Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Părintele ARSENIE BOCA – Evocări ale celor care l-au cunoscut

– Se împlinesc 33 de ani de la plecarea la cer a Sfântului Ardealului. Mulți dintre cei care l-au cunoscut se odihnesc deja lângă el, în lumina lui Hristos. În locul lor se așează însă, cu miile, oameni care nu l-au întâlnit niciodată, dar cărora părintele Arsenie Boca li se arată prin făptuiri minunate. Pe câteva dintre ele le-am adunat, pentru dvs., și vi le prezentăm așa cum le-am auzit –

Istoria Mariei

Doamna Maria l-a visat mereu pe părintele Arsenie Boca, tânăr

O să-i spun, simplu, Maria. Nu vrea să fie cu­nos­cută după numele de familie. De-abia a acceptat să îi public povestea și, cu mare greutate, să o foto­grafiez, deși ne știm de ani de zile. Doamna Maria a fost mereu credincioasă, încă din copilărie. Tatăl ei a fost crâsnic de biserică, vreme de treizeci de ani. Lângă el, în strană, a învățat să se roage și să se simtă în biserică – acasă. Despre părintele Arse­nie a aflat printr-o încercare. S-a întâmplat spre sfâr­șitul anului 2004. Trecuse deja de șaizeci de ani, era o femeie activă, în putere, când inima i-a luat-o raz­na. De două ori a leșinat pe stradă. „Pur și sim­plu, am căzut. Puteam să mor. Nu știam ce să fac, am început să umblu pe la medici. Cinci car­diologi am consultat, fiecare cu pumnul lui de medica­men­te, dar nu mi-a trecut”. În tul­burarea aceea a ajuns în peleri­naj la mânăstirea Bucium, de lângă Făgăraș, iar starețul Sava i-a dat un sfat cât un leac – „Maria, mergi la Prislop!”. „Nici nu știam unde e Prislo­pul, nu auzisem de părintele Arsenie. Nimic nu știam, dar m-am dus. Era o zi de dumi­nică, era foarte multă lume, nici măcar nu am putut să ajun­gem la mormânt să ne în­chinăm. N-am simțit ceva deo­se­bit, dar m-am întors la Pris­lop într-o zi a săptămânii, când nu mai erau atâția pelerini. M-am închinat și-atâta m-am rugat și am plâns… I-am spus: «Sfinte Părinte, aju­tă-mă să nu cad pe stradă, să mor!»”. Într-un fel tainic, greu de pătruns, su­fletul ei s-a legat de părin­tele Arsenie. În noaptea când s-a întors din pelerinaj a avut un vis. „L-am visat pe părintele în sicriu, acoperit de crini. Dar nu era bătrân, ci tânăr, așa cum îl văzusem în pozele de la Sâm­băta de Sus. Nu mi-a spus ni­mic, doar și-a ridicat degetul ară­tător înspre mine. De unde­va, din spate, tot sicriul era scăldat într-o lumină aurie. M-am trezit și, dis de diminea­ță, l-am sunat pe părintele sta­reț de la Bu­cium. Mi-a spus: «Maria, ai scăpat de un mare ne­caz!». Și așa a fost… De atunci și până astăzi, am împlinit 87 de ani, nu am mai avut probleme cu inima. Pulsul este 60-70, iar tensiunea, 13 cu 8”.

Arsenie din vis

D-na Maria

Am întâlnit zeci de oameni care l-au cu­nos­cut pe părintele Arsenie Boca în timpul vieții. Și mai mulți l-au cunoscut după moarte. La puțini dintre ei am văzut, însă, încre­derea nezdrun­cinată pe care doam­na Maria a avut-o în Sfân­tul Ardea­lului. Vindecarea inimii a fost doar primul pas. L-a chemat atât de des și de puternic după aceea în rugăciuni, încât, în cele din urmă, părintele Arsenie i-a apărut aievea, în vis, învățând-o, bob cu bob, cum să-și trăiască viața în lumină. Iar ea l-a ascultat neclintit. Îmi vorbește despre părintele ca și cum ar fi viu, lângă ea, tot tim­pul. În ultimul vis i-a apărut îmbrăcat în haine preoțești. „Strălucea de lumină și mi-a spus: «Să vii mai des la Prislop, că eu sunt aici, și să nu te mai rogi pen­tru tine, ci pentru poporul român!». Și atunci, din o­chiul stâng i-au țâșnit flă­cări”. Doamna Maria s-a legat de părintele Arsenie cu firele unei iubiri aprinse. Atât de dor îi era de el, încât a cutre­ierat țara în lung și în lat, prin locurile în care Sfântul Ar­dealului a trecut. Nu­­mai la chilia să­pa­­tă în stânca Mun­ților Făgăraș de părintele Arse­nie a urcat de un­sprezece ori, ultima dată la vârsta de 85 de ani! „Și aș vrea să mai urc o dată, ca să ajung la doispre­zece, după numărul sfinților apos­toli”. Când spune asta, îmi zâmbește blând, de parcă s-ar pre­găti să plece până la biserica din cartier, nu să urce, la 87 de ani, coasta piezișă a muntelui, la chi­lia aninată pe buza prăpastiei. Părintele Arse­nie îi trimite mereu ajutor. Maria e sigură că străinii care apar de niciunde ca să o sprijine la urcuș sunt trimiși de părintele Arsenie. „Sfântul părinte mi-i tri­mite de fie­care dată. Eu am credința că el este cu mine în fiecare pele­rinaj”.

Întâlnirea

Părintele Arsenie în grădina amenajată de el la Sâmbăta de Sus

S-a întâmplat acum nouă ani. Doamna Maria își aduce bine amin­te, de parcă ar fi fost ieri. Ținea încă în mână revista „Formula AS”, cu articolul despre tâm­plarul părintelui Arsenie Boca, Gheorghe Vâl­cea, când i-a trecut prin minte un gând nebunesc: va merge să-l caute pe acest ucenic. Nu știa nimic des­pre el. Doar că locuiește în Comarnic, așa cum scria în ziar. Unde anume, la ce adresă, articolul nu zicea. Dar dorința din inimă îi era că­lăuză. Așa cum răz­bise de multe ori la chilia din cre­ierul Munților Făgăraș, așa va răzbi și acum. S-a suit în tren cu rugăciunea și nădejdea că Sfântul Pă­rinte o va călăuzi. A coborât în Comarnic, o gară mică și liniș­tită. Pe peron, câțiva oameni. I-a între­bat dacă auziseră de „Gheorghe Vâlcea, tâmplarul”. Nu auzise nimeni. Comarnicul are aproape 12.000 de locuitori. De unde să-l știe lumea pe Gheorghe Vâlcea? N-a deznădăjduit, a început să se roage părintelui Arsenie s-o ajute, că doar cel căutat era el. Atunci i-a ieșit în drum un bătrân. „Îl cunoașteți cumva pe domnul Gheorghe Vâlcea?”. Bătrânul i-a răspuns bucuros că „da”. I-a și spus cum să-l caute. Când a ajuns la poarta de lemn, sculptată, pe ea se odihnea un porumbel, pasărea sufletului, așa cum există în cimitirele vechi, româ­nești. Un semn, și-a spus în sine. Inima îi bătea cu putere, iar inima nu o înșelase niciodată. Domnul Gheorghe Vâlcea tocmai se pregă­tea să iasă cu soția, plecau amândoi spre biserică. N-au mai plecat. Au stat la sfat cu doamna Maria cinci ore, vorbind numai și numai despre Sfântul Ardealului. Părintele Arse­nie Boca tocmai închegase o prie­tenie pe viață.

Tâmplarul lui Arsenie

Chilia din Munții Făgăraș a părintelui Arsenie, la care doamna Maria a urcat de 11 ori

Luna aceasta, la nouă ani de la întâlnirea dintre domnul Gheorghe Vâlcea cu doamna Maria, am trecut și eu pragul casei din Comarnic, pentru a fi de față la o nouă întreve­dere a celor doi. Trec pe sub poarta sculptată cu migală, gândindu-mă că, în urmă cu 40 de ani, pe aici a trecut Sfântul Ardealului. Aleea de piatră mărginește o curte îngrijită, cu iarba tunsă englezește. „Aici, vara, cresc peste o sută de crini. Via de acolo a fost plantată chiar de părintele Arsenie”. Devenită de-a casei, doamna Maria e convinsă că suntem pe-un loc sfințit, că pașii ei calcă pe unde a trecut „Sfântul Părinte”. Atelierul în care părin­tele Arsenie a sculptat împre­ună cu domnul Gheor­ghe este și acum în picioare, o construcție simplă, din lemn, cu ferestre largi, ca să prindă orice rază de soare. Uneori, părintele Arsenie rămâ­nea peste noap­te la domnul Vâlcea, pentru ca dimineața să se poată apuca de lucru împreună. Pe căpriori, pe stâl­pii de lemn ai casei și ai porții, pe uși și pe cer­cevele, văd aceleași vrejuri de frunze și flori, pe care mâna măiastră a părintelui Arsenie le-a așezat peste tot pe unde a mers: la Sâm­băta, la Prislop și, în cei din urmă ani, la Sinaia. Recunosc stilul maes­trului revărsat în cel al ucenicu­lui, semn că aceste două suflete s-au împletit. Intru cu doamna Maria într-o bucătărie micuță și cochetă. Domnul Gheor­ghe îmi face semn să șed pe o lăi­cioară. Chiar aici, sub fereastră, în lumina lină a dimineților, stătea la taifas cu Sfântul Ardealului.

Maestrul și ucenicul

Casa de la Sinaia la care au sculptat părintele Arsenie împreună cu d-l Gheorghe Vâlcea

„Eu nu aș putea să vorbesc despre părintele Arsenie din auzite, de la alții. Dacă am văzut și știu ceva, atunci asta e direct de la părintele. Dacă e gre­șit ce spun, înseamnă că așa știu eu, că așa am în­țeles eu ce mi-a spus părintele. Dar nu vorbesc din spusele altora, care uneori inventea­ză tot felul de povești”.

Doisprezece ani. Atât a lucrat cu pă­rintele Arsenie Boca domnul Gheorghe Vâlcea. De la sfârșitul anilor 70 și până la moartea Sfântului Ardealului, petrecu­tă pe 28 noiembrie 1989. La început au fost doar niște desene pe care o măicuță de la actualul metoc al Mânăstirii Pris­lop din Sinaia i le aducea în fiecare săp­tămână, pentru sculpturile pe care i le cerea să le facă în lemn. Desene superbe, cu linii atent lucrate, de multe ori în tuș, linii care vădeau mâna unui artist desă­vârșit. A întrebat-o pe măicuță cine le face, ea i-a răspuns că o doamnă inginer din Sebeș. „Ce inginer, că eu lucram tot timpul la fabrică pe desene făcute de ingineri! Aici era mâna unui absolvent de Arte Frumoase. Am mai întrebat-o pe maică, ea nu a vrut să-mi spună adevărul cu niciun chip”. În scurtă vreme, avea să-l cunoască pe autor. Într-o bună zi, în curtea casei a intrat un bătrân înalt, dis­tins, cu o barbă ascuțită.

D-l Gheorghe Vâlcea

„Eu te cunosc bine pe dumneata, dar dumneata nu mă cunoști pe mine. Să știi că eu făceam desenele de care întrebai. M-am bucurat că ți-ai dat seama că nu sunt făcute de un inginer. De acum vom lucra împre­ună. Un singur lucru te rog – să nu aduci aici pe nimeni străin”. „Părintele se pă­zea în felul acesta de Securitate, că era controlat până la Dumnezeu”. De atunci, cei doi au lucrat cot la cot, sculp­tând în lemn ceea ce părintele de­sena mai întâi pe hârtie. „Să știi că am lucrat cu mulți meșteri, dar cu nimeni nu m-am înțe­les așa bine cum mă înțeleg cu mata­le”, i-a spus într-o zi părintele Arse­nie. „Pe noi ne-a legat foarte tare fap­tul ăsta – că înțelegeam imediat ceea ce părintele îmi cerea să fac”. Din mâi­nile părintelui Arsenie și ale domnului Vâlcea au ieșit florile de lemn care astăzi împodobesc me­to­cul Mânăstirii de la Sinaia. A fost ultima revăr­sare a geniului ar­tis­tic al Sfântului Ardealu­lui după pictarea bisericii Drăgănescu de lângă București. Dar, mai presus de ceea ce părintele a lucrat în lemn cu domnul Gheorghe Vâlcea, mai pre­țioasă decât sfaturile și exemplul lui de artist a fost sculp­tura pe care a făcut-o direct în su­fletul domnului Gheorghe.

Prislopul în toamnă

„Înain­te să îl întâlnesc pe părintele, eu o mai luam razna. Mai înjuram când mă enervam… Lângă el, am învățat să tac! «Să fii liniștit, să ai răbdare, că nu e bine să ai nervii pe care îi ai», mi-a spus părin­tele”. Încet, pe măsură ce lu­crau, ucenicul a pătruns în tainele duhovnicului său. Istorisiri teribile din viața Sfântului Ardealu­lui, lucruri pe care nu le poți afla din cărți, s-au dez­velit în simplitatea atelierului de tâmplărie al dom­nului Vâlcea din Comar­nic. „Într-una din zile, părin­tele mi-a po­ves­tit despre o întâl­nire pe care a avut-o în copi­lă­rie și care l-a urmărit toată viața. Se îndrepta spre școa­lă, când a văzut un bă­trân. S-a apropiat de El și acesta i-a spus: «Măi, băiete, vei merge la școa­lă, vei în­văța și mă vei ajuta pe Mine între oameni, că s-au înrăit! Tu trebuie să Mă asculți, că vei fi lângă Mine!». Sub chipul aces­tui bătrân el se întâl­nise de fapt cu Dum­nezeu. De aceea, încă de pe băn­cile școlii, părintele Arse­nie Boca s-a purtat ca un sfânt!”.

Plecarea la cer

Drumul spre cimitirul Prislop

„Trebuie să plec de aici. Am să mă duc, dar din mormânt te voi putea ajuta mai mult”. Cuvintele pă­rin­telui Arsenie au căzut greu pe inima lui Gheorghe Vâlcea. În toam­na anului 1989, Sfântul Ar­dealului împlinise 79 de ani, dar era încă în putere. Simțea însă că misiunea lui pe pământ se sfârșise și urma să înceapă o alta. Părintele și-a ales singur mormântul – au mers împreună la Prislop și cu mâna lui și-a bătut în pământ patru țăruși. „Vreau să fiu înmormântat în partea de sus a cimiti­rului, în fața mea să fie părintele Da­niel, în spate părintele Nicodim, iar eu să fiu un zid pentru toată mânăstirea și pentru toți cei care vor veni la mine”. Și cum a spus pă­rin­tele Ar­senie, așa a și fost. Cu o lună îna­inte să treacă dincolo, s-a retras în chilia lui de la me­tocul din Sinaia. De atunci și până la în­mormântare, domnul Gheorghe nu l-a mai vă­zut. I-a sculptat însă crucea mor­mân­tului, după indicațiile pă­rintelui Arsenie. „Am fost pri­mul care a intrat în mormântul lui și ultimul care a ieșit din el. Nu mai ve­deam de la­crimi”. Apoi timpul a trecut. De uitat, domnul Gheorghe nu l-a putut uita pe părintele Arsenie. În durerea despărțirii că­deau cu­vin­tele prin care părintele îl pregă­tise din timp. „«O să îți las Prislopul, să con­ti­nui să lucrezi la mâ­năs­tire», așa mi-a spus! «Și voi sta în spatele tău tot tim­pul cât vei sculpta și vei vedea că vei lucra mai bine decât ai lucrat cât eram împreună». Și așa a fost! După ce a murit pă­rin­­tele, par­că zburam prin toate! Maica stareță era uimită! Părintele Arsenie a fost un om de-o bogăție sufletească, de o dulceață și de o înțelegere a oa­me­nilor, de o calitate extraor­di­nară. O calitate sfințită! Îi atrăgea pe oa­meni, era foarte apropiat de ei. Un om blând, gata să-i ajute pe toți cei care aveau nevoie de el. Nu este ade­­vărat că era aspru, așa cum scriu unii prin cărți, nici să nu vă gândiți.

Crucea de la mormântul părintelui Arsenie, sculptată de d-l Gheorghe Vâlcea

Avea frică de Dumne­zeu și un mare respect față de oameni și față de credința lor. Avea o bună­tate și o dis­ponibilitate de a înțele­ge oame­nii până-n pânzele albe. Un om cu multă milă față de oa­meni, ce n-am mai întâlnit eu pe nicăieri. Când întâlnea un om sărac sau bolnav, era acolo, lân­gă el, ga­ta să-i sară-n aju­tor. Îi păsa de sufe­rința celor din jur, și pe cine prin­dea bolnav în apro­pierea lui, cu rugăciune către Dum­nezeu îl le­cuia. Avea o putere extra­or­dinară! De aceea dragostea și respectul pe care i le port pă­rin­telui nu se vor schimba nicio­dată. Nicio­dată! Ele vor rămâne în inima mea, mai vii decât tot ce-i viu!”

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian