O dimineață cu… RALUCA PĂUN: „Îmi plac zilele mohorâte și gri” 

– Joacă la Naționalul craiovean, adoră casele vechi și nu se teme de ploaie. Întâlnire matinală cu o actriță care, când intră în scenă, e ca un taifun, iar când iese, ia cu ea valuri întregi de aplauze –

– Bună dimineața, Raluca! Ai făcut cafeaua?

– Bună dimineața, Dia. Nu beau cafea. Azi, cafeaua mea a fost siropul de pătlagină, lângă care am pus și un antibiotic. Am o tuse care nu-mi dă pace, cu care o să merg după mine la repetiții.

– Ce-ai pățit?

– La cea mai recentă premieră, Alegerea, am avut ceva de cântat. Eram deja răgușită, am stat cât am putut înainte în repaus vocal, ca să salvez pre­miera, și a fost bine. Dar apoi a urmat Festivalul de Teatru de la Pitești, unde am fost cu un specta­col în care chiar răcnesc, Retroelectro. Nu vă mai spun cu ce emoții am urcat pe scenă, eram convinsă că o să-mi pierd vocea de tot. Acum trag ponoasele. Mi-aș fi revenit cu siguranță mai repede dacă la mijloc n-ar fi fost și o enormă oboseală. Din sep­tem­brie încoace, suntem în teatru non-stop.

– Toamna asta solicitantă e însă de bun augur pentru Teatrul din Craiova, despre care se vor­bește fără încetare. Simți și tu, din interior, că ceva s-a schimbat?

– Când ai spectacole pe bandă rulantă, parcă e mai greu să te vezi. Îți scapă viziunea de ansamblu. Dar lucrurile bune care se spun despre noi ajung, bineînțeles, și la mine. Atenția asta se datorează și faptului că de doi ani de zile Radu Afrim este angajat al Teatrului din Craiova. Întâlnirea cu el ne-a făcut pe mulți dintre noi să ne reinventăm. Un regizor bun te provoacă să ajungi în locuri pe care nu le bănuiai.

– Cu dimineața asta de noiembrie cum te împaci?

– Mie îmi plac zilele mohorâte și gri. Mă liniș­tesc. Oricum, când mergi la teatru, nu vezi lumina zilei. Poate să ningă, poate să plouă, poate să fie soa­re, nu-ți vezi decât propria lumină, dacă o ai. Stăm și repetăm și, doar din când în când, atunci când nu mai putem, ieșim pe terasa teatrului, pre­cum cârtițele la lumină.

– De ieșit în oraș, mai apuci să ieși?

– Îmi place mult să ies cu colegii mei, dar în ultima vreme am fost toți foarte prinși în proiecte. Mi-e tot mai greu să-mi găsesc subiecte de comu­nicare cu oamenii care n-au legătură cu teatrul. Sunt toată ziua în teatru, respir teatru, asta e viața mea, aproape că nu știu să mai vorbesc despre alt­ceva. Singurele persoane cu care mai comunic sunt niște prietene de-ale maică-mii, niște doamne de 70 de ani, cu care stau câteodată și joc Remy.

– Un tabiet din alt timp.

– Da, îmi place Remy-ul și-mi place la nebunie să le ascult schimbând rețete de cozonac sau zacus­că. Au o seninătate a lor care mă relaxează. Cu ele, mă simt mereu copil.

– Tu unde stai, Raluca?

– Locuiesc într-o casă de-acum o sută de ani, care încă își mai păstrează ușile vechi, din lemn. Aici m-am și născut, în Craiova. Am copilărit pe o stra­dă plină de case boierești. Când eram mică, în dimi­ne­țile de iarnă, când plecam la școală aproa­pe pe întuneric, trăgeam cu ochiul prin ferestrele lumi­nate la ce fac alți oameni. Și acum visez că rătă­cesc prin case pe care nu le cunosc, prin camere vechi, părăsite.

– Acum ce vezi pe fereastră din camera ta?

– Doar acoperișuri. Pisici care trec uneori peste ele. Nici țipenie de om, doar câte-o creangă de co­pac. Când începe să ningă, e foarte frumos.

– Cum e să te naști și să trăiești o viață în aceeași casă?

– Nu știu, cred că dacă cineva m-ar obliga să vând casa asta, ar muri o parte importantă din mi­ne. Aș putea locui în altă parte, dar doar cu gândul că mă pot întoarce oricând aici.

– Toamna asta joci în „Alegerea”, pe care o și co-regizezi, alături de Alexandru Bou­rea­nu. E o piesă despre care am aflat cu surprin­dere că e scrisă chiar de Regele Mihai și de Re­gina Ana.

– Așa e, a fost scrisă la Versoix, în anii ‘50, când suveranii noștri erau deja în exil. Regina Ana scrie în jurnalul ei despre cum, într-o seară, au început să-și scrie viețile, a lui sub comunism, a ei într-o lume occidentală frivolă, și despre cum cele două voci s-au unit și au devenit o piesă. E despre ce mai poți să faci când nu te regăsești în niciuna din opțiunile astea, fiindcă ambele sunt la fel de viciate, fiindcă ambele ucid umanitatea în esen­ța ei și privesc omul doar ca pe-un instrument. Ale­gerea a fost gândită ca un spectacol concert, cu muzică creată de A.G. Weinberger. Vorbele se îm­bi­nă cu muzica și cu proiecțiile vizuale. Rezultatul e un univers absolut hipnotic. Am emoții, pe 30 noiembrie, îl vom juca chiar la Peleș!

– Știu că nu ești la prima experiență ca re­gizor. Te tentează să iei drumul ăsta?

– Cred că am început să regizez mai mult din nevoie. Până acum câțiva ani, exista în Craiova com­pania de teatru independent Teatrulescu, care activa într-un bar, la subsol. Nu aveam pe atunci bani să plătim regizori, așa că ne-am descurcat prin forțe proprii. Eu eram și preparator la Facultatea de Teatru, aveam o minimă experiență, așa că am îndrăznit. Așa s-au născut multe piese.

– Umblă vorba că ai jucat teatru și-n lim­ba franceză. E adevă­rat?

– În 2006, un re­gi­zor francez, Daniel Be­noît, a montat la Tea­trul Na­țio­nal din Nisa Cân­tăreața cheală. Își dorea inițial pentru rolul lui Marie o emi­grantă, o me­­xicancă. Doar că fata pe care o voise inițial n-a mai pu­tut juca, așa că, în cele din urmă, a decis ca actrița să fie român­că, fiindcă și Eugen Io­nesco era român. Exis­ta în vi­goare o Con­venție Tea­trală Euro­pea­nă, prin care Benoît a inițiat niș­te căutări. Și așa, ves­tea a ajuns și la mine. Eu mai jucasem în franceză, știam fran­ceză. Am dat o probă, m-au plăcut și am ră­mas acolo să joc. Timp de o lună, am jucat în fiecare zi. Frumusețea a fost însă că, peste un an, am plecat cu actorii teatrului din Nisa într-un turneu prin toată Franța. A fost și foarte obo­sitor, fiindcă am jucat zilnic timp de șase luni, dar ex­periența a fost ex­traor­dinară. Să joci în atâtea locuri, să vi­zi­tezi în fie­care zi alt oraș e ceva ce pur și simplu nu se uită.

– Totuși, cum faci să te trezești fără cafea, Ra­­luca?

– Am fost dintotdeauna o persoană foarte mati­nală. În liceu, începeam cursurile la 7.30 diminea­ța și, fiindcă nu reușeam niciodată să învăț du­pă-masă, ca să mă pot totuși pregăti, mă trezeam în fiecare dimineață la ora 4.

– Gata de repetiții?

– Aproape. Îmi pun acum rochia, mă dau cu ri­mel și sunt gata de ieșit din casă. Eu mă machiez la mine în dormitor, nu la baie. Și, apropo de lu­cruri vechi, mă machiez mereu într-o oglinjoară din cristal și fildeș, care are pe ea și o monogramă de argint.

– Îi mai pui și câte-o întrebare, ca-n poveste?

– Normal. „Oglindă, oglinjoară, cine face cea mai bună zacuscă din țară?” (râde) N-am apucat să-ți spun că-mi place mult să gătesc, să fac mese și să invit prieteni actori pe la mine. Asta când nu sunt de dimineață până seara în teatru, bineînțeles. Dar n-aș vrea să mă plâng. Să fii închis în teatru cu cei mai buni pri­e­teni ai tăi e deja o bucurie des­tul de mare.