RADU DINULESCU (Regizor și scriitor): „Vrem cu toții să fim diferiți, dar puțini aleg calea cea bună”

– A fost mereu un regizor deschis la nou. Primul care s-a jucat în spec­tacolele sale, în fel și chip, cu tehnologia. Acum, însă, și-a găsit „un loc de joacă” poate chiar mai generos decât teatrul: literatura. Romanul său, „Diversiune în eter”, se bucură de mare succes. Este vorba despre o călătorie în timp, în România anilor 60-70, în plin comunism, vremuri în care, totuși, copiii își cereau dreptul la fericire. Despre cum era să fii ado­lescent într-un oraș din România comunistă, povestește Radu Dinu­lescu, în romanul său, și în acest interviu –

Carte frumoasă, laudă cui te-a scris

– Mai întâi, aș vrea să știu ce l-a atras pe regizorul Radu Dinulescu la literatură?

– În primul rând, eu citesc mult, am autorii mei preferați, biblioteca mea de cărți pe hârtie și biblio­teca mea de cărți electronice, așa încât am mo­mente de lectură oriunde mă aflu, în avion, în tren, pe un peron din gară, în autobuz, metrou sau tramvai… Am perioade când citesc, perioade când văd multe spectacole și perioade de vizionat filme. Urăsc să pierd timpul prin cârciumi sau cu discuții inutile… văd arareori meciuri de fotbal… Mă uit însă la snooker. Este un sport care mă liniștește teribil. De copil, am fost cu o generație peste majoritatea cole­gilor mei în ceea ce privește lectura. Am scris despre această apetență a mea pentru lectură și în romanele mele. Student fiind, ci­team mult în franceză, cărți primite de la „Les amis du livre”, „Edition Gallimard”, „Presse Univer­sitaire de France” sau „Li­brairie André Mari”. (După ‘90, când am ajuns chiar eu în Franța, la Aix-en-Pro­vence, am căutat librăria, dar nu am găsit-o! Cred că era, mai de­grabă, o oficină sub aco­perire care tri­mitea cărți cu autori in­terziși în Româ­nia.) Așa am luat con­tact, încă din primii ani de facultate, cu Pierre Bachelard, Herbert Marcuse, Kierke­gaard, Jung sau Freud… Îmi în­chi­riasem și o căsuță poștală la Oficiul Poștal nr.1 din București și treceam pe acolo cam în fiecare zi. Eram foar­te fericit când găseam pachetul cu două trei cărți și lista cu titluri disponibile gratuit. Cartea este un obiect frumos, are o anumită radiație, o lumină apar­te, și când o țin în mână, mai ales dacă este editată în condiții grafice de lux, îmi creează un sentiment comparabil cu încântarea unui copil în fața unei vitrine cu jucării. Senzația asta am păs­trat-o în subconștient și, deși cele mai multe cărți le cumpăr de pe internet, când trec prin fața unei librării, nu mă pot abține să nu cercetez vitrina ca pe o ex­poziție. În ultimul timp, când des­copăr un autor care-mi pla­ce, citesc aproape tot ce s-a tra­dus din opera lui. Așa s-a în­tâmplat cu Orhan Pamuk, José Saramago, Charles Bukovski sau Mario Var­ga Llosa. Acum sunt în pe­rioa­da Jean Teulé, puțin tradus în română, așa că-l parcurg în franceză, limba în care, pot spu­ne fără tăgadă, m-am for­mat cultural. Există o editură în Franța care publică scenarii de film. Am citit foarte multe, și poate că acest lucru a influențat și modul meu de a scrie. Când citești romanele mele ai sen­zația că vizionezi un film.

Galați, orașul șotron

– Iubitor de spații universale, ați scris, totuși, o carte tocmai despre… Galați. De ce?

– „Diversiune în eter” are multe capcane… E drept că acțiunea de bază și poveștile care o com­ple­tează, se petrec la Galați, în anii 60-70, dar ele sunt valabile în oricare zonă de „industrializare for­țată”, unde lumea se amestecă și destinele dera­iază din lipsa unui spațiu cultural și a unui orizont co­mun. Comunismul a făcut din generația mea o crus­tă pământie, dar care avea lavă pe dedesubt… Un oraș cosmopolit. Pen­tru că avea un port mari­tim și un mare centru mun­citoresc, Galațiul nu putea fi decât un loc de ciocniri ale unor culturi diverse, cu pasiuni nestăvilite. Comuniștii ar fi vrut să facă din orice oraș, precum Galațiul, un stup de albine, dar au ieșit nu­mai cuiburi de viespi, cu multe per­so­nalități și indivi­dualități cuprinse de egoism și dorință de evadare din roi. Pentru că „omul nou” era o greșeală a natu­rii gândirii în­săși, o anomalie care nu se în­truchipa în nimeni… Iar la țară, un­de ideea de Dum­ne­zeu și de tradiție erau încă pre­zente, lu­crurile se încâlceau în­că și mai rău, pentru că oamenii erau deza­măgiți, depo­se­dați de datini și averi, departe de cul­tură și lu­mină, bântuiți de in­cer­titudini, zvonuri și mituri ur­bane. La țară, aproape totul de­curgea în cel mai feudal mod po­sibil, și cu toate că se elec­trifica, se asfalta, se in­tabu­la… oamenii arau cu calul, mer­­geau cu bățul în urma vacii, scoteau apa cu găleata din pământ și mergeau la budă în fundul curții.

„Am păstrat candoarea copilăriei, pe parcursul romanului”

– Cum era Galațiul copilăriei dumnea­voas­tră?

– Un imens șotron. Ajungea o bucată de cretă albă sau colorată, ca să transformi asfaltul tern și gri într-un joc de copii, într-un spațiu magic, cu alte reguli. Așa erau toate jocurile noastre, cu săbii din brad, cabane de zăpadă, pietre suprapuse sau capace turtite de bere. Dar noi, cei de la „francezi” (așa se numea parte din cartierul Țiglina I, unde au locuit inginerii francezi care au construit combi­natul siderurgic, și așa i-a rămas numele și azi, deși nu mai e picior de francez pe acolo), aveam să luăm contact cu alte jocuri și jucării, cu alte realități, elemente dintr-o altă lume, occiden­tală, mai divers colorată și mai complicată, paralelă cu tot ce învățam noi la școală sau vedeam la TV. Și asta era, până la urmă, me­tafora „alterării” întregii societăți socialiste la contactul cu lumea de „afară”! Oricum, exista în noi toți o dorință puternică de „altceva”, de libertate, de zbor și evadare. Unii au și murit pentru asta, încercând forme ilegale de a trece dincolo de cortina de fier. Era comu­nismul un me­canism uriaș de opre­siune care nu făcea altceva de­cât să ațâțe esența umană în egoismul și egocen­trismul ei? Cu siguranță. Eram noi conștienți de aceste lucruri sau acționam mai mult instinctiv, ai­doma copilului care năzuiește numai la ceea ce este interzis? Romanul răspunde la o multitudine de întrebări de acest gen, printr-o înșiruire de povești, de cioc­niri între destine, la modul cel mai palpitant posibil. Mulți dintre cititorii mei mi-au declarat că au lăsat cartea cu greu din mână, că au citit-o pe nerăsuflate, deși nimic nu se termină frumos și luminos în toate po­veștile care compun romanul „Diversiune în eter”. Și, totuși, este o pledoarie pentru înțele­ge­rea și iertarea ființei umane!

– Un oraș industrial a fost transformat, în cartea dvs., într-un loc magic. Ce era magic, într-un loc aflat la umbra furnalelor?

– Cred că toți avem tendința de a ne aminti numai lucrurile frumoase și de a lua în derâ­dere greutățile prin care am trecut sau ghi­nioanele care ne-au urmărit. Dar la magie, sunt mari maeștri copiii. Ei au această capa­citate de a transforma um­bra unui cuier, cu o haină pe el, în monstru, și bra­dul de Crăciun, jupuit de crengi, în sabia lui Zorro. Am păstrat această candoare a copilăriei, pe par­cursul romanului. Pe urmă, cred cu tărie că această perioadă trebuie po­vestită cu aplecare vădită asupra elementului uman, dezvelit până la adevărurile cele mai as­cunse, cu sinceritatea mărturisirii celor mai tainice gânduri și fantasme. Toți le avem, numai că le ți­nem as­cunse, uneori și față de noi înșine… ruși­nân­du-ne de ceea ce suntem. Libertatea nu este să faci ce vrei, ci să fii ceea ce ești. Comunismul a­vea însă o cu totul altă vi­ziune: Liber­tatea este necesi­tatea liber con­simțită…

Europa Liberă și Vocea Americii

– În ce își găseau re­fugiul adolescenții în comunism?

– În evadare… din orice! Din orice ni se băga pe gât la școală, la televizor, la adu­nă­rile de pionieri și UTC-iști, la defilările de 1 Mai și 23 August. Discoteca, ceaiu­rile de sâmbătă seara, sexul, destul de timpuriu, și mai cu seamă muzica, venită pe canale ilegale, muzica de la Europa Liberă, de la emisiunile de jazz de la Vocea Americii sau cea care circula pe LP-uri și pe benzi de magnetofon. Rareori se înțelegeau și textele în profunzimea lor, pentru că ne erau totuși străine, adeseori decalate de realitățile noastre, dar înve­lișul lor muzical era magic. Apoi, joaca fără jucării sporea închipuirea fiecăruia dintre noi. As­tăzi, văd din ce în ce mai puțini copii și adoles­cenți adunân­du-se pe maidane sau în parcuri pen­tru a se juca sau săruta. Acum, lucrurile astea s-au mutat în zona virtuală, se petrec de la distanță, dar dorința de aventură, de înfruntare, elementul magic, toate se păstrează, pentru că omul este fundamental același. Sunt adolescenții de azi diferiți în emoții și trăiri? Cu sigu­ranță că nu. Există și azi dorința urgentă de evadare, de revoltă, de refuz a tot ce ni se incubă ca fiind „corect politic”. Vrem cu toții să fim altfel și diferiți, dar puțini aleg calea cea mai bună spre acest deziderat, iar precum eșuează balenele pe plajă, pentru că le-a înnebunit călăuza, așa și o mare parte dintre noi eșuăm pe o plajă plină cu cadavre.

– Ce rol juca Europa liberă în viața unui pionier sau a unui UTC-ist?

– Personal, cred că Securitatea a exa­gerat mult, în toată activitatea ei re­presivă. Am un document aferent perioadei de ascensiune a comunis­mu­lui în România, din anii ‘50 până în ‘70, cu tabele cu toate arestările și con­damnările pentru „activități duș­mă­noase” pe regiuni și pe tipuri in­frac­ționale. Au fost condamnați, ab­solut absurd, la ani de temniță, mii și mii de oameni, pentru fapte care acum ni se par total ridicole. Modelul venea din Rusia și vedem bine că el este în continuare brutal și opresiv în zonele geografice ocupate încă de comunism. Cum nu exista opoziție, singura modalitate de a re­acționa cumva la tot ce ne înconjura era refugiul în lectură și în ceea ce ne venea prin eter.

– În cartea dumneavoastră, spuneți că Secu­ritatea declarase război muzicii pop. De ce tocmai muzicii?

– Muzica pop, pentru cei care ajungeau să pătrundă sensurile poeticii sale, vorbea mult despre nevoia unei revoluții sociale și culturale. De ce a considerat Securitatea influența lui Cornel Chiriac și a emisiunii sale muzicale de la Europa Liberă un pericol? Din prostie! Dacă nu existau cu adevărat destui duș­mani, ei au trebuit inventați.   

– Ce risca un tânăr care asculta Metronom, de la Europa Liberă, faimoasa emi­siune a lui Cornel Chiriac?

– Un document desecretizat al Securității, pe care l-am găsit în perioada de documentare, ne dă informații foarte precise despre ce li se putea în­tâm­pla tinerilor care, în spatele unor pseudonime, îi scriau lui Cornel Chiriac și erau deconspirați. Sunt expuse patru cazuri, din perioada 69 și 70, cu tineri din câteva județe din țară, cazuri în care „in­culpații” au fost trimiși în judecată și condamnați la în­chi­soare, între 4 și 6 ani cu executare, sau în cazul unui grup de elevi din Sibiu, „Metro­no­miș­tii”, cu jude­care în public și exmatriculări. Sora mea a avut un astfel de episod și mi-a explicat cu lux de amănunte întâlnirile cu ofițerii Securității Statu­lui, presiunea și tratamen­tul la care erau supuși cei investigați. Documentul numit „Undele minciunii” se află pe site-ul care în­soțește cartea mea și care cuprinde ima­gini, re­por­taje, documente din epocă (www. volga-neagra.ro.) Am dorit să fiu cât mai precis în această direcție, și poate că acesta este unul dintre puținele componente din roman unde nu mi-am permis să inventez și să improvizez, deoa­rece gro­zăvia realității întrecea oricum ficțiu­nea sau orice închipuire. E bine ca lucrurile să fie prezentate așa cum au fost în realitate pentru că oricum sunt halucinante.

– De ce vi se spune Monsieur Avignon?

– Festivalul de teatru de la Avignon a făcut din mine o legendă! Am fost prezent cu propriile spec­tacole de 18 ori la Avignon, în mai multe teatre, cu mai multe echipe din România, am dus acolo în jur de 500 de artiști: actori, regizori, scenografi, direc­tori de teatru și festivaluri, studenți la arte… Pro­babil că o astfel de experiență va fi greu de ega­lat, mai ales în condițiile din ce în ce mai vitrege ale teatrului din România și chiar din lume. Unora li se poate părea demersul inutil. Eu, în schimb, acolo mi-am găsit par­tenerii de lucru și de pro­iecte europene, de acolo mi-au ieșit turnee în America, Maroc, Bra­zilia și prin mai toate țările din Europa. La Avignon am învățat lecția diversi­tății mij­loacelor de expresie tea­trale și tot acolo am învățat lecția teatrului privat și legile după care el funcționează.

– Ce mai pregătește re­gizorul Radu Dinules­cu? Dar scriitorul?

– Regizorul Radu Dinu­lescu pregătește o tra­gere de cortină asupra activității sale teatrale și o mai mare des­chi­dere spre scris și spre ac­tivi­tatea de impresariat artistic. Ca regizor, voi monta maxi­mum un spectacol sau două pe an, la Baia Mare, teatrul unde am debutat în 1980 și care mă găz­­duiește și în prezent. Ca impresar, am reco­man­dat și adus în ultimii ani în România producții foarte diferite față de stilul românesc de abordare a spec­tacolului, din Franța, Belgia, Spania, Italia, Maroc, Anglia, America Latină… Cu trupe mixte, cu per­formeri din toată lumea. Am adus deja spectacole la Baia Mare, Arad, Oradea, Ploiești, Alba Iulia, Galați, Sfântu Gheor­ghe, Constanța… mă pregătesc de o cola­borare cu Brăila și Reșița. Sunt invitat la foarte multe festi­valuri și târguri pentru „artele spectaco­lului”, mai ales în Spania și Franța, și văd peste 100 de producții anu­al. În sensul acesta, am deja un Portofoliu de 200 de spectacole, legături cu foarte multe companii care mă țin în permanență la curent cu ceea ce produc, am legat prie­tenii cu di­feriți artiști din lumea largă. Norocul meu este că vorbesc mai multe limbi și mă pot descurca cu aproa­pe orice trupă, și apoi, Avignonul m-a ajutat mult să înțeleg modul de funcționare din Vest.

Ca scriitor, încerc să îmi aloc din ce în ce mai mult timp în fața laptop-ului, și să „aștern”, pagină după pagină, ca să termin cele 10 romane începute. Unul este aproa­pe gata, altul este bine avansat, iar celelalte au schema deja făcută. Am și marele noroc de a avea un loc „sub soare”, unde mă pot retrage pentru scris: Republica Domini­cană, care aduce un plus de exotic în viața mea, și personaje cu alte nu­anțe în spectrul imagistic cultural, pe care nu mă voi sfii să le integrez și să le mixez în trama actua­lu­lui roman, care se va numi „Confreria Tro­pi­ca­na”. Numai sănătate și pace în lume să fie!