Lagărele din Balta Brăilei

GĂURI NEGRE ALE ISTORIEI

– Între localitățile Ostrov și Dăeni, în punctul unde se află granița între do­uă județe, Brăila și Tulcea, într-o curbă strânsă, se ridică un deal stâncos, de 30 de metri, pe care se află cetatea Beroe, men­ționată pe hărțile antice în timpul lui Constantin cel Mare. De pe această culme de deal, se pot zări în vale, spre viile Ostrovului, și alt­­fel de ruine, moderne, ale epocii co­mu­niste. Ele aparțin coman­damentului Formațiunii 0957, din cadrul Direcției La­gărelor și Co­lo­niilor de Muncă, aflate pe te­ritoriul întins al Bălții Brăilei. Singu­rele urme ale unui lagăr de muncă, care se mai află în­că în picioare. Povestea lui se află îngropată în adânc –

Insula Mare a Brăilei: un mormânt fără cruci

După mai multe vizite făcute în Balta Brăilei (pri­ma, în 1991, ultima, acum șase ani), vara asta am pornit-o din nou la drum și m-am perindat prin­tre ruine și morminte fără cruci. Locu­­rile nu mai au în­fățișarea lor de odinioară. Acolo unde se afla centrul administrativ al lagărului de muncă din anii 50, acum e o cramă. Singura clădire ră­masă în pi­cioare e un bloc al „ca­drelor”, ascuns într-o pădure. Aici, ofițeri și subofițeri și-au dus traiul în pustie­tățile Do­brogei, abrutizați și sălbăticiți. Mai rezistă și clădirea mică a unui corp de pază, care stră­juiește dru­mul de ac­ces spre blocul izolat și amenin­țător.

Dincolo de brațul Măcin al Du­nării, pe insulă, se mai văd ruinele fostei uzine electrice a lagărului de la Salcia, ruinele unui atelier mecanic (pe care o plă­cuță spune că a fost ridicat în 1961-1962), pre­cum și cele ale unui bloc în care au fost încartiruiți soldații din cordonul de pază al deținuților din întreaga Baltă a Brăilei. Celelalte urme ale lagărelor din Baltă au fost distruse în anii comunismului, iar cele care au scăpat, fiind o vreme refolosite de IAS-urile din zonă, acum au căzut demolate sub tăvă­lugul „pri­vatizării” a ceea ce a fost, în anii comu­nismului, Insula Mare a Brăilei, „marea cucerire a agriculturii socialiste”, smulsă apelor Dunării.

La începutul secolului tre­cut, locul acesta nu exista. Pe brațul Măcin se întindea un fel de Deltă mai mică a Du­nării, cu insulițe și plauri, separate de canale și stufăriș, unde ve­neau la iernat ciobani ardeleni cu turmele lor și care era, toto­dată, un sălaș al proscrișilor, spațiu greu accesibil, rai pen­tru pă­sări, țânțari, șerpi de apă și alte viețuitoare acvatice. La în­ceputul anilor ‘50, mai ales du­pă eșecul pro­iectului Ca­na­lului Dunăre-Marea Neagră, aici au fost aduși, în valuri suc­­cesive, zeci de mii de de­ți­nuți politici, care au muncit ca ro­bii la ridicarea, cu brațe­le, a unor diguri înalte de 5-7 metri și late de 12, la dese­carea băl­ților și tăierea stufu­lui. Sunt pes­te 140 de kilo­metri de di­guri. Terenurile, oda­tă în­digu­ite, au fost dese­cate, rezultând o suprafață totală de 710 kilo­metri pătrați, din care peste 680 sunt terenuri agricole. Astfel încât la mijlocul anilor ‘60, regimul comunist se putea lăuda cu nașterea unui nou toponim, „perlă” a agriculturii socialiste: Insula Mare a Brăilei.

Pământ întărit cu oase

Locurile sunt în felul lor unice. Oamenii de aici trăiesc cu un fel de complex, greu de exprimat, al vi­novăției și al recunoștinței. Toți știu că-și dato­rează exis­tența deținuților din lagărele de la Salcia, Băndoiu, Strîm­ba, Grădina, cât și de pe bacul Flo­rica, transformat într-o unitate de „cazare” pentru deținuți, care înghițea în cala sa metalică, precum stomacul unei balene, 500 de suflete odată. În total, în punctele de lucru ale lagărului de muncă se aflau între 3.500 și 5.000 de deținuți, în funcție de se­zon și nevoi, ținuți în barăci și foste saivane de oi. Majoritatea erau deținuți po­litici.

Unii erau aduși aici prin „decizie adminis­tra­tivă”, o semnătură a șefilor Securității în josul unei liste de țărani care nu-și predaseră cotele, alții erau deținuți politici, cu pedeapsa ispășită, dar despre care se considera că n-au fost îndeajuns „reeducați”. Și luau calea Bălții Brăilei, care pentru unii era ulti­mul drum. În afara digurilor care străjuiesc acum satele din Insula Mare a Brăilei și pe locuitorii lor de revărsările Dunării (urmași ai martorilor tuturor ororilor petrecute în imensul lagăr de muncă din insulă), se află sute și sute de morți, îngropați fără cruce. Pâlcurile lor păzesc și întăresc cu ose­minte pământul mănos (și privatizat) al Insulei Mari a Brăilei. După 1989, insula a aparținut afaceristului Triță Făniță, iar după moartea acestuia, urmașii au vândut exploatările agricole unor oameni de afaceri arabi.

Astăzi, de morți, nu amintesc decât o troiță și un monument ridicate acum doi ani, în locul fostului lagăr de la Salcia, prin osteneala înaltpreasfințitului Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, care inten­ționează să facă tot ce se poate pentru a recupera istoria tragică a acestui loc. O altă troiță veghează o poiană de pe malul brațului Măcin, unde au fost îngropați deținuții morți pe bacul „Florica”.

Libertatea, prin comparație cu moartea

Am intrat în „blocul cadrelor”, singura clădire care a mai rămas pe locul fostului Comandament al Formațiunii 0957 (indicativul miliar al Forma­țiunii lagărelor din Balta Brăi­lei). E o ruină rece, sinis­tră și amenințătoare. Ca­mere mici, precum niște cuburi de cărămidă, dau una într-alta. Pe pereți, până la înălțimea unui stat de om mai mă­runțel, se mai păstrează o vop­sea verde-oliv-cazon, ca­re acoperea pereții spații­lor comune (scară, ho­luri, bucătării și băi) de la fiecare etaj. De fapt, chiar și ofițerimea lagă­rului trăia lipsită de vre­un soi de intimitate reală. Deși dinafară pare un bloc de locuințe normal, împărțirea interioară ara­tă că aici familiile trăiau „la comun”, cu excepția spațiilor de la parter, care ara­tă cât de cât a aparta­ment. Separate erau doar dormitoarele. În fața blo­cului, ceva care aduce cu un părculeț, în mijlo­cul căruia e săpată o fân­tână, acum cu apă mur­dară și gunoaie. Se mai văd ur­mele câtorva bănci. Din­colo de ele, rui­nele cor­pului de pază, care sta­bilea granița între UM 0957, Formațiunea Ostrov-Dăeni, și „lumea liberă”, atât cât putea fi ea în vre­murile de atunci.

Ofițerii cu grade mai mari au venit aduși aici spre a or­ganiza paza miilor de deți­nuți politici, în interiorul și în afara lagărelor, „la munci”. Aceste munci, fie că erau la diguri sau „în agricultură”, au fost asistate de localnici. Totul purta un singur nume, aparent inofensiv: Gospo­dă­ria Agricolă de Stat a Minis­te­rului Afacerilor Interne Salcia.

Toți locuitorii de pe pă­mânturile a ceea ce avea să devină Insula Mare a Brăilei, după îndiguire prin munca forțată a deținuților, sătenii din Salcia, Fre­căței, Agaua, Băndoiu și Mărașu, aveau viața strâns împletită cu aceea a lagărelor. Trăiau cu ele, alături de ele și prin ele – pentru că digurile, ridicate cu tar­ga și hârlețul de mii de robi, îi apărau pe localnici, viața și micul lor avut, de viiturile Dunării. Majo­ritatea bărbaților lucrau „la lagăr”: tractoriști, la câmp, pentru obți­nerea primelor re­colte de porumb, care aveau să de­vină mândria Insulei, normatori ai muncii deținu­ților în grădinile de zarzavaturi sau la fermele de animale, fiecare după priceperea sa.

Toți erau oameni liberi, dar libertatea lor era doar una „prin comparație” cu cea a deținuților, care erau crunt bătuți, dacă nu-și îndeplineau „nor­ma”, pentru care, oricum, nu-i plătea nimeni, decât cu un blid de zeamă chioară, inadecvat numită cior­bă, și o felie de pâine, pe zi. Subalimentația, faptul că primeau mai puțin de 1000 de calorii zilnic, dar erau în schimb supuși unei munci istovitoare și fără pauză, indiferent de vreme și anotimp, sub paza armată a soldaților din gardă și a gardienilor din lagăr, majoritatea niște brute, a provocat cele mai multe victime, ale unor „morți cotidiene”. Ele s-au în­tins pe parcursul a 14 ani, cât a durat viața lagă­rului de la Salcia, cel mai mare și longeviv dintre „punctele de lucru” din Insula Brăilei. Salcia e cel mai oribil „lagăr” pe harta memoriei universului concentraționar comunist, pentru că ororile de aici, pornite din frustrările celor ce locuiau în „blocul cadrelor”, i-au îngrozit până și pe comuniști.

Bestiile din „Blocul cadrelor”

În primele luni ale anului 1968, Ceaușescu strân­gea, încet-încet, lațul în jurul celui mai pu­ter­nic rival al său din interiorul Partidului Comu­nist: Alexandru Drăghici, ministru de interne. La o Plenară a Partidului Comunist, acestuia i s-au adus acuzații de abuzuri și chiar crime, săvârșite în anii stali­nismului „dejist”. Lovind în Drăghici, Ceaușes­cu dărâma cu perfidie, pas cu pas, statuia pre­decesorului său, pentru a o instala pe a sa.

Dar nu asta ne interesează aici, ci faptul că acest demers a scos la iveală, chiar dacă numai în spatele ușilor închise, inclusiv ororile săvârșite la Salcia – nume generic pentru toate lagărele din Balta Brăilei. Unele dintre crimele din lagărele de muncă de aici au fost atât de atroce, încât au fost anchetate de Procuratura Generală, care a sintetizat condițiile de detenție în fraze sugestive: „Au fost cazuri când deținuții erau asasinați prin împușcare, îngropați de vii în pământ, obligați iarna să intre în apă până la brâu și să taie stuf, introduși iarna în carcere desco­perite, uneori dezbrăcați, în poziții chinuitoare, doi în picioare și doi cu capul în jos. În timpul verii, erau dezbrăcați, legați de mâini și expuși mușcă­turilor de țânțari. Manifestările de bestialitate con­tinuau și după moartea deținuților, ale căror ca­davre, neînhumate timp îndelungat, roase de șobo­lani, erau profanate și chiar introduse în carceră, sub pretextul că torturile n-au fost îndeajuns de aspre”.

„Cazul” Voitinovici

În 1954, printr-un act de curaj al procurorului general adjunct Alexandru Voitinovici, au fost trimiși în judecată 21 de ofițeri și subofițeri din con­ducerea lagărelor, care au fost găsiți vinovați și au fost condamnați la pedepse de până la 25 de ani de închisoare.

„Blocul cadrelor” se golise pe moment, dar un an mai târziu, ministrul de interne, Alexandru Dră­ghici, i-a absolvit pe toți de pedeapsă și le-a șters din cazier incriminările. Mai mult, a dispus ca ma­jo­ritatea lor să fie reîncadrați în MAI: unii s-au în­tors la Salcia și în celelalte lagăre din Baltă, reocu­pân­du-și locuința din „blocul ca­drelor” de la Piatra Frecăței, de sub ruinele anticului Be­roe. Printr-un decret al Pre­zidiului Marii Adunări Na­ționale, inspirat tot de Dră­gici, acestor cadre li s-a acor­dat ve­chimea neîntre­ruptă în MAI pe toată durata deten­ției, iar conducerea Ministe­rului de Interne le-a acordat câte o sumă de bani, echiva­lentă cu sa­lariul lor pe trei luni și câte o lună de zile de con­cediu, la casele de odihnă ale MAI, pentru refacerea stării fizice.

Procurorul general adjunct Alexandru Voitino­vici, care ordonase anchetele din 1953 și descope­rise mii de persoane deținute ilegal, dar și actele de cruzime și crimele, a fost retrogradat din funcție, fapt ce dovedește că Securitatea inspirase crimele pro­duse în lagărele de muncă și stabilirea condiții­lor de detenție care au dus la exterminarea deținu­ților, precum și trimiterea ilegală în lagăre a unor oameni nevinovați.

Iisus și apostolii cu cartoane în gură

După cum am citit în multe din documentele Securității, în coloniile de muncă din Baltă, cei vii și cei morți erau în egală măsură subiect de bat­jocură a gardienilor, inspirați de dispozițiile ofițe­rilor din „blocul cadrelor”. La colonia penitenciară Salcia, într-o zi din iarna anului 1952, au fost mai mulți morți: un dop de gheață, format pe brațul Măcin al Dunării, a spart digul din dreptul satului Frecăței, în cursul nopții. Imediat au fost aleși 12 deținuți, care, legați cu frânghii, au fost puși, unul lângă altul, cu apa până la piept, să astupe gaura din dig. În spatele lor, alții aruncau de pe dig saci cu pământ în viitura încetinită de trupurile celor 12. Nouă dintre ei au murit pe loc, alți doi în zilele ur­mă­toare. A supraviețuit doar unul. Cei morți n-au fost îngropați imediat: era prea frig, pământul era înghețat. Pentru a-i putea identifica, după cum a declarat un martor la procesul intentat ulterior ca­drelor, „le-a pus cartoane în gură, pe care le scria nu­mele”. Morții se înhumau după 7-8 zile, din lipsă de scândură. La Salcia, represiunea pornită din „blo­cul cadrelor” a produs uneori scene de dimen­siuni mitologice: „După ce un brigadier l-a bătut pâ­nă la moarte pe un deținut, acesta a fost pus pe o targă, în care fuseseră bătute piroane de fier. Când l-a adus la infirmerie, mort, corpul lui era în în­tre­gime perforat”.

Singura mărturie di­rectă rămasă de la deți­nu­ții politici a fost aflată în 2016, cu ocazia de­mo­lării unei clădiri-ane­xă a la­gărului de la Sal­cia-Gră­dina. Zidit prin­tre cără­mizile ei s-a găsit un bilet, vârât într-o sti­clu­ță de me­dicamente, și asfel arun­cat de cei ce l-au scris unui posibil „martor” al tra­gediei lor. Am foto­grafiat biletul la pre­ce­denta mea vizită în Insula Mare a Brăilei. Textul su­na astfel: „A­ceas­tă lucra­re a fost exe­cutată de deținuții de la colonia de muncă Grădina, în anul 1963” (urmea­ză nu­me­le lor, cât și anii de condam­nare ai fiecă­ruia, între 15 și 25 de ani). „Lăsăm acest bilet ca martor al mi­zeriei și su­fe­rinței noas­­tre. De­ți­nuții po­litici ares­tați în anul 1956”. E sin­gura măr­tu­rie con­tem­po­rană și directă, răma­să de la ei.

Crucea cerului

Salcia se află între Agaua și Frecăței, des­părțite de un drum drept, de 9 kilometri. Multe din case sunt în părăsire și ruină, cei ca­re le-au locuit au plecat cât mai departe de acest loc al suferinței. Acum, unde a fost lagărul, pasc pașnic oile câtorva fa­milii, care-și duc traiul în două șiruri de case-tip, zidite odinioară pen­tru gardienii lagărului.

În cele două sate erau duși morții lagărului. La Agaua, în spatele cimiti­rului, spre Frecăței, deți­nuții au fost înmor­mân­tați în afara digului, spre ma­lul Dunării, într-un loc marcat acum de o troiță. Morți s-au mai găsit și în alte părți. În anii ’70, când s-a împădurit cu perdele de plopi fâșia dintre apă și diguri, omul ce răs­pundea de acțiune, un localnic, a lăsat loc ne­plantat acolo unde știa că au fost în­gropați deținuți. Acum, „crucea” lor, care le în­semnea­ză moartea și viața de apoi, e cerul liber, deasupra poienelor care răsar neașteptat, printre plopii ce străjuiesc insula Mare a Brăilei.

Ultimii martori

Pe insulă, puținii oamenii care mai știu câte ceva nu se feresc să vorbească. Am aflat astfel că nu era femeie care, ducându-se cu gălețile să ia apă din Dunăre, să nu ia un codru de pâine și să-l arunce, neobservată, pe pământ, știind că va fi găsit de vreun deținut. Încă din 1991, la prima mea vizită în Insula Mare a Brăilei, pe locurile unde crește astăzi cel mai înalt porumb, hrănit din lacrimi și suferință, am găsit singurul loc în care oamenii nu se feresc să vorbească despre ce au văzut, știu ori au auzit. Fostul inginer agronom Petre Socol mi-a povestit că, mai mult decât un codru de pâine, pentru deți­nuți era aur adevărat o bucățică de ziar: „Ar fi vrut să știe, oricât de puțin, din ce se petrece afară. In­terpretau orice semn, care le-ar fi putut arăta dacă și când vor ieși din iad…”. Socol a venit în aceste locuri la finele anilor ’60, câțiva ani după ce lagărul de la Salcia fusese desființat. Cu ajutorul lui, am putut sta de vorbă în 1991, la prima mea venire „în insulă”, cu mulți oameni, din care între timp unii s-au dus la Domnul, dar poveștile lor au rămas. Tră­ia, în 1991, un fost „normator” al muncii distro­fi­cilor și epilepticilor care lucrau în grădina de le­gume destinate conducerii Securității și Minis­terului de Interne, mai tră­ia și un lo­calnic din Aga­ua, din fa­milia Abdulea (turci ro­mâ­nizați cândva, în isto­ria neamului lor); acesta din urmă mi-a is­torisit cum a dus morți cu că­ruța, de la lagăr, la ci­mi­tirul din sat, spre a fi în­gropați de alți deținuți, la adăpostul nopții.

Pe mulți dintre cei morți i-a ținut mine după nume; și își amintea și locul unde au fost în­gropați. Mai ales pe pre­oți, care lucrau într-o bri­gadă aparte și erau în mod deosebit oropsiți de gar­dieni. Atunci când în sat a venit văduva unui aseme­nea preot, mort în lagăr, spre finele regimului co­munist, ală­turi de fiica sa, studentă medicinistă la Iași, le-a aju­tat să-i recu­pereze osemintele. Preo­teasa își visase bărbatul, care spunea să-l ducă aca­să. Con­duse de Ab­dulea, au săpat noaptea și l-au scos pe preot, so­ția și fiica i-au spălat osemintele, le-au învelit în hârtie de ziar și le-au vârât într-un rucsac. Dea­su­pra, spre a le masca, căruțașul din Agaua le-a dat o pungă cu pește. Și inginerul Socol și-a adus aminte de întâmplare, dar nici el și nici Abdu­lea nu și-au amin­tit numele preotului, ori pe al vă­duvei lui: un re­flex de păstrare a „se­cre­tului” Insulei Mari a Bră­ilei, raiul porumbului, crescut pe oseminte omenești.