– Jurnalul unui pelerinaj –
Fiecare om are drumul său care duce la Dumnezeu. Unii îl găsesc mai ușor, alții mai greu, alții nu-l găsesc niciodată. Unii au rugăciunea în suflet, alții o caută la nevoie, prin încercările nefericite ale vieții. În ce mă privește, atunci când doresc să găsesc răspunsuri la neliniștile și așteptările mele, când vreau să-mi ușurez sufletul, când vreau să-mi limpezesc mintea – singura cale rămâne evadarea într-un pelerinaj. Chiar dacă oamenii de știință vor descoperi cum s-a născut universul, eu tot mai nădăjduiesc că salvarea omului nu vine din progresul tehnic, ci din întoarcerea la Dumnezeu.
Evia. Sfântul Ioan Rusul

Pelerinajul nu este o plimbare oarecare, nu e concediu de odihnă, nu e shopping, nu e nici fugă de lume. O călătorie ca aceasta este planul lui Dumnezeu pentru fiecare suflet în parte, este încercarea, voinţa de a te lupta cu propriile slăbiciuni. Este căutarea. La sfârşit, invariabil, fiecare socoate cât i-a fost de folos şi cât i-a dăruit Dumnezeu din mila Sa nemărginită. Cine nu suportă drumul în autocar, oamenii de diferite condiţii sociale, căratul bagajelor în camera de hotel (şi invers), trezitul la ore imposibile, drumul uneori anevoios – nu prea are ce căuta într-o astfel de călătorie.
…Întotdeauna plec la drum cu binecuvântarea preotului meu duhovnic, cu anafură într-o punguţă, o carte de rugăciuni şi minimum de bagaj. În pelerinajul din Grecia, la care am participat vara trecută, am fost 51 de călători și doi preoţi de la Muntele Athos, care ni s-au alăturat din Salonic, preotul nostru, cu care am plecat din țară, și o conducătoare de grup. Dacă mai adaug că pe unul din şoferi îl chema şi… Ioan Rusul, nici că ne mai putea sta ceva în cale. Planul e bine pus la punct şi se pleacă seara, pe la şapte, ca să mergem mai pe răcoare, toată noaptea, pe traseul Giurgiu – Ruse – Salonic, adică vreo 800 de km întinşi, aşa că… Doamne ajută! Noaptea trece cum trece, mai aţipind, mai întinzând picioarele, mai apărându-ne de ţânţari, mai luând o gură de aer de-afară.

Începem ziua cu rugăciunile dimineţii, spuse de părintele Ioan Roncea la microfon. Cu tot terenul arid şi prăfos din cauza căldurilor excesive, Grecia ne întâmpină verde, plină de chiparoşi şi chiparoase, de buganvilii (plante căţărătoare, cu flori sângerii), leandri, trandafiri, muşcate uriaşe, glicine şi măslini. (Se pare că-n Grecia ar fi 13 miliarde de măslini de toate soiurile. Măslinul nu se „bate”, ci se pun folii de plastic sub crengi, altfel, dacă e bătut, anul următor te pedepseşte şi nu mai dă măsline.) Am ajuns în Salonic, e dimineaţă, şi noi, greoi după o noapte de călătorie, câte unii cu picioarele umflate, pornim, încet-încet, să descoperim primele repere ale pelerinajului nostru: moaştele Sf. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, apoi moaştele Sf. Vasile cel Nou şi moaştele Sf. Grigorie Palama. Mergem de la o biserică la alta, păşind pe dalele lucioase şi cerate ale unui oraş occidental, care se trezeşte leneş, în arome tentante de cornuri calde şi cafea grecească proaspăt râşnită, oraş care-şi păstrează la lumina zilei, bine conservate, urmele de milenii ale istoriei. Facem un mic popas la Turnul Alb, simbolul Salonicului, apoi pornim întins spre oraşul Volos unde, la 40 de km depărtare, în Mânăstirea Kato Xenia, păstrat la loc de cinste într-o cutie argintată, se află o parte din Brâul Maicii Domnului. Pe drum, în zare, impunător şi acoperit cu zăpadă, apare Olimpul, muntele Zeilor!

Kato Xenia este o mânăstire de maici tipic grecească, înconjurată de flori şi multă linişte, dar care adăpostește o comoară: o bucată de pânză ţesută de însăşi Maica Domnului, din păr de cămilă şi acoperită mai apoi cu fir de aur, în sec. X, de împărăteasa Zoe, vindecată miraculos prin simpla atingere a Brâului (Brâul a ajuns la începutul lui septembrie 2007, dar și în decembrie 2022, în România)… E locul să spun că măicuţele întâlnite în mânăstirile greceşti au fost deosebit de îngăduitoare, răbdătoare, chiar dacă de fiecare dată pelerinii români au cerut ulei sfinţit din candele, au luat agheasmă pentru a le duce acasă, la cei dragi, la cei în suferinţă. Ni s-a dat fiecăruia în parte o bucăţică de panglică atinsă de cinstitul Brâu, care poate tămădui cancerul şi ajuta femeilor dornice de-a avea copii. Trecem în linişte pe lângă racla micuţă, de argint, o sărutăm şi ne lăsăm cu speranţă necuprinsă acatistele care vor umple, timp de o săptămână, toate mânăstirile pe unde vom trece. Este cald, câteva pisicuţe mănâncă tacticos din conserve puse dinaintea lor de măicuţe. Într-o cămăruţă răcoroasă, suntem serviți, și noi, cu cozonac făcut la mânăstire, cafea, apă şi sucuri de fructe.
Uşor toropiţi de căldură, ne continuăm drumul spre portul Glifa, de unde luăm feribotul spre Evia (i se mai spune Eubeea), insula pe care are loc sărbătoarea Sf. Ioan Rusul. Ajungem la hotel la ora 17. Acum chiar suntem obosiţi.
Marele hram

Astăzi e mare sărbătoare în lumea creştinilor ortodocşi, iar noi ne grăbim cu noaptea-n cap (şi cu rugăciunile dimineţii în suflet) spre „Câmpia sfântă”, unde se ridică biserica impunătoare în care-şi doarme somnul de veci trupul întreg şi neputrezit al Sf. Ioan Rusul! Credeam că vom fi printre primii, dar când ajungem, abia de găsim loc de parcare: cât vezi cu ochii autocare, autoturisme, grupuri de credincioşi care se îndreaptă ca-ntr-un şuvoi spre biserică. Mulţi oameni pleacă din Atena şi vin în pelerinaj pe jos, până la Sfântul, iar cei mai mulţi sunt prezenţi de cu seară, la Vecernie.

Născut în 1690 în Mica Rusie, într-o familie profund creştină, Ivan se înrolează la 20 de ani în armata Ţarului Petru cel Mare, în războiul ruso-turc. În 1711 cade prizonier la tătari, iar aceştia îl vând ca rob unei căpetenii a turcilor, în Cezareea Palestinei, în satul Procopie (Asia Mică), ca îngrijitor la grajduri. Răi din cale-afară, stăpânii lui îl ameninţă şi-l chinuie, doar-doar o trece la islam. Mulţi din prizonierii creştini şi ruşi acceptă aşa ceva, ca să scape de torturi, dar Ivan refuză cu îndârjire, se împărtăşeşte des, se roagă pentru călăii săi, îşi rosteşte clar iubirea pentru Iisus. Încet, încet, prin simplitate, bunătate, dar şi datorită unor minuni înfăptuite, ajunge să fie respectat de stăpânii săi. Când îşi simte sfârşitul, Ivan solicită ultima împărtăşanie, dar de frica musulmanilor, sfintele taine îi sunt aduse de un preot într-un măr scobit. Este 27 mai 1730. Trece la cele veşnice imediat ce se împărtăşeşte şi este purtat pe ultimul drum, într-o emoţie comună, de creştini, armeni şi musulmani… În 1733, îi apare în vis duhovnicului său şi-i spune că i-a rămas trupul neputrezit; este dezgropat şi găsit, într-adevăr, intact, şi dus în biserica unde se ruga de obicei. Mai târziu, când solul sultanului a trecut prin Procopie, a dat foc bisericii şi sfintelor moaşte, dar când a văzut cum trupul sfântului se mişca în flăcări, a fugit îngrozit. Creştinii au găsit trupul nears, doar uşor înnegrit de fum, așa cum este şi astăzi. În 1924, la repatrierea grecilor aflaţi în robie, aceştia iau cu ei şi sfintele moaşte, le aduc în insula Evia şi întemeiază satul Prokopi (în amintirea satului turcesc), aşezând la loc de cinste trupul sfântului, într-o biserică construită în 1951.

…Am ajuns și noi în faţa bisericii, tixită de lume. Nu ai unde să arunci un ac. Oriunde priveşti dai peste șiruri nesfârșite de credincioşi. Cu toate astea, sărbătoarea a fost exemplară, civilizată, fără țipete și îmbrânceli, credincioșii erau reculeși și pătrunși de moment… Cum să descriu emoţia prin care am trecut? Are ea oare grade de exprimare? Unde m-am mai simţit aşa de „pierdută” ca aici? La Lourdes, la Padova, la Medjugorje, la Fatima, la mormântul părintelui Arsenie Boca? Am la dispoziţie doar câteva clipe, cât străbat lungimea raclei. Ce să fac mai întâi: să contemplu rămășițele sfântului, să-i mulţumesc pentru că mi-a ajutat să ajung până la el, să mă rog pentru mine şi pentru cei dragi? Să-l mângâi puţin cu ochii şi cu mâna? Nu-i uşor! O măicuţă păzeşte racla şi mai şterge, din când în când, cu o batistă, geamul acoperitor, pe care toţi îl sărută, pun mâna, pun obiecte.

Îmi arunc ochii spre adâncimea bisericii: este plină până la refuz, slujba în greceşte se aude răspicat, mirosul de tămâie ne-nvăluie dulce şi-s deja purtată spre ieşire. Am vorbit mai târziu cu vecinii mei din autocar (pe drumul pelerinajului ne vom întâlni cu multe autocare cu români, aş îndrăzni să zic fericiţi) care mi-au mărturisit că nu le-a fost de ajuns o trecere pe lângă moaștele sfântului, au parcurs acelaşi drum lung al înghesuielii, de câte trei, patru ori… Afară, într-o chiliuţă rotundă, este un călugăr român (!) care pune fiecărui credincios, preţ de câteva clipe, fesul sfântului şi centura pe care acesta le purtase… De-acolo, valul de oameni mă duce spre locul de unde luăm agheasmă… E lume multă şi în jurul bisericii: unii ascultă liturghia, alţii fac cumpărături; poţi cumpăra obiecte religioase, miere de fimari (o plantă care creşte sus, pe Olimp), măsline, dar şi halviţă, sarailii, apă, sucuri, baloane – parcă ar fi iarmaroc! Unii urmăresc slujba chiar din hotelul ridicat la câţiva metri de biserică. Lumea e pestriţă. Văd şi mulţi ţigani printre pelerini. L-au ales drept protector pe Sf. Ioan Rusul și au venit să i se închine din toate colțurile Europei: ţigani greci, români, ruşi, sârbi, polonezi şi unguri. Văd apoi o delegaţie a ortodocşilor ruşi, care au venit în frunte cu steagul ţării, să-l omagieze pe sfântul născut pe pământul lor. Apar, pe rând, oficialităţi greceşti, înalţi prelaţi, armată, fanfară. La sfârşitul slujbei, sfântul va fi scos şi plimbat în jurul bisericii, în procesiune. Tresar bucuroasă când, la un moment dat, se aud rostite în româneşte câteva versete din acatistul sfântului.
Eghina. Sfântul Nectarie

Eghina a fost în anul 21 (d. H.), timp de trei luni, capitala Greciei. Pretutindeni te întâmpină o explozie de culori: palmieri, araucaria, eucalipţi, chiparoşi, smochini şi fistic. Aici, marea are cinci nuanţe. Parcă e insula Raiului! Se spune că-n Eghina sunt mai multe biserici decât oameni… E foarte cald pe insulă, dar nerăbdarea cu care abia aşteptăm să ajungem la Sf. Nectarie ne face să nu mai simţim nimic. Bisericuţa în care se află mitra şi o parte din moaştele Sfântului este plină de credincioşi, cei mai mulţi români, ajunşi înaintea noastră. Lăsăm acatistele, luăm şi aprindem lumânări, ne apropiem încet de racla sfântului atât de pomenit în scrisorile primite la redacţie, de la cititorii „Formulei AS”, ca mărturie a ajutorului primit. Îi privesc pe furiş pe ceilalţi şi-i văd transformaţi de emoţie. Câte gânduri şi-a adus fiecare cu el, câte rugăminţi ale celor care şi-au pus toată speranţa în acest drum? Cum să cuprinzi într-o atingere toate dorinţele nespunse? Şi totuşi o facem, şi apoi mai trecem (căci lumea s-a împuţinat), iar şi iar prin fața lui… Bisericuţa aceasta din vârful dealului şi căsuţa Sfântului, de alături, şi încăperea care i-a adăpostit moaştele, şi magazinul cu obiecte de cult, şi cele câteva chilii, şi florile nefiresc de frumoase – totul pare cuprins de o blândeţe care vine din altă lume. Cele două camere unde a locuit sunt simple, dar încărcate de-o pace învăluitoare și blândă. Icoanele la care s-a închinat, masa la care a citit şi a scris, obiectele personale, parcă îşi aşteaptă stăpânul plecat puţin… Dar timpul trece implacabil şi trebuie să coborâm pe un drum spiralat, îngropat în leandri. Jos, în biserica cea nouă și maiestuoasă, într-o cameră cu o raclă mai mare, tot din argint, vom spune emoţionaţi, alături de părintele nostru, acatistul Sfântului Nectarie …

La făcătorul de minuni preaslăvite, la ierarhul lui Hristos, cu cuget de smerenie să-i strigăm: „Părinte Nectarie, cu harul tău prea dulce, pe toți izbăvește-ne de nevoi și necazuri, și toată boala vindec-o degrabă, de la Stăpânul din ceruri, iertare cerându-ne”. „Rănit de săgeata vrăjmașului, la tine, Părinte, cu credință m-adăpostesc. Împacă-mi viața, ierarhe, tămăduindu-mi și trupul, și sufletul. Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.”