Ulița copilăriei mele nu e mai lungă decât un zbor avântat de gâște. De câte ori auzeau trenul pufăind pe podul de fier al Gilortului, gâștele noastre își luau zborul și aterizau în curtea bunicilor, la capătul celălalt al uliței. Aș spune că ulița mea avea lungimea unui derdeluș. Pe care, într-o bună zi, de Crăciun, și-a făcut apariția prima săniuță de fier din sat, adusă de tata. Doamne, ce mândru-am fost! Apoi, un tâmplar de lângă gară ne-a încropit prima stea a copilăriei mele, din corpul unei site cu șase colțuri, ciucuri de beteală și hârtie creponată și colac de lumânare din ceară de albine. Icoana Maicii Precista cu Pruncul era pictată pe o coală cerată, înconjurată de steluțe albastre și lipită în rotundul sitei cu pap de făină de grâu. Ne-am înțeles ca Mitică, cel mai mare din echipa noastră de colindători, să poarte steaua tot timpul. Cântam și în corul școlii, așa că repetițiile la stea n-au durat prea mult. Am învățat cele 12 cântece obligatorii, să nu ne facem de râs când ne-ar fi poruncit vreo gazdă să le zicem pe toate. Cu o zi înainte de Ajun, bunicul Ilie era aproape gata cu opincuțele noi, iar bunica Floarea îmi proba pe umeri flanelul împletit în romburi, căruia-i lipseau doar mânecile.
***
A venit și seara cea mare. Prima seară cu steaua! Încotoșmănați până-n ochi, fiecare cu ciomagul lui și chibrituri de rezervă în buzunare, am pornit din casă-n casă, să dăm vestea cea mare a Nașterii Domnului. Ningea învârtit, cu fulgi cât moșmoana. Cu zăpada până-n brâu, ținându-ne legați de capetele bâtelor, colindam întâi pe ulița noastră, să ne dregem glasurile și să ne învățăm cu… scena. Câinii satului nu dormeau deloc în noaptea Ajunului. Prin tradiție, la noi nu se doarme în această noapte, așa că nu ne era teamă să strigăm. Ne plăcea să ne oprim la casele cu mirosuri vii. La vecinul Gruia te amețeau izurile de afumătură, de piper fiert în țuică, de foi de dafin scufundate-n oala cu sarmale. Gruia și nevasta lui, Anuța, plângeau la cântările noastre. Bătrânul ne oprea printre lacrimi: „Stați, taică, mai odihniți-vă. Nașterea Domnului să ne fie cu folos”!.
Dar venea vremea să ne oprim. Mama ne aștepta cu tot rodul muncii ei de trei zile: toate ale porcului, toate ale vițelului, toate ale curcanului. Ne aștepta cu cel mai bun cozonac stropit cu pulbere de nucă, ne îmbia cu caltaboși vineții și azimă coaptă pe plită. Într-un colț, lângă icoană, ne luau ochii o crenguță de brad și câteva globuri roșii. Ne scoteam ghetele ude și hainele jilave și, înainte de a cădea laolaltă, parcă secerați, cu capul pe masa cu bunătăți, dădeam glas singurului cântec de stea pe care îl mai puteam îngâna: „Seara de-astă seară este-o seară foarte mare/ Căci în seara lui Crăciun s-a născut și Fiul Bun…”.
