– Joacă la Naționalul craiovean, adoră casele vechi și nu se teme de ploaie. Întâlnire matinală cu o actriță care, când intră în scenă, e ca un taifun, iar când iese, ia cu ea valuri întregi de aplauze –
– Bună dimineața, Raluca! Ai făcut cafeaua?

– Bună dimineața, Dia. Nu beau cafea. Azi, cafeaua mea a fost siropul de pătlagină, lângă care am pus și un antibiotic. Am o tuse care nu-mi dă pace, cu care o să merg după mine la repetiții.
– Ce-ai pățit?
– La cea mai recentă premieră, Alegerea, am avut ceva de cântat. Eram deja răgușită, am stat cât am putut înainte în repaus vocal, ca să salvez premiera, și a fost bine. Dar apoi a urmat Festivalul de Teatru de la Pitești, unde am fost cu un spectacol în care chiar răcnesc, Retroelectro. Nu vă mai spun cu ce emoții am urcat pe scenă, eram convinsă că o să-mi pierd vocea de tot. Acum trag ponoasele. Mi-aș fi revenit cu siguranță mai repede dacă la mijloc n-ar fi fost și o enormă oboseală. Din septembrie încoace, suntem în teatru non-stop.
– Toamna asta solicitantă e însă de bun augur pentru Teatrul din Craiova, despre care se vorbește fără încetare. Simți și tu, din interior, că ceva s-a schimbat?
– Când ai spectacole pe bandă rulantă, parcă e mai greu să te vezi. Îți scapă viziunea de ansamblu. Dar lucrurile bune care se spun despre noi ajung, bineînțeles, și la mine. Atenția asta se datorează și faptului că de doi ani de zile Radu Afrim este angajat al Teatrului din Craiova. Întâlnirea cu el ne-a făcut pe mulți dintre noi să ne reinventăm. Un regizor bun te provoacă să ajungi în locuri pe care nu le bănuiai.
– Cu dimineața asta de noiembrie cum te împaci?
– Mie îmi plac zilele mohorâte și gri. Mă liniștesc. Oricum, când mergi la teatru, nu vezi lumina zilei. Poate să ningă, poate să plouă, poate să fie soare, nu-ți vezi decât propria lumină, dacă o ai. Stăm și repetăm și, doar din când în când, atunci când nu mai putem, ieșim pe terasa teatrului, precum cârtițele la lumină.
– De ieșit în oraș, mai apuci să ieși?
– Îmi place mult să ies cu colegii mei, dar în ultima vreme am fost toți foarte prinși în proiecte. Mi-e tot mai greu să-mi găsesc subiecte de comunicare cu oamenii care n-au legătură cu teatrul. Sunt toată ziua în teatru, respir teatru, asta e viața mea, aproape că nu știu să mai vorbesc despre altceva. Singurele persoane cu care mai comunic sunt niște prietene de-ale maică-mii, niște doamne de 70 de ani, cu care stau câteodată și joc Remy.
– Un tabiet din alt timp.
– Da, îmi place Remy-ul și-mi place la nebunie să le ascult schimbând rețete de cozonac sau zacuscă. Au o seninătate a lor care mă relaxează. Cu ele, mă simt mereu copil.
– Tu unde stai, Raluca?

– Locuiesc într-o casă de-acum o sută de ani, care încă își mai păstrează ușile vechi, din lemn. Aici m-am și născut, în Craiova. Am copilărit pe o stradă plină de case boierești. Când eram mică, în diminețile de iarnă, când plecam la școală aproape pe întuneric, trăgeam cu ochiul prin ferestrele luminate la ce fac alți oameni. Și acum visez că rătăcesc prin case pe care nu le cunosc, prin camere vechi, părăsite.
– Acum ce vezi pe fereastră din camera ta?
– Doar acoperișuri. Pisici care trec uneori peste ele. Nici țipenie de om, doar câte-o creangă de copac. Când începe să ningă, e foarte frumos.
– Cum e să te naști și să trăiești o viață în aceeași casă?
– Nu știu, cred că dacă cineva m-ar obliga să vând casa asta, ar muri o parte importantă din mine. Aș putea locui în altă parte, dar doar cu gândul că mă pot întoarce oricând aici.
– Toamna asta joci în „Alegerea”, pe care o și co-regizezi, alături de Alexandru Boureanu. E o piesă despre care am aflat cu surprindere că e scrisă chiar de Regele Mihai și de Regina Ana.
– Așa e, a fost scrisă la Versoix, în anii ‘50, când suveranii noștri erau deja în exil. Regina Ana scrie în jurnalul ei despre cum, într-o seară, au început să-și scrie viețile, a lui sub comunism, a ei într-o lume occidentală frivolă, și despre cum cele două voci s-au unit și au devenit o piesă. E despre ce mai poți să faci când nu te regăsești în niciuna din opțiunile astea, fiindcă ambele sunt la fel de viciate, fiindcă ambele ucid umanitatea în esența ei și privesc omul doar ca pe-un instrument. Alegerea a fost gândită ca un spectacol concert, cu muzică creată de A.G. Weinberger. Vorbele se îmbină cu muzica și cu proiecțiile vizuale. Rezultatul e un univers absolut hipnotic. Am emoții, pe 30 noiembrie, îl vom juca chiar la Peleș!
– Știu că nu ești la prima experiență ca regizor. Te tentează să iei drumul ăsta?
– Cred că am început să regizez mai mult din nevoie. Până acum câțiva ani, exista în Craiova compania de teatru independent Teatrulescu, care activa într-un bar, la subsol. Nu aveam pe atunci bani să plătim regizori, așa că ne-am descurcat prin forțe proprii. Eu eram și preparator la Facultatea de Teatru, aveam o minimă experiență, așa că am îndrăznit. Așa s-au născut multe piese.
– Umblă vorba că ai jucat teatru și-n limba franceză. E adevărat?
– În 2006, un regizor francez, Daniel Benoît, a montat la Teatrul Național din Nisa Cântăreața cheală. Își dorea inițial pentru rolul lui Marie o emigrantă, o mexicancă. Doar că fata pe care o voise inițial n-a mai putut juca, așa că, în cele din urmă, a decis ca actrița să fie româncă, fiindcă și Eugen Ionesco era român. Exista în vigoare o Convenție Teatrală Europeană, prin care Benoît a inițiat niște căutări. Și așa, vestea a ajuns și la mine. Eu mai jucasem în franceză, știam franceză. Am dat o probă, m-au plăcut și am rămas acolo să joc. Timp de o lună, am jucat în fiecare zi. Frumusețea a fost însă că, peste un an, am plecat cu actorii teatrului din Nisa într-un turneu prin toată Franța. A fost și foarte obositor, fiindcă am jucat zilnic timp de șase luni, dar experiența a fost extraordinară. Să joci în atâtea locuri, să vizitezi în fiecare zi alt oraș e ceva ce pur și simplu nu se uită.
– Totuși, cum faci să te trezești fără cafea, Raluca?

– Am fost dintotdeauna o persoană foarte matinală. În liceu, începeam cursurile la 7.30 dimineața și, fiindcă nu reușeam niciodată să învăț după-masă, ca să mă pot totuși pregăti, mă trezeam în fiecare dimineață la ora 4.
– Gata de repetiții?
– Aproape. Îmi pun acum rochia, mă dau cu rimel și sunt gata de ieșit din casă. Eu mă machiez la mine în dormitor, nu la baie. Și, apropo de lucruri vechi, mă machiez mereu într-o oglinjoară din cristal și fildeș, care are pe ea și o monogramă de argint.
– Îi mai pui și câte-o întrebare, ca-n poveste?
– Normal. „Oglindă, oglinjoară, cine face cea mai bună zacuscă din țară?” (râde) N-am apucat să-ți spun că-mi place mult să gătesc, să fac mese și să invit prieteni actori pe la mine. Asta când nu sunt de dimineață până seara în teatru, bineînțeles. Dar n-aș vrea să mă plâng. Să fii închis în teatru cu cei mai buni prieteni ai tăi e deja o bucurie destul de mare.