În Grecia, pe urmele sfintilor făcători de minuni

– Jurnalul unui pelerinaj –

Fiecare om are drumul său care duce la Dum­­nezeu. Unii îl găsesc mai ușor, alții mai greu, alții nu-l găsesc niciodată. Unii au rugă­ciu­nea în suflet, alții o caută la nevoie, prin încercările nefericite ale vieții. În ce mă privește, atunci când doresc să găsesc răs­pun­suri la ne­li­niștile și așteptările mele, când vreau să-mi ușurez su­fletul, când vreau să-mi limpezesc mintea – sin­gura cale rămâne eva­darea în­tr-un pelerinaj. Chiar dacă oame­nii de știință vor descoperi cum s-a năs­cut universul, eu tot mai nă­dăjduiesc că salvarea omu­lui nu vine din progresul tehnic, ci din întoar­cerea la Dumnezeu.

Evia. Sfântul Ioan Rusul

Pelerinajul nu este o plimbare oa­recare, nu e concediu de odihnă, nu e shopping, nu e nici fugă de lume. O călătorie ca aceasta este planul lui Dumnezeu pentru fie­care suflet în par­te, este încercarea, voinţa de a te lupta cu propriile slăbiciuni. Este căutarea. La sfâr­şit, inva­riabil, fiecare socoate cât i-a fost de folos şi cât i-a dă­ruit Dumnezeu din mila Sa nemărginită. Cine nu su­portă drumul în autocar, oamenii de diferite condiţii sociale, căratul bagajelor în camera de hotel (şi invers), trezitul la ore impo­sibile, dru­mul uneori anevoios – nu prea are ce căuta într-o astfel de călătorie.

…Întotdeauna plec la drum cu binecuvântarea preo­tului meu duhovnic, cu anafură într-o punguţă, o carte de rugăciuni şi minimum de bagaj. În pele­rinajul din Grecia, la care am participat vara trecută, am fost 51 de călători și doi preoţi de la Muntele Athos, care ni s-au alăturat din Salonic, preotul nostru, cu care am plecat din țară, și o conducă­toare de grup. Dacă mai adaug că pe unul din şoferi îl chema şi… Ioan Rusul, nici că ne mai putea sta ceva în cale. Planul e bine pus la punct şi se pleacă seara, pe la şapte, ca să mergem mai pe răcoare, toată noaptea, pe traseul Giurgiu – Ruse – Salonic, adică vreo 800 de km în­tinşi, aşa că… Doamne ajută! Noaptea trece cum trece, mai aţipind, mai întinzând picioarele, mai apă­rându-ne de ţânţari, mai luând o gură de aer de-afară.

Începem ziua cu rugăciu­nile dimineţii, spuse de părin­tele Ioan Roncea la mi­cro­fon. Cu tot terenul arid şi prăfos din cauza căldurilor ex­cesive, Grecia ne întâmpină verde, plină de chiparoşi şi chi­pa­roase, de buganvilii (plan­te că­ţără­toare, cu flori sân­ge­rii), lean­dri, trandafiri, muş­cate uriaşe, glicine şi măslini. (Se pare că-n Grecia ar fi 13 miliarde de măslini de toate soiurile. Măs­linul nu se „ba­te”, ci se pun folii de plas­tic sub crengi, altfel, dacă e bătut, anul ur­mă­tor te pedepseşte şi nu mai dă măsline.) Am ajuns în Salo­nic, e dimineaţă, şi noi, greoi după o noap­te de că­lătorie, câte unii cu pi­cioa­rele umflate, pornim, încet-încet, să descoperim primele repere ale pelerinajului nostru: moaştele Sf. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, apoi moaştele Sf. Vasile cel Nou şi moaştele Sf. Grigorie Palama. Mergem de la o biserică la alta, păşind pe dalele lucioase şi cerate ale unui oraş occidental, care se trezeşte leneş, în aro­me ten­tante de cornuri calde şi cafea grecească proas­păt râşnită, oraş care-şi păs­trează la lumina zilei, bine conservate, urmele de milenii ale istoriei. Facem un mic popas la Turnul Alb, simbolul Salonicului, apoi pornim întins spre oraşul Volos unde, la 40 de km depărtare, în Mâ­năstirea Kato Xenia, păstrat la loc de cinste într-o cutie argintată, se află o parte din Brâul Maicii Domnului. Pe drum, în zare, impunător şi acoperit cu zăpadă, apare Olimpul, muntele Zeilor!

Kato Xenia este o mânăstire de maici tipic gre­ceas­că, înconjurată de flori şi multă linişte, dar care adă­postește o comoară: o bucată de pânză ţesută de însăşi Maica Domnului, din păr de cămilă şi aco­perită mai apoi cu fir de aur, în sec. X, de împă­ră­teasa Zoe, vin­decată miraculos prin simpla atingere a Brâului (Brâul a ajuns la începutul lui septembrie 2007, dar și în decembrie 2022, în Româ­nia)… E locul să spun că măicuţele întâlnite în mâ­năs­tirile greceşti au fost deosebit de îngăduitoare, răb­­dă­toare, chiar dacă de fiecare dată pelerinii români au cerut ulei sfinţit din candele, au luat agheasmă pen­tru a le duce acasă, la cei dragi, la cei în su­ferinţă. Ni s-a dat fie­că­ruia în parte o bu­că­ţică de panglică a­tin­să de cinstitul Brâu, care poate tămădui can­cerul şi ajuta fe­mei­lor dor­nice de-a avea copii. Trecem în li­nişte pe lângă racla mi­cuţă, de argint, o să­rutăm şi ne lăsăm cu speranţă ne­cuprinsă aca­tistele ca­re vor um­ple, timp de o săp­tă­mâ­nă, toate mânăs­tirile pe unde vom trece. Este cald, câ­teva pisicuţe mă­nâncă tac­ticos din con­serve puse dinaintea lor de măicuţe. Într-o că­mă­ruţă răcoroa­să, sun­tem serviți, și noi, cu co­zonac făcut la mâ­năs­tire, cafea, apă şi sucuri de fructe.

Uşor toropiţi de căl­du­ră, ne continuăm drumul spre portul Glifa, de unde luăm feribotul spre Evia (i se mai spune Eubeea), insula pe care are loc sărbătoarea Sf. Ioan Rusul. Ajun­gem la hotel la ora 17. Acum chiar suntem obosiţi.

Marele hram

Astăzi e mare sărbătoare în lumea creştinilor orto­docşi, iar noi ne grăbim cu noaptea-n cap (şi cu rugă­ciunile dimineţii în suflet) spre „Câmpia sfân­tă”, unde se ridică biserica impunătoare în care-şi doarme som­nul de veci trupul întreg şi neputrezit al Sf. Ioan Rusul! Credeam că vom fi printre primii, dar când ajungem, abia de găsim loc de parcare: cât vezi cu ochii auto­care, autoturisme, grupuri de cre­dincioşi care se îndreap­tă ca-ntr-un şuvoi spre biserică. Mulţi oameni pleacă din Atena şi vin în pelerinaj pe jos, până la Sfântul, iar cei mai mulţi sunt prezenţi de cu seară, la Vecernie.

Născut în 1690 în Mica Rusie, într-o familie pro­fund creştină, Ivan se înrolează la 20 de ani în ar­mata Ţarului Petru cel Mare, în războiul ruso-turc. În 1711 cade prizonier la tătari, iar aceştia îl vând ca rob unei căpetenii a turcilor, în Cezareea Pales­tinei, în satul Procopie (Asia Mică), ca îngrijitor la grajduri. Răi din cale-afară, stăpânii lui îl ame­ninţă şi-l chinuie, doar-doar o trece la islam. Mulţi din prizonierii creş­tini şi ruşi acceptă aşa ceva, ca să scape de torturi, dar Ivan refuză cu îndârjire, se împărtăşeşte des, se roagă pentru călăii săi, îşi rosteşte clar iubirea pentru Iisus. Încet, încet, prin simplitate, bunătate, dar şi datorită unor minuni înfăptuite, ajunge să fie respectat de stăpânii săi. Când îşi simte sfârşitul, Ivan solicită ultima împăr­tăşanie, dar de frica musulma­nilor, sfin­tele taine îi sunt aduse de un preot într-un măr scobit. Este 27 mai 1730. Trece la cele veşnice imediat ce se împăr­tăşeşte şi este purtat pe ulti­mul drum, într-o emoţie comună, de creştini, armeni şi musulmani… În 1733, îi apare în vis duhovnicului său şi-i spune că i-a rămas trupul ne­­putrezit; este dez­gropat şi găsit, într-adevăr, intact, şi dus în biserica unde se ruga de obicei. Mai târziu, când solul sulta­nului a trecut prin Procopie, a dat foc bisericii şi sfintelor moaşte, dar când a văzut cum trupul sfântului se mişca în flăcări, a fugit în­grozit. Creştinii au găsit trupul ne­ars, doar uşor în­ne­grit de fum, așa cum este şi astăzi. În 1924, la repa­trie­­rea grecilor aflaţi în robie, aceştia iau cu ei şi sfintele moaşte, le aduc în insula Evia şi întemeiază satul Prokopi (în amintirea satului turcesc), aşe­zând la loc de cinste trupul sfântului, într-o biserică construită în 1951.

…Am ajuns și noi în faţa bisericii, tixită de lume. Nu ai unde să arunci un ac. Oriunde priveşti dai peste șiruri nesfârșite de credincioşi. Cu toate astea, sărbă­toarea a fost exemplară, civilizată, fără țipete și îm­brânceli, cre­dincioșii erau reculeși și pătrunși de moment… Cum să descriu emoţia prin care am trecut? Are ea oare grade de exprimare? Unde m-am mai simţit aşa de „pierdută” ca aici? La Lourdes, la Pa­dova, la Medjugorje, la Fatima, la mormântul pă­rintelui Arsenie Boca? Am la dispo­ziţie doar câteva clipe, cât străbat lungimea raclei. Ce să fac mai întâi: să contemplu rămășițele sfântu­lui, să-i mulţumesc pentru că mi-a ajutat să ajung până la el, să mă rog pentru mine şi pentru cei dragi? Să-l mângâi puţin cu ochii şi cu mâna? Nu-i uşor! O măicuţă păzeşte racla şi mai şterge, din când în când, cu o batistă, geamul acoperitor, pe care toţi îl sărută, pun mâna, pun obiec­te.

Îmi arunc ochii spre adâncimea bisericii: este plină până la refuz, slujba în greceşte se aude răspicat, mirosul de tămâie ne-nvăluie dulce şi-s deja purtată spre ieşire. Am vorbit mai târziu cu vecinii mei din autocar (pe drumul pelerinajului ne vom întâlni cu multe autocare cu români, aş îndrăzni să zic fericiţi) care mi-au mărturisit că nu le-a fost de ajuns o tre­cere pe lângă moaștele sfântului, au parcurs acelaşi drum lung al înghesuielii, de câte trei, patru ori… Afară, într-o chiliuţă rotundă, este un călugăr român (!) care pune fiecărui credincios, preţ de câteva clipe, fesul sfântului şi centura pe care acesta le purtase… De-acolo, valul de oa­meni mă duce spre locul de unde luăm agheasmă… E lume multă şi în jurul bisericii: unii ascultă liturghia, alţii fac cum­părături; poţi cumpăra obiecte religioase, miere de fimari (o plantă care creşte sus, pe Olimp), măsline, dar şi halviţă, sarailii, apă, sucuri, baloane – parcă ar fi iarmaroc! Unii urmăresc slujba chiar din hotelul ridicat la câţiva metri de biserică. Lumea e pestriţă. Văd şi mulţi ţigani printre pelerini. L-au ales drept protector pe Sf. Ioan Rusul și au venit să i se în­chine din toate colțurile Europei: ţigani greci, ro­mâni, ruşi, sârbi, polonezi şi unguri. Văd apoi o delegaţie a ortodocşilor ruşi, care au venit în frunte cu steagul ţării, să-l omagieze pe sfântul născut pe pământul lor. Apar, pe rând, oficialităţi greceşti, înalţi prelaţi, arma­tă, fanfară. La sfârşitul slujbei, sfântul va fi scos şi plimbat în jurul bisericii, în procesiune. Tresar bucu­roasă când, la un moment dat, se aud rostite în româ­neşte câteva versete din acatistul sfântului.

Eghina. Sfântul Nectarie

Eghina a fost în anul 21 (d. H.), timp de trei luni, capitala Greciei. Pretutindeni te întâmpină o explo­zie de culori: palmieri, araucaria, eucalipţi, chipa­roşi, smo­chini şi fistic. Aici, marea are cinci nuanţe. Parcă e insula Ra­iului! Se spune că-n Eghina sunt mai multe biserici decât oa­meni… E foarte cald pe insulă, dar nerăb­darea cu care abia aşteptăm să ajun­gem la Sf. Nec­tarie ne face să nu mai sim­ţim nimic. Bisericuţa în care se află mitra şi o parte din moaş­­tele Sfântului este plină de cre­dincioşi, cei mai mulţi români, ajunşi înaintea noas­tră. Lă­săm acatistele, luăm şi aprin­dem lu­mânări, ne apro­piem încet de racla sfântului atât de pomenit în scrisorile pri­mite la redacţie, de la cititorii „Formulei AS”, ca măr­turie a ajutorului primit. Îi privesc pe furiş pe ceilalţi şi-i văd transformaţi de emo­ţie. Câte gânduri şi-a adus fiecare cu el, câte rugăminţi ale celor care şi-au pus toată spe­ranţa în acest drum? Cum să cu­prinzi într-o atingere toate dorinţele nespunse? Şi totuşi o facem, şi apoi mai tre­cem (căci lumea s-a împuţinat), iar şi iar prin fața lui… Bise­ricuţa aceasta din vârful dea­lului şi căsuţa Sfân­tului, de alături, şi în­căperea care i-a adă­postit moaş­tele, şi ma­gazinul cu obiecte de cult, şi cele câteva chi­lii, şi flo­rile nefi­resc de frumoase – totul pare cu­prins de o blândeţe care vine din altă lume. Cele două camere un­de a locuit sunt sim­ple, dar încăr­cate de-o pace învă­luitoare și blândă. Icoanele la care s-a în­chi­nat, masa la care a citit şi a scris, obiectele perso­nale, parcă îşi aş­teaptă stăpânul plecat pu­ţin… Dar timpul trece impla­cabil şi trebuie să coborâm pe un drum spiralat, în­gro­pat în leandri. Jos, în biserica cea nouă și maies­tuoa­să, într-o cameră cu o raclă mai mare, tot din argint, vom spu­ne emoţionaţi, ală­turi de pă­rintele nostru, acatistul Sfân­tului Nectarie …

La făcătorul de minuni prea­slă­vite, la ierarhul lui Hristos, cu cu­get de smerenie să-i strigăm: „Pă­rinte Nectarie, cu harul tău prea dulce, pe toți izbăvește-ne de nevoi și necazuri, și toată boa­­la vindec-o de­grabă, de la Stă­­pâ­nul din ceruri, iertare ce­­rân­­du-ne”. „Rănit de să­geata vrăj­mașului, la tine, Părinte, cu credință m-adă­postesc. Împa­că-mi viața, ierarhe, tămăduin­du-mi și trupul, și sufletul. Sfinte al lui Dumne­zeu, roagă-te pen­tru noi.”