Pr. RAUL GHEORGHE SIMION (Dublin, Irlanda): „Între Munții Apuseni și Irlanda, colindele sunt aceleași, doar colindătorii sunt alții”

Nu departe de Aiud, în comuna Mirăslău, se află un fost sat, azi cătun: Cicău. Îmbătrâniți și tot mai puțini, departe de rosturile lumii de azi, oamenii stau cumva aninați de cer, de care-i mai desparte-un singur pas. Până le va fi rânduit să îl facă, își pleacă genunchii în fața lui Dumnezeu.

E foarte veche bisericuța ortodoxă din Cicău! Specia­liștii care i-au studiat istoria spun că ar avea vreo șase sute de ani, dar au găsit do­vezi cum că ar fi și mai ve­che. A fost clasată drept mo­nument isto­ric, dar nimeni nu investește bani în reface­rea ei, iar cei ce-ar dori să ajute, nu sunt lăsați. O le­gendă a locului spune că, supărați de starea bisericii, Arhanghelii Mi­hail și Ga­vriil, al căror hram îl poartă, îi vor fi pus foc când­va, de-s așa de afu­mați și de negri pereții interiori…

În biserica din Cicău a slu­jit, în primii săi patru ani de preoție, și părintele Raul Gheor­ghe Simion, pe care soarta l-a dus la celălalt capăt de lume, în Irlanda, la o biserică orto­doxă din Dublin. Un caz specific, de preot tânăr, plecat în lume, ca să le facă românilor parte de Dumnezeu. L-am cău­tat în Irlanda, ca să-i aflăm povestea pe larg.

Atleții lui Hristos

– Părinte Simion, cum s-a întâmplat să ajun­geți dintr-un sătuc din Munții Apuseni, tocmai la marginea Europei, în Irlan­da?

– Nu m-am gândit nicio­dată să plec din Cicău, deși vedeam cum satul se golește de tineri, iar bă­trânii se împu­ținau. Era locul meu. Simțeam că acolo îmi e puterea. Dar Dumnezeu a vrut altfel. S-a întâmplat să am ocazia unei discuții cu Înalt Prea­sfințitul Iosif, Mitropolitul Românilor din Europa Centrală și Meri­dională, care mi-a dat cumva de înțeles că ar fi nevoie să merg să slujesc în Irlanda, la Dublin. Am ple­cat, de probă, pentru o lună, în 2008, și încă sunt aici.

– Ați avut parohie de la început?

– La început, am fost preot-misionar: slu­jeam la singura biserică ortodoxă existentă atunci în Dublin, dar mergeam și în alte orașe din Irlanda și Irlanda de Nord. Acum sunt preot paroh în Parohia Orto­doxă „Sfântul Mare Mu­ce­nic Gheorghe” și „Sfân­tul Columba”, din Du­blin-Blanchardstown, o paro­hie mare, căci și numărul enoriașilor s-a înmulțit.

– Aveți o biserică proprie sau, așa cum se în­tâmplă adeseori în străinătate, oficiați sluj­be în spații închiriate?

– În anul 2009, Înalt Preasfințitul Iosif a hotărât că trebuie să formăm o nouă parohie în zona de Vest a Dublinului, Blanchardstown, deoarece aici numă­rul românilor este foarte mare. N-a fost ușor. Mult timp am tot căutat un spațiu adecvat pentru slujire, ne-am fi dorit chiar o biserică, pe care s-o adaptăm nevoilor noas­tre și tipicului ortodox. Am găsit, la un moment dat, un centru comunitar, în care se desfășurau diferite activități. Dumi­nica, amenajam spa­țiul pentru a pu­tea săvârși Sfân­ta Liturghie: im­pro­vizam altarul, puneam icoane, astfel încât oamenii să se simtă ca într-un locaș potrivit rugă­ciunii. La sfâr­șitul slujbei, le adu­nam din nou pe toa­te, ca să se poată desfășura activită­țile sportive ale cen­­trului respectiv. Mai în glumă, mai în serios, cre­dincioșii se întrebau unul pe altul: „La ce biserică mergi?”. Și răspundeau: „La sala de sport”. Dar eu mă bucuram mult că vin, treceam peste glumele lor, îi încurajam să perseve­reze. Mi-am amintit de cu­vintele Sfântului Ioan Scă­rarul, care-i numea pe cei care Îl slujesc pe Dum­nezeu indiferent de condi­ții, „atleții lui Hristos”, și așa-i numesc și eu pe credin­cioși. Apoi Dumnezeu a rânduit să găsim o fostă biserică catolică, de di­mensiuni impresionante, care nu mai fusese folosită de foarte mult timp.

– Multe biserici ortodoxe din occident funcțio­nează în biserici catolice. Cum de sunt ele așa de ușor oferite, unor comunități religioase străine de loc?

– Arhiepiscopul ca­tolic de Dublin, Diar­muid Martin, s-a lăsat greu convins să vândă biserica orto­docșilor ro­mâni, dar, într-un final, a acceptat. O biserică goală nu e un semn bun. Am fost nevoiți să facem îm­prumut bancar, ca să o cumpărăm. Asta se în­tâm­pla în anul 2020, chiar la începutul pandemiei. Pri­ma slujbă în biserica noas­tră a avut loc la sfâr­șitul lunii ianuarie 2020, dar, după numai cinci du­minici, am intrat în pri­mul „lockdown” și am slujit, ca mai toți preoții ortodocși, singur, în bise­rica goală. Nici nu vreau să-mi mai amintesc ce am simțit atunci. Din feri­cire, cu ajutorul Bunului Dum­nezeu, le-am trecut pe toate, iar acum, în fie­care duminică, biserica e plină de credincioși.

„Păstrăm legătura sufletească cu țara”

– În multe țări cu comunități românești, bise­rica devine și o casă a românilor, loc de întâlnire pentru activități culturale, sociale, prilej de co­municare și bucurie. Se întâmplă și în Irlanda la fel?

– Biserica noastră e mare, în spațiile sale adia­cente organizăm multe activități cu caracter spiri­tual și cultural. Avem o școală paro­hială, club de chitară, club de șah, cerc de matematică și nume­roase alte programe pentru copii și tineri. La școala parohială, care se des­fășoară în fiecare sâmbătă, avem personal calificat, voluntar. Cadre didactice specializate îi învață pe copiii noștri limba română, litera­tură, istoria și geografia României, religie, artă meșteșugărească, mu­zică și tot ce ține de tradițiile noas­tre de acasă. Menirea acestor activități este de a păstra o legătură sufletească permanentă cu țara. Nu vrem să uităm de unde am plecat. Ne păstrăm sufletul românesc. Fără identitate ești nimeni. Ținând aprins în copii sentimentul că sunt români, ne mai ostoim și noi dorul de România, de casa pă­rintească, de toți cei dragi. Chiar dacă mulți români s-au stabilit definitiv în Irlanda, pentru că au con­diții bune de viață, au deja case proprii și copii la școlile irlandeze, „acasă” va rămâne mereu Ro­mâ­nia.

– Dvs. ați plecat în lume dintr-un sat din Mun­ții Apuseni.

– Cu tot ce sunt azi, ca om și ca preot, am plecat de acasă. Și în tot ce fac, e puterea luată de-acolo, modelul părinților și înaintașilor noștri, fără pereche pe acest pământ. Dumnezeu a vrut să-mi împlinesc destinul în altă parte, dar, până la moarte, eu voi ră­mâne român.

„Poporul irlandez este extrem de primitor”

– Se vorbește mult despre asemănările dintre irlandezi și români, prezente mai ales în tradiția populară (dansuri, cântece, mituri vechi). Se spune, chiar, că dacii ar fi ajuns până aici. Se simt astfel de afinități și când vine vorba de spiri­tualitate, în modul de a practica și trăi creștinis­mul?

– Poporul irlandez este un popor extrem de pri­mitor, cel puțin pe noi, pe români, ne-a ajutat să ne integrăm în felul de viață al „Insulei de sma­rald”, cum e numită Irlanda. Încă de la începuturile paro­hiei noastre, susținător permanent ne-a fost un preot catolic iezuit irlandez, Părintele Godfrey O’Don­nell, care s-a convertit la Ortodoxie, împre­ună cu soția sa. În vremuri când era destul de dificil să ajungi și să trăiești în Irlanda, părintele Godfrey a fost un sprijin real pentru toți românii de aici. Poate să fi existat ceva, din afinitățile despre care vorbiți, în atitudinea lui. Ai fi zis că este de-al nostru. Un om foarte cult, plăcut, mereu cu zâmbe­tul pe față, un adevărat domn, de la care am avut cu toții ce să învățăm. Din păcate, nu mai este printre noi, a trecut la Domnul în februarie 2020. Și pentru că ne aflăm în pragul zilei de 1 Decembrie, vreau să vă spun că Părintele O’Donnell participa cu mare însuflețire la manifestările or­ga­nizate în preajma Zilei Na­țio­nale a României, participa cu multă însuflețire și bucurie la recepția oferită de către Am­basada României în Irlanda sau la progra­mul pe care îl orga­nizau comunitățile românești cu acest prilej. A și vizitat de mai multe ori România și era foarte încântat de tot ce văzuse, în special în Transilvania și Bucovina.

– Aveți în parohie și irlan­dezi convertiți la ortodoxie?

– Avem multe familii mixte, astfel încât irlan­dezii află de credința noastră ortodoxă la început acasă, iar mai apoi și-o asumă din convingere, în biserică. Asta și pentru că, în lumea secularizată în care trăim, bisericile catolice – atâtea câte au mai rămas – sunt din ce în ce mai goale. Fără a fi triumfaliști în mod gratuit, trebuie să recunoaștem că bise­ricile noastre ortodoxe, cel puțin în Irlanda, sunt mereu pline, chiar și de tineri și de copii.

„Doar acasă, în sat, am simțit cu adevărat trăirea Crăciunului”

– Se apropie Crăciunul. Cum era acasă, în Cicău, satul cel uitat din ju­dețul Alba?

– Bisericuța aceea mică, neîncă­pă­toare de sărbători, cu pereții ei negri și sfinții ascunși după un strat gros de fum, mi-a oferit ocazia să trăiesc momente unice. Simțeam, de fiecare dată, că toți sfinții aceia, al căror chip nu-l vedeam, sunt acolo, laolaltă cu toți oamenii satului, mu­tați, de mult, sub crucile din cimitir. Din păcate, satul Cicău e îmbătrânit, tinerii sunt plecați la oraș sau din țară, iar copii sunt tot mai puțini. Îmi amin­tesc cu drag de primul Crăciun petrecut acolo. A fost o iarnă cu multă zăpa­dă, iar colindătorii au umplut tinda casei și ne-au umplut și nouă sufle­tul, cu multă bucurie. Doar aco­lo, în sat, am simțit cu adevărat atmo­sfera de sărbătoare a Crăciunului. Crăciu­nul nostru, românesc, e unic prin fru­musețea și trăirea lui. Ce simt acum, după 15 ani, în Ir­landa? Colindele sunt aceleași, colin­dă­torii sunt alții.

– Cum petrec românii din Irlanda sărbătorile?

– Mulți dintre ei își petrec sărbătorile acasă, în România. Au, poate, părinți singuri și bătrâni, care-i așteaptă să se în­toarcă acasă. Cei care și le pe­trec aici, o fac tot cu gândul acasă, la colindătorii care încă mai vestesc Nașterea Domnu­lui prin satele și orașele noas­tre. Și aici, în Irlanda, avem colindători, pe care îi primim cu lacrimi de bucurie, amin­tindu-ne împreună de Crăciu­nul copilăriei. Cât de frumos scrie marele nostru poet Octa­vian Goga despre mama lui, singură în seara Crăciunului: „Tu te furișezi în taină pe la fiecare poartă,/ Cu pășirea ta tiptilă nu lași urme pe zăpadă,/ Dar te simte-ntreg cuprinsul oropsiți­lor de soartă,/ Când lași bine­cuvântarea peste capul lor să cadă./ De nu ți-o fi peste mână, treci și pe la casa noastră,/ Biata mamă-ngândurată azi e singură la masă,/ Tu măcar o rază-n suflet îi trimite pe fe­reas­tră,/ Când vezi neatins și vinul, și colacul de pe masă”. Aceste cuvinte le resimt mulți dintre românii care și-au lăsat părinții singuri acasă și-au plecat în lume, în căutarea unui trai mai bun. Chiar dacă ne-am stabilit aici, și mulți au un loc de muncă satisfăcător, în preaj­ma sărbătorilor suntem, totuși, fragili, și ducem dorul vremu­rilor de altădată, când mai ales de Crăciun se strângea toată familia în jurul mesei, mer­geam la biserică și colin­dam.

„Lumânarea din fereastră”

– Irlandezii cum sărbă­toresc Crăciunul? E ase­mănător sau deosebit de al nostru?

– Pentru irlandezi, Crăciunul reprezintă, în mod tradiţional, cea mai mare sărbătoare a anului, simi­lară cu cea a Paştelui răsăritean. Esența tradițiilor irlandeze de Crăciun o reprezintă aprinderea lumâ­nării în fereastra casei, primirea străinului călător şi ospătarea lui la masă, dimpreună cu cei ai casei, şi pregătirea ieslei în care s-a născut Hristos. Lumina din fereastră e o călăuză simbolică pentru trecători, în drumul lor spre biserică, devenită un mic Bet­leem local, iar ieslea ține locul icoanei cu Nașterea Domnului, din credința noastră ortodoxă.

Masa din ziua de Crăciun, din fiecare familie, are, și ea, o importanță deosebită, e o masă a comu­niunii şi iubirii dintre membrii a cel puţin trei gene­raţii: bunici, copii și nepoți, doar în cazuri excep­țio­nale se acceptă să lipsească cineva de la sărbă­toare, indiferent cât de departe de casă ar fi plecat. Reîntoarcerea în familie, acasă, printre cei dragi, e semnul cel mai important al Crăciu­nului din Ir­landa. În privința asta, poate că ne ase­mănăm cu ei. Și, ne­greșit, în familiile tradiționale, de Crăciun se așează la masă un scaun și o farfurie în plus, față de numărul celor prezenți, iar în fe­reastră, se pune o lumânare aprinsă. Străinul, rătăcit pe străzi în noaptea de Crăciun, vă­zând lumânarea aprinsă în fereastră, știe că este bine primit în casă și ospătat. Mai mult, ospitalitatea irlan­deză impune ca pe o datorie de suflet cinstea de a invita în casă şi de a așeza la masa de Crăciun pe cineva străin. Acestea două sunt dimensiunile ma­jore ale Crăciunului irlandez: împreu­nă-pe­trecerea în sacralitatea familiei şi ospi­ta­litatea creştină, căci străinul adus în casă şi pus la masă este perceput drept chip al Domnului Hristos. Și noi avem colinde care vorbesc de Dumnezeu alun­gat de la casa bogatului și primit cu drag în cea a săracului: „Gata-i cina, om sărac?/ Gata e, da-i puți­nea,/ Hai cu toți pe lângă ea!”. Și fiindcă ne apropiem de sărbătoarea Crăciunului, folosesc prilejul con­vor­­birii cu dvs. ca să le dorim sărbă­tori binecuvântate tuturor românilor, oriunde-n lume s-ar afla! Să se bu­cure de colinde și, atât cât se poate, de prezența celor dragi. Ieslea-n care se naște Pruncul Sfânt e sufletul fie­căruia dintre noi – acolo trebuie să fa­cem, întâi de toate, curat și bine, prin post, prin spovedanie și împăr­tășanie. De toa­te celelalte, s-a-ngriji Dumnezeu!