MARA OPREA: „Momentan, viață în afara profesiei nu prea am”

O știți din „Adela”, serialul românesc de mare succes, de la Antena 1. După o ca­ rieră de balerină, pe scena Operei Na­ ționale din București, a făcut o piruetă inspirată spre zona filmului și spre UNATC, dublându-și ta­ len­ tul cu studii superioare.

Pianistă din fașă

– Suntem în pragul Crăciunului și povestea vieții tale se potrivește de minune cu strălucirea lui. Ai doar 22 de ani și te bucuri, deja, de ce­ lebritate. Câtă muncă și cât noroc se ascund în rețeta izbânzilor tale?

– În niciun caz nu fac parte dintre cei care și-au sacrificat anii copilăriei pentru glorie profesională. Dimpotrivă! De când mă știu, viața mea a fost plină de mișcare și de activități la care mergeam cu toată dragostea. Nimic nu mi se părea greu, nu simțeam că aș fi fost privată de jocurile și libertatea copilă­ riei. Aproape că nu exista zi în care să nu ies afară, să mă joc cu prietenii de la bloc ori să dau o raită prin parc. Ce-i drept, doar după ce îmi terminam temele şi încheiam cu studiul. Sunt o fire foarte am­ bițioasă, iar bucuria de a lua o gură de aer împreună cu prietenii mei, abia după ce îmi terminam toată treaba, era un drept câștigat.

– Prima ta pasiune a fost pianul. Cum a în­ceput?

– Îmi povestea mama că, încă de când eram foar­ te mică, aveam o mare dexteritate în a-mi mișca de­ getele, ca şi cum aș fi cântat la pian. Într-o zi, o prie­ tenă a încurajat-o, spunându-i: „De ce nu o dai la școala de muzică?”. Aşa am început să merg la cursurile de pian și, în scurt timp, am intrat şi în circuitul concursurilor de spe­ cialitate, unde am obținut multe    premii. Lin, fără chinuri. Faptul că tot ce am făcut a venit firesc, da­ tori­ tă abilităţilor mele native, m-a făcut să simt totul ca pe o bucurie. Și chiar dacă nu am de­ ve­ nit pianistă, anii aceia au contat enorm în formarea mea. Muzica dez­ voltă gustul, visa­ rea, dar și disciplina, ar­ monia exprimată pe-un instrument. În plus, chiar dacă școala de muzică s-a încheiat când am terminat clasa a VIII-a, am păstrat legătura cu profesoara mea, așa că, în realitate, nu am în­ chis nicio ușă, ci am deschis altele, pe care am pășit alături de toate pasiunile mele. Au mai fost încă două, pe lângă pian: baletul și canto.

Doamna profesor, mama

– Iar tu ai ales actoria. De ce?

– Pasiunea mea pentru balet și pentru pian nu au dispărut. De asemenea, nici la canto n-am renunțat. Iar drumul actoriei nu l-am ales în­ tâmplător, ci tot din pasiune. Şi pentru că activitățile mele de până la momentul când a trebuit să mă decid pentru o facultate m-au con­ dus firesc către ea, au „construit”, cărămi­dă cu cărămidă, bagajul de cunoștințe și de abilități necesare unui actor. De altfel, odată intrată la fa­ cultate, am fost „întâm­pinată” atât de cursuri de dans, cât și de canto. Pe de altă par­te, am ales drumul actoriei şi pentru că am fost încu­ ra­ jată în opţiunea mea: mama a fost susțină­ toa­ rea mea numărul unu, încă din pri­ma clipă m-a încurajat, mi-a dat încredere că pot să-mi urmez visul. În cunoştinţă de cauză, aş adău­ ga! Mama e profesor universitar la Fa­cul­tatea de Psihologie și Științele Educației, unde a și pus bazele unui program de masterat care combină educația cu teatrul. Mi se pare fas­cinant cum se completează aceste două arte, dar și faptul că, la fel ca un actor, profesorul are și el spectatori, ca­ re se îmbogățesc intelectual pri­vindu-l și as­ cul­ tându-l. Totuși, lucrurile n-au fost chiar așa de ușoare cum par: drumul meu a fost cu suișuri și co­ borâșuri, în sensul că, pe parcurs, au fost multe bucurii, dar nici îndoielile nu m-au ocolit. Aşa cum e și firesc, de fapt…

Turul țării

– Ai devenit cunoscută datorită rolului Ade­ la din serialul TV cu acelaşi nume. Dar viitorul tău cum arată? Televiziune sau teatru?

– Ca orice candidat la actorie, care intră plin de speranțe în facultate, la început îmi doream să le fac pe toate. Prima mi-a ieșit în drum televiziunea. Am avut norocul să obțin acest rol principal din serialul „Adela”. M-am bucurat din plin de tot ce a avut să-mi ofere această industrie și de oamenii mi­nunați pe care i-am cunoscut. Acum, filmările la serial încheindu-se, călătoria mea actoricească con­ tinuă pe scena teatrului, cu spectacolul „Care pe ca­ re”, regizat de Anca Sigartău, în care joc alături de Alecsandru Dunaev, de Oana Moșneagu, de Da­ niel Nuță şi de Anca. E un proiect minunat, pe care l-am pus la cale împreună către încheierea se­ ria­ lului în care am fost colegi. Ne doream cu toții să fa­cem un spectacol cu care să mergem prin țară, pentru a ne cunoaște publicul „în direct”, dar, în același timp, şi pentru a continua această po­ veste fru­ moasă care s-a născut datorită serialului. Am fost până acum la Cluj, la Constanța, la Foc­ șani, la Tul­cea, la Târgoviște, urmează să ajungem și la Iași, iar lista continuă. Evident, jucăm „Care pe care” şi în Bucureşti. Am păstrat „formula” din serial, așa că oamenii pot să vină să urmărească cele două cupluri principale, Adela-Mihai și Andreea-Lucian, chiar la ei… în oraș. Deşi e o comedie spumoasă, „Care pe care” e un proiect foarte serios, care ne dorim să aibă viață lungă. Altfel, pentru viitor, visez la cât mai multe proiecte valoroase şi incitante, atât în zona de tea­ tru, cât și în film.

Poza de la finalul spectacolului

– Cum reacționează spectatorii când te văd pe viu, după ce te-au urmărit la televizor? Și tu ce sen­zații trăiești?

– Nimic nu se compară cu fericirea de pe chi­ purile oamenilor, atunci când vin la finalul specta­ colului să facem o poză împreună și să ne felicite. Asta e cea mai mare recompensă pentru noi, ne emoţionează peste măsură şi, în acelaşi timp, ne turează motoarele ca să ducem piesa mai departe.

– Rolul din serialul „Adela” te-a propulsat din prima către celebritate, aducându-ţi o recunoaş­ tere pentru care alţi actori sunt nevoiţi să mun­ cească mulţi ani. Există şi aspecte neplăcute ale notorietăţii?

– Indiferent dacă e vorba de teatru, de televi­ziune sau de film, până la urmă noi, actorii, facem meseria asta pentru public, pentru oameni, și, deși ea cere şi multe sacrificii, faptul că ești recunoscut pe stradă, că eşti iubit şi apreciat de spectatori e o bucurie, nu o corvoadă. Când mă recunoaște lumea prin magazine, de exemplu, sau când primesc me­ sa­ je de la fani, nu pot decât să mă bucur că munca mea le răsplătește așteptările și le face viața un pic mai frumoasă. Le sunt infinit de recunoscătoare că își rup din timpul lor ca să stea câteva ore, în fiecare joi seara, în fața televizorului, să afle ce s-a mai întâmplat în serial.

Dar de Crăciun? Bucurie!

– Televiziune, teatru, muncă multă… Nu mai există și alte ingrediente în viața ta?

– Anul ăsta am intrat și la masteratul de actorie de la UNATC, pentru că mi-am dorit foarte mult să aprofundez partea de actorie de teatru. Aşa că, momentan, viaţă în afara profesiei nu prea am, tim­ pul meu liber e foarte limitat, dar, când am câte­ va zile sau măcar câteva ore de respiro, le savurez din plin: fac plimbări în natură, petrec timp cu fa­ milia și cu prietenii, iar în ultima perioadă alerg după ca­ douri de Crăciun. Dar şi asta îmi face mare plăcere!

– Pe lângă atâta muncă, nu există oare și sentimente? Îndrăgostiri? N-are loc și iubirea în visele tale de glorie?

– Eu cred foarte tare în ideea că partenerul tău, omul de lângă tine, trebuie să-ţi fie sprijin și în carieră, nu doar în mărunțișul vieții, aşa că mă feresc de relațiile în care unul nu are parte de susţinerea celuilalt şi, în general, de relaţiile de pe urma cărora niciunul dintre par­teneri nu evoluează. Ce e mai important într-o relaţie, la orice vârstă, dacă nu comu­ ni­carea și susținerea reciprocă?! Iar o femeie-ac­triță nu e tocmai ușor de înţeles şi de ac­ceptat.

– Vine Moș Crăciun, Mara? Îl mai aş­tepţi?

– Nu-mi mai amintesc exact câţi ani aveam când am aflat că părinții mei erau, de fapt, „mesagerii” lui Moș Crăciun, în schimb țin minte că de dragul fratelui meu, care e mai mic decât mine, am păstrat secretul multă vreme. Totuşi, descoperirea asta nu mi-a în­tunecat bucuria: în fiecare an am avut parte de un Crăciun minunat! Era aşa, o emoţie… Cum mă trezeam, alergam într-un suflet la brad, să-mi deschid cadourile. Şi ce fericită eram, mai ales când constatam că primisem exact darurile visate! Nu le-am spus părinților decât foarte târziu că știam că ei erau cei care se ocupau de cadouri – vezi, îmi plăcea încă de-atunci să joc roluri! Mă prefăceam de mi­nune că darurile erau de la Moș Crăciun! (râ­de) Şi azi, pentru mine, sărbătoarea Cră­ ciu­ nului a rămas la fel de importantă, atât doar că nu-mi mai doresc ca Moşul să-mi adu­ că lucruri materiale, ci îl rog să-şi pună în desagă mul­tă bucurie pentru mine şi ai mei.