A stârnit o mare dezbatere, mai cu seamă pe rețelele sociale (acolo unde toată lumea se pricepe la toate), marele succes de public a două recente producții cinematografice autohtone: „Teambuilding”, respectiv „Mirciulică”. Prima dintre ele a bătut toate recordurile, cu 1 milion de bilete vândute și aproape 5 milioane de euro încasări. Ambele sunt producții private, finanțate chiar de unii dintre actorii principali, persoane fără pregătire cinematografică temeinică, dar foarte cunoscute în mediul online: vedete de YouTube, unde au milioane de urmăritori, actori cunoscuți de „stand up” (mici numere personale de comedie, găzduite de pub-uri și cluburi, în mare vogă în ultimul deceniu).
Succesul celor două producții de comedie (să se pronunțe criticii dacă sunt sau nu „filme”) vine, cumva, împotriva „valului” cinematografiei românești contemporane, una cu real succes de festival și de critică internațională, dar mai degrabă ignorată de publicul local. Aprofundând cu preponderență teme grele ale societății de după 1989, cinematograful românesc contemporan respiră, în general, un aer greu, încărcat, sumbru. Că e inovator, că e extrem de bine făcut și jucat, o demonstrează nu doar multitudinea de premii prestigioase și succesul pe piețe de film mai pretențioase decât a noastră, ci și faptul că autorii români sunt predați, azi, în marile școli de cinematografie ale lumii. Dar asta nu garantează și succesul local, într-o țară sufocată, oricum, de veștile proaste difuzate „în buclă” de toate canalele TV…
Era evident de mai multă vreme că există loc pe piață și pentru alt gen de filme: o dovedește eternul succes de Crăciun al comediei americane „Singur acasă”, difuzat la TV, o dovedește și succesul statornic al comediilor românești de dinainte de 1989. Conștienți de împrejurări sau, poate, din dorința de a nu fi comparați frontal cu numele mari afirmate după ’89 (Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu etc.), unii cineaști români au virat, recent, spre producții mai populare, dar au făcut-o, parcă, fără prea mare convingere, iar „compromisul” artistic nu a făcut, nici el, săli pline. Succesul a fost obținut abrupt, de producții ca „Miami bici”, „Teambuilding” sau „Mirciulică”. Încurajați de succesul online, o mână de tineri au pariat banii proprii și au dat lovitura. Dacă rezultatul întreprinderii lor e discutabil – de la limbaj, la tematică și la mijloacele prin care dezvoltă acțiunea – un lucru e indiscutabil: românii simt nevoia să se mai și relaxeze, au nevoie să se mai și destindă, să mai și râdă de realitatea adesea apăsătoare de la muncă sau din viața de zi cu zi. Filonul acesta l-au exploatat, după puterile lor, cele două recente producții. E o lecție nu doar pentru scorțoasa noastră cinematografie – care are acum ocazia să „contraatace” cu niște producții de gen, care să-și aroge și calitate –, e o lecție pentru întreaga societate. După 30 de ani de conspirații, de spaime induse și de crize de tot felul, românul e dispus să plătească ca să râdă. Cine va ști să ofere asta – în cinema, în sfera comercială sau în politică – va ieși din rând.
