SANDA NICOLA (Jurnalist, specialist în dezvoltare regională): „E exagerat să vorbim despre «dezrădăcinare», când românii fac coloană de mașini pe autostradă, din Olanda până la Nădlac”

Ani de zile ne-a ținut captivi în fața tele­vi­zoarelor, cu știrile ei de ultimă oră, pe ca­re le comenta convingător și molip­si­tor. Un reporter de mare clasă! Azi, Sanda Nicola este doctorand al Universităţii din Liège, are lu­crări ştiinţifice publicate în reviste și cărți de specialitate. Deşi locuieşte departe de ţară, studiile ei sunt legate strict de România, lucrări riguroase despre imigraţie, turism, integrare regională, care au ca scop sprijinirea şi dezvoltarea unor sectoare ro­mâneşti greu încercate. Aşa a ales Sanda să-şi aju­te ţara şi o face cu o dedicaţie ieşită din comun.

„Sunt obosită, dar încrezătoare că îmi voi găsi locul și rostul”

– Precedentul nostru interviu s-a petrecut la debutul pandemiei cu Coronavirus, când toți eram paralizați de frica bolii. Acum suntem paralizați de război și criză. Cum te găsește începutul acesta de an dinamitat de amenințări?

– Răvășită. A trecut și peste mine un tsunami emoțional și mi-am pierdut „nordul” de câteva ori. Când m-am reechilibrat, am constatat că sunt mult schimbată, nefiind însă convinsă că îmi place schim­barea din mine. A trebuit să învăț să îmi ac­cept limitele, să mă recunosc învinsă în anumite cir­cumstanțe, să admit că am făcut unele lucruri bune din motive greșite, cu încrâncenare, dar și greșeli care m-au condus spre deznodăminte fericite. Acum încerc să mă împrietenesc cu această nouă versiune a mea, care are niște abilități în plus, o altă disci­pli­nă de lucru și o înțelegere un pic diferită a propriei identități. Sunt obosită, dar totodată încrezătoare că-mi voi găsi locul, rostul, și că voi întâlni oamenii po­triviți, alături de care să fac lucruri cu pasiune.

– Locuieşti în Belgia de ceva vreme, şi te-ai pus pe învățat. Nu ți-a fost destulă școala din Româ­nia? Ai fost un realizator TV de excepție. Ce-ți oferă mediul academic în plus?

– Înainte să-mi depun dosarul de admitere a doc­toratului la Universitatea din Liège, l-am rugat pe cel care urma să-mi devină îndrumător să-mi spună cinstit dacă am datele necesare pentru a face față în mediul academic. Profesorul Serge Schmitz a fost de un optimism moderat. Fără să mă descurajeze, m-a sfătuit să-mi acord o lună de reflecție și să văd dacă pot identifica „acel” subiect care să mă preo­cupe într-atât de mult, încât să vreau să-mi dedic câți­va ani din viață făcând cercetare în domeniul respectiv fără să mă plictisesc, fără să-mi pierd mo­ti­vația și dobândind din ce în ce mai multă auto­ritate. Apoi mi-a adresat el o întrebare la care a dorit un răspuns cinstit: „Totuși, dumneavoastră de ce vreți să faceți doctorat?”. Văzându-mă un pic încurca­tă, mi-a dat variante ajutătoare: „Pentru o carieră universitară, una politică, în administrație, sau ca să fiți un jurnalist mai bun?”. I-am spus că vreau să predau, dar nu exclud categoric nicio altă variantă de carieră ulterioară. În săptămânile care au urmat, mi-am întors pe toate fețele mintea, su­fletul, in­tențiile, preocupările. Pen­tru disertația de master făcusem un studiu pe imigrația românească la Bru­xelles, dintr-o perspectivă de geografie cultu­rală și politică, și eram tentată să merg în aceeași direcție, însă nu simțeam că dedicându-mă acestui subiect voi putea să am vreun im­pact co­munitar real. Or, aici, asta se așteap­tă de la doctoranzi: să pro­pună pro­iecte de cercetare inovatoare, care să aducă progres pentru societate! Îmi dădeam sea­ma că voi putea spune foarte competent povestea românilor din diaspora, în termeni științifici, dar munca mea va fi una de agent constatator. „Voi con­semna, însă fă­ră să pot schimba nimic”, îmi spu­neam. Dar toc­mai din această zbatere am găsit răs­punsul la în­trebarea „De ce vreți să faceți doc­torat?”. Ca să pot face mai mult decât să spun o po­veste dramatică des­pre români, ba chiar să schimb în bine poves­tea!? Din acel moment, mi-am con­centrat atenția ex­clusiv pe a face o schimbare, şi anume, pe opor­tunități de dezvoltare în regiuni post-industriale, unele dintre cele mai încercate zone ale ţării noastre.

„Port mereu la gât un cărbune din Valea Jiului”

– Faptul că temele tale de studiu privesc Ro­mânia țin loc și de dorul de ea? Nu ți-e greu de­parte de țară? Îți ajunge faptul că ai familia cu tine în Belgia?

– De fapt și de drept, nu se poate spune că am stat prea mult departe de țară. Sunt într-un du-te vino permanent între Belgia şi România. Fiindcă din proiectul meu face parte și mineritul, am fost timp de doi ani în contact permanent cu oameni din Valea Jiului, iar anul trecut, am adus douăzeci de studenți belgieni în practică la Petroșani și la mina Vulcan. Am vorbit despre soarta acestei comunități în conferințe la universități din Belgia, Franța, Italia… La un seminar organizat în septembrie 2021, la Veneția, s-a întâmplat ceva grozav: înainte să îmi vină rândul să vorbesc despre studiul meu de caz, o altă româncă, doctorandă la Universitatea din Bir­mingham, a prezentat o lucrare despre valorificarea patrimoniului industrial de la mina Petrila. Era arhitecta Cristina Sucala, și de la ea am aflat despre doamna Cristina Sandor, artizan din Petrila, care face bijuterii din ultima bucată de huilă extrasă la mina de acolo. Când am revenit la Petroșani, am căutat-o pe doamna Sandor, mi-am luat și eu câteva piese, bijuterii inedite, iar de-atunci, port mereu un cărbune la gât când vorbesc despre cercetarea mea în Valea Jiului. Anul ăsta voi petrece și mai mult timp în țară, pentru că următorul meu proiect va fi în județul Bihor. Sunt foarte bucu­roasă că Univer­sitatea din Liège mi-a aprobat un stagiu de cinci luni ca și cercetător-vizitator la primăria orașului Ștei. Simt că fac ceva bun, pornit dintr-un ataşament profund faţă de ţara mea, iar munca asta înlocuieşte orice formă de dor.

„Află-mi câți rezidenți români locuiesc într-un oraș european și o să-ți spun dacă duduie economia locală!”                 

– După câţiva ani de locuit în Belgia, ai vreo relaţie cu românii de acolo?

– Răspund cu mare plăcere in­vitațiilor la eve­nimente ale Am­ba­sadei noastre, ale europarla­men­tarilor români, merg la spectacolele artiștilor ro­mâni, dar locuiesc într-o re­giune a Belgiei unde nu sunt mulți conaționali. Românii sunt în număr foar­te mare la Bruxelles și în Flandra, regiunea prosperă a Belgiei, cu industrii puternice. Eu locuiesc acum la Liège, în Valonia, un fel de județul Hunedoara al Belgiei. Fac mereu com­parația asta, tocmai pentru că sunt și eu hune­doreancă, din Deva, și îmi e foarte familiară situația unei regiuni care s-a bazat pe minerit şi siderurgie și care a intrat în declin, odată cu moartea acestor in­dustrii. Însă chiar şi aici aud din zi în zi vorbindu-se tot mai mult românește, pe stra­dă, în magazine, în transportul în comun. Am verificat recent datele de­mografice din provincia Liège: e considerabilă creșterea numărului de ro­mâni în ultimii ani, iar ăsta e semnul clar că regiu­nea a intrat pe creștere eco­nomică. Prietenilor mei doctoranzi de prin alte ţări le-am dat deja pontul, propriul meu „indice” de creș­tere economică: „Află-mi câți rezidenți români lo­cuiesc într-un oraș eu­ropean şi o să-ți spun dacă du­duie economia lo­cală!”. Românii sunt atrași de pros­peritate într-o anu­mită regiune sau alta, iar aco­lo unde rămân construiesc și mai multă prosperitate.

– Li s-a schimbat românilor plecaţi din ţară viața? Au depășit stadiul de campioni la cules de căpșuni?

– Cred că mai problematic decât statutul de român în altă țară este discursul de acasă, din țară, despre a fi român în străinătate. După părerea mea, e cazul să ne actualizăm terminologia referitoare la diaspora, să nu-i mai numim „imigranți” pe ce­tă­țenii români care trăiesc în alte state ale Uniunii Europene. Ideal ar fi să renunțăm și la obsesia com­­parației cu numărul sirienilor care au fugit din calea războiului, pentru că ne duce pe o pistă foar­te înșelătoare. Suntem cetățeni europeni, suntem deosebit de mobili și rezilienți, iar cei mai mulți dintre noi își croiesc drumul bazându-se exclusiv pe pregătire și putere de muncă, folosindu-și ex­pe­­riența profesională drept principală resursă pentru integrare. Românii au fondat în Italia, Spa­nia, Marea Britanie, Germania, Franța, Belgia pu­ternice comunități transnaționale – adică își îm­part viața între țările de adopție și cea de origine, având de cele mai multe ori proprietăți, investiții, responsabilități și atașamente profunde în ambele părți. Îndrăznesc să spun că românii care își cu­nosc drepturile ce derivă din cetățenia europeană reușesc să ia ce e mai bun din ambele „lumi”. Și des­pre „dezrădăcinare” găsesc că e exagerat să vor­­­­bim în cazul unor oameni care de Paști, de Cră­ciun sau în vacanța de vară fac coloană de mașini pe autostradă din Olanda până la Nădlac. În sens invers, în avioanele low-cost vei întâlni ade­sea bu­nici români, care merg să îngrijească de nepoții din țări străine. Și, Doamne, cât de recunoscători sunt ei pentru că micuții știu limba română și asta le permite să fie de-adevăratelea bunici, să dea și să primească iubire fără să se blocheze între fron­tiere lingvistice!

„Întotdeauna plecăm cu «scandal» din România, cu lacrimi și suspine”

– Agnes, fetiţa ta, se simte bine în Belgia; cărui spaţiu simţi că-i aparţine mai mult?

– Ea se simte „acasă” oriunde suntem împreună. Are șase ani și a trăit deja în atâtea locuri… lângă Bucu­rești, la Suceava, Bruxelles, Waterloo, acum la Liège, și a călătorit destul de mult prin toată Eu­ropa. E interesant cum a remarcat că întâlnim ro­mâni ca noi peste tot și, probabil, asta înseamnă că pe lume sunt foarte mulți români. E în culmea fericirii când ajungem la Deva, la Cluj, unde sunt multe rude și prieteni buni, și întotdeauna plecăm cu „scandal” din România, cu lacrimi și suspine. Dar le iubește și pe învățătoarele din Belgia, pe an­tre­noarele de la cursurile de dans, are câțiva prieteni la școală la care ține mult, pe care îi ajută și îi pro­tejează, dacă e cazul, și pe care îi învață cuvinte în limba română. Doar pe cei la care ține foarte mult îi învață românește, să fie clar! (râde) Cert e că de vreun an încoace, simte dorința să clarifice tot mai des că ea e româncă, iar în povestirile de vacanță, România e un loc magic, unde toți oamenii sunt amuzanți și tot ce i se întâmplă este extraordinar.

– Vorbește ambele limbi, sau „francoro­mâ­na”?…

– Vorbește la fel de bine româna și franceza, iar acum adaugă engleza. Pentru noi e important să știm că oricând ne vom întoarce acasă, ea nu va avea nicio dificultate de integrare la şcoală. Însă, şi mai important era să știm că poate comunica nemij­locit cu familia și cu prietenii noștri de acasă. Toți oamenii pe care îi iubim și care ne iubesc sunt ro­mâni. Ne gândeam mereu ce relație ar putea să aibă cu bunicii, mătușile, unchii ei, dacă nu ar vorbi ro­mânește?! Așa că ne-am ținut cu dinții de această regulă, probabil singura chestiune în care am fost mereu total inflexibili: în familie vorbim numai românește!

Vin vremuri mai bune

– În ochii copiilor ca ea citim viitorul. Ce vezi în ei?

– Văd multă blândețe, compasiune, văd în fața mea un om care nu se teme de diferențe culturale sau rasiale, un copil pentru care nu există granițe, iar distanțele se măsoară altfel. Mi-a spus într-o zi, foarte senină, că ea va pleca în spațiul cosmic și își făcea planuri care, auzite din gura ei, păreau la fel de ușor de atins precum timidul meu vis de copil de a călători în Marea Britanie. Liniștea cu care vi­sează ea atât de departe mă convinge că vin vre­muri mai bune.

– Sanda, ai renunţat la jurnalism, dar cred că-l vei avea în sânge pentru totdeauna…    Dacă ar fi să faci un reportaj, acum, ce subiect ai alege?

– Privind înapoi, aş spune că m-am „răsfățat” cam mult în corespondențe internaționale, când ar fi trebuit să mă dedic mai mult subiectelor interne, so­ciale și economice. Cred că telespectatorii ro­mâni merită să fie informați mai bine cu privire la opor­tunitățile de dezvoltare, ajutați să se reinven­teze pen­tru a ține pasul cu schimbările globale, sau mă­car să se pună la adăpost. Și mai cred că trebuie continuate investigațiile despre chel­­tuirea fondu­rilor europene, pen­tru că acolo se irosesc multe din­tre șansele noastre de dezvol­tare. Acolo sunt trași în piept ro­mânii de niște șmecheri care au învățat să prăduiască fonduri în mod legal.

– Tot binele din lume, dragă San­da! Te aşteptăm acasă, să schimbi proiectele în realitate!

– Mulţumesc, Bogdana! Mulțu­mesc că vă amintiţi de mine şi că-mi daţi mereu ocazia să-mi deschid inima. Nici nu ştiţi ce bine îmi face!…