Ileana Postelnicu, 82 de ani
„Nu suport bătrânețea, mă strâmb la ea când mă uit în oglindă”
Desen de MIRCIA DUMITRESCU
Haideți să vă arăt niște poze cu mine tânără… Să vedeți cât de frumoasă eram! Vedeți?! Vă vine să credeți că femeia asta din fotografii e aceeași cu cea care vă vorbește acum?! Mai vedeți vreo trăsătură de-a ei pe fața mea?! Ochii?! Nu-i adevărat! Spuneți asta doar din politețe! Nu suport bătrânețea, mă strâmb la ea de fiecare dată când mă uit în oglindă! Bătrânețea pentru mine e un dușman! Am tot încercat s-o amân, n-am izbutit și m-a învins… Iar eu am fost toată viața o luptătoare, nu pot să mă împac cu înfrângerea… Nu mă ascund după degete, o spun răspicat, asumat: nu-mi place deloc ce văd în oglindă! Urăsc bătrânețea, pentru că mi-a furat tinerețea și frumusețea! Oricât mi-aș spune că ăsta e mersul firesc al vieții, nu pot accepta… Pentru că sunt momente în care uit că sunt bătrână, mă apropii de oglinda asta pe care o vedeți și mă aștept ca de acolo să-mi zâmbească femeia tânără, înaltă, suplă care eram odată. Și când colo, uite-mă, uite ce văd… Nu mă regăsesc în imaginea asta! Vă rog să mă credeți că mă strâmb la oglindă și zic: „Cine ești tu, piele zbârcită?! Dispari, du-te pe pustii, adu-o înapoi pe Ileana!”. Ooof… Ironia e că mi-au plăcut mereu oglinzile. Și încă mai aștept, ca o stupidă ce sunt, ca ele sa mai păstreaze imaginea Ilenei care am fost, încă mai sper că undeva, în luciul lor, a rămas imprimat chipul meu tânăr. Poate am fost o frivolă, dar m-am observat necontenit și mi-a plăcut frumusețea mea. O oglindă care te arată frumoasă îți dă multă încredere. Iar eu am avut multă încredere în mine. De asta, pentru mine, bătrânețea e o dramă. Nu pot să accept degradarea asta a corpului, a minții, nu pot… Prietena mea cea mai bună, Nina, a fost de o frumusețe răpitoare! Răpitoare! A avut o viață fabuloasă, a putut să călătorească, să vadă lumea… Îmi zicea mereu: „Vai, Ileana, am atâtea și atâtea amintiri remarcabile, toate, toate îmi vor ține de cald la bătrânețe”… Vă întrebați ce face Nina acum?! Nina uită. Nina își uită călătoriile, iubirile, își uită viața, secundă cu secundă… Are demență senilă, e internată la un azil, nu-și mai recunoaște familia, nu mai știe să se îmbrace, nu mai știe să mănânce, nu mai știe cine e sau cine a fost. Și știți ce repetă cel mai des?! „Vreau acasă, de ce nu mă duce nimeni acasă?”. Doare, nu? Pe mine mă sfâșie, mi se pare atât de nedrept… De ce a lăsat Dumnezeu asta pe pământ?! De ce trebuie să-ți vezi corpul cum se degradează, să simți că nu mai ești stăpână pe tine, să ai în permanență nevoie de alții și să aștepți, nici nu vreau să pomenesc ce… Nu e corect! Tot aud sfaturi cum să te bucuri, cum să fii liniștit… Aiureli! Eu n-am izbutit, n-am învățat lecția asta, n-am reușit! Cum să mă bucur, când am nevoie să mă deplasez cu un cadru și ca să merg la toaletă?! Cum să mă bucur, când altcineva în locul meu face cumpărăturile, când, în fiecare zi, înghit opt pastile ca să pot funcționa? Opt!!! Cum să mă bucur când fiecare fibră, fiecare celulă din corpul meu e obosită?! Cum să mă bucur când, în afară de o nepoată, nu-mi mai trece nimeni pragul?! Am rămas văduvă de tânără, Dumnezeu nu mi-a dat copii și am zis să-mi trăiesc viața fără să mă mai leg la cap cu te miri cine… Dacă n-ar fi pisica asta nu știu ce aș face… Sunt momente în care nici nu știu cine are grijă de cine. Eu de ea sau ea de mine? Pe ea o mai am, pe ea… Ea mă face să mai uit de bătrânețe. De multe ori, când o aud că toarce, mă simt și eu mai liniștită. Asta e. Ăștia suntem. Ascultați la mine: dacă știți vreun bătrân care e senin și bucuros, să știți că ăla e un erou. Chiar știți? Poate îl aduceți într-o zi la mine, să-l cunosc și eu. Ar deveni prietenul meu cel mai bun, promit!
Olimpia Mănescu, 78 de ani
„Pe dinăuntru, nu m-am simțit niciodată bătrână”
Acum o lună am împlinit 78 de ani. 78 de ani trăiți din plin! Copiii mi-au făcut un tort în care mi-au pus două cifre: 3 și 5. Dragii de ei… Atât de tânără mă văd ei… Adevărul e că, de fapt, n-am nici 78 de ani, nici 35. Adevărul e că, de multă vreme, vârsta din acte n-a avut nicio legătură cu cea simțită în suflet și mereu am pendulat… Uneori m-am simțit de 16 ani, țopăind ca o zvârlugă, alteori de 23, visătoare, căutând să fiu cât mai aproape de natură, o fată cu capul în nori și picioarele pe pământ. Au fost momente când am avut iar 30 de ani – mamă tânără, copilăroasă – și momente când m-am simțit de 40 – o femeie activă profesional și liniștită în suflet. Așa am fost o viață, așa am trăit: cu sentimentul că adevărata mea vârstă e cea de dinăuntru, că adevărata mea vârstă se schimbă mereu. Și îți spun acum un secret, iar tu poate ai să râzi: pe dinăuntru nu m-am simțit niciodată bătrână. Ni-cio-da-tă! Crede-mă: vârsta e o stare de spirit! Iar eu mi-am luat puterea întotdeauna din ce am simțit în interior. Și să nu crezi că nu am trecut prin suferință și boli… Ohooo! Dar supraviețuirea a venit mereu dinăuntru. Am avut și șansă. Viața a fost darnică cu mine, mi-a dat harul ăsta de a simți, de a simți mult și de-a mă bucura pentru lucrurile mici. Da, probabil că ce mă ține tânără în spirit e forța de-a mă bucura… Pentru că e o forță în asta… Eu, dimineața când mă trezesc, ascult cocoșii. Mă doare spatele, mă trezesc cu junghiuri în bazin și trebuie să aștept cel puțin 10 minute pe marginea patului, înainte să mă ridic, ca nu cumva să amețesc. Dar, în tot timpul ăsta, ascult cocoșii. Și cum îi aud, cum intră soarele în casă! Și, odată cu soarele, bucuria. Asta contează pentru mine! Mă bucur că, uite, m-am trezit și mă bucur că mă bucură viața de afară! Ce dacă mă doare spatele, ce dacă iau pastile ca să nu-mi joace feste inima și colesterolul și diabetul?! Sunt în viață și am încă poftă de ea! Iar corpul mai obosește și el, e firesc, că doar mă tot poartă de atâta vreme, nu? Cât să se țină și el, că n-o fi arbore secular!? Îi sunt foarte recunoscătoare acestui corp! Mi-a fost o gazdă bună și îmi este în continuare. Și îl respect, m-a slujit cu credință în toți anii vieții mele. Și îl iubesc, pentru că știu că fiecare zbârcitură, fiecare neputință a lui e semnul că a trăit din plin. L-am tocit pentru că l-am folosit. Nu mai pot dansa cu soțul meu, dar, cândva, am dansat până se rupeau podelele sub noi. Nu mai pot zâmbi fără să nu mi se încrețească toată fața, dar tocmai ăsta e semnul că o viață am zâmbit din tot sufletul, cu gura până la urechi. Nu mai pot să fac un kilometru fără să mă opresc să-mi trag sufletul, dar știu că niște zeci de ani, picioarele mele au mers ore și ore, oriunde. Iar dacă mi se întâmplă să am o zi mai proastă, o zi în care să mă gândesc că n-o să mai fiu mult pe pământ, mă gândesc la copiii mei. Am doi copii mari, fata are 48 de ani și băiatul 42. Ei sunt prelungirea vieții mele, averea mea! Las ceva în urma mea, las doi adulți frumoși, crescuți cu dragoste de viață. Nu e lucru puțin să lași în urma ta niște oameni în care ai pus toată iubirea de care ai fost în stare, pe care i-ai educat și care, uite, azi sunt niște oameni împliniți, care au la rândul lor copii. Nepoțeii mei, bucuria mea! Și mai e și iubirea soțului meu, o iubire lungă cât 50 de ani, dar care ne-a ținut vii pe dinăuntru și tineri. Nu știu cum s-a întâmplat asta, n-am niciun secret pentru o căsnicie fericită, dar știu că și acum, când îmi caută mâna prin somn, simt acolo aceeași vibrație pe care am simțit-o prima oară când m-a luat de mână, acum 50 de ani. Cam asta e, cam atât știu. Aaa, încă un lucru: când o fi să mă lase corpul ăsta de tot, i-am promis lui Dumnezeu că o să fiu demnă și o să fiu liniștită… Am luat din viața asta tot ce a avut ea mai bun: răsărituri de soare, cântecul cocoșilor când se crapă de ziuă, sunetul vântului printre frunze, satisfacția că am sădit flori, pomi și legume, că n-am făcut rău nimănui cu vrerea mea și că am încercat, cât am putut, pe unde trec să rămână lumină. Iau cu mine fericirea că am primit iubire și că am dat iubire. Din belșug. Poate că, pentru unii, lucrurile astea sunt niște mărunțișuri, dar pentru mine, lucrurile astea au fost totul. Gata, atât, putem să încheiem.
ANDRA OCNARU
