Iarna, la Mânăstirea Sinaia

Visul călugărului

La început au fost doar crestele Bucegilor și pădurile de nepătruns, prin care se ascundeau de lume tâlharii și sihaștrii, primii, de frică, ceilalți, din dragoste de Dumnezeu. O potecă îngustă trecea prin strâmtoarea munților, legând Transilvania de Țara Românească. Pe ea nu puteau merge carele negus­to­rilor, silite să ia drumul Branului pentru a ajunge în Ardeal. În sălbăticia aceasta, netulburată de la facerea lumii, pustnicii și-au durat și o bisericuță, la care se strângeau doar pentru slujba Sfintei Litur­ghii din duminici și sărbători. În rest, stăteau as­cunși prin peșteri, adânciți în rugăciune, cât era noaptea de lungă. Bisericuței, ridicată acum cinci veacuri, i-au zis Schitul Sfânta Ana. Un secol mai târziu, aceiași sihaștri aveau să dureze un alt locaș, pe care l-au închinat blândului Sfânt Nicolae. De n-ar fi fost Maica Domnului, poate că râpile sălbati­ce ale Bucegilor ar fi rămas înstăpânite doar de fiare și de sihaștri până în vremile noastre. Preacurata a dorit însă ca într-o poiană frumoasă, cu un izvor limpede, să se pună temelie de mânăstire, așa că a lucrat în inima unuia dintre pustnicii de la Schitul Sfântul Nicolae o vedenie minunată. Totul s-a petre­cut chiar în zorii marelui praznic al Adormirii Mai­cii Domnului din anul 1683. Hronicile spun că sihastrul a prive­gheat în rugă, „apoi, obosit fiind, la miezul nop­ţei, în lo­cul acela, s-au pus jos şi s-au răpit într-un somn subţire, când, totdeo­dată se pome­neşte într-o armonie de cântare. În deştep­ta­rea sa, privesce în jos, în locul în care este biserica, în care loc au fost o mică poieniţă plină de hă­ţiş şi de copaci căzuţi şi vede o lu­mină mare şi două cete de tineri îmbră­caţi în hai­ne albe şi cu lu­mânări aprinse în mâini în dreapta şi în stânga, strălu­cind ca razele soa­relui, a­vând în cân­tare troparul şi con­dacul Adormirei. Şi, privind el înspăi­mân­tat acea dulce cântare, au luat să­vâr­şire troparele şi acea lumină”. Cu ve­denia în suflet, sihastrul a alergat la duhovnic, care l-a tri­mis la București să vorbească direct cu mitropolitul. Pronia a făcut ca la întreve­de­re să asiste și spătarul Mihail Cantacuzino, care tocmai se întorsese dintr-un pelerinaj la Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai. Vrăjit de frumusețea străveche a ctitoriei lui Justinian, se făgăduise Domnului să ridice și el o mânăstire în Țara Românească. Iar prin sihastrul care avusese vedenia, Mântuitorul îi trimise un sol. Spătarul l-a chemat pe călugăr să-l însoțească până în poiana din vedenie și, când a ajuns la ea, și-a adus aminte că o mai văzuse o dată, când pașii îl pur­taseră peste munți, spre Ardeal. Șapte ani mai târziu, Mihail Cantacuzino avea să pornească lu­crul la mânăstire și s-o ispră­veas­că degrabă, în doar cinci ani, între 1690 și 1695. „Eu, robul lui Dum­nezeu cel mai mic, Mihail Spătar Cantacuzino, am luat pe Dumnezeu întru ajutor, şi din toată virtutea şi din toată inima şi cu tot sufletul, am zidit din te­melie şi am înălţat un schitişor, numindu-se Sinaia, după asemănarea Sinaei cei mari, întru slava şi lauda lui Dumnezeu şi întru cinstea adormirei Maicii Sfinţiei Sale, pe apa Prahovei, la pustie, sub muntele Bucegiului, unde mai naintea zidirii aces­teia se aflau sihaştri”.

Minunile unui mare zugrav – Pârvu Mutu

Ninge liniștit la Sinaia. Primii fulgi din acest an cad ușori peste turlele vechi. E pace, pacea primei ninsori care învelește munții în alb, aco­perind totul cu puritate, chiar și inimile noastre, care au crezut că iarna, anotimpul curăției depline, nu va mai co­borî niciodată peste pământ. Trec prin por­ticul strâmt al primei incinte, zidite acum trei vea­curi de spătarul Mihail Cantacuzino. Peste tot se simte dragostea de frumos a acestui bărbat coborât direct din bazileii Bizanțului și îndrăgostit, ca tot neamul lui, de Valahia. Și-a încercuit ctitoria cu ziduri pu­ter­nice, ca de cetate, ca să le fie, cum zice în pisanie „sihaştrilor acelora şi a altora dupe dân­­şii, umbrire şi liman de odihnă şi de adăpostire, ca să se jertfească Mielu­şelul lui Dumnezeu cel curat”. În mij­locul ei, micuță, s-o ții în palma făcută căuș și s-o strângi la piept, este biserica veche a mânăstirii. Chiliile sihaștrilor se păstrea­ză și acum – două­sprezece la nu­măr. Așa a rânduit ctito­rul, să nu fie o lavră mare, ci una în care monahii să se știe și să se aibă ca frații, uniți în dra­goste față de Hris­tos. Trec prin prid­vo­rul de piatră sculp­tat mi­nunat. Din­dărătul coloa­ne­lor înflorate văd curtea, ca din­tr-o loggie veneția­nă, o pecete de fru­musețe italiană pe care stilul brâncove­nesc a așe­zat-o peste prid­voa­rele argeșe­ne, dând naștere unui suflu nou în arta Țării Românești. Aici și în pronaos încă s-au păstrat frescele zugravului Pârvu, poate cel mai is­cusit penel al Ungro­vla­hiei, un iconar atât de tăcut, încât confrații l-au supranumit Mutu, și atât de devotat credinței și rugă­ciunilor, încât a fost recent canonizat. Tablourile votive, cu portretele marii fa­milii a Cantacuzinilor, sunt pictate cu detalii fine. Prin ele, Pârvu Mutu se vădește un mare artist, de nivel european, un înain­taș al Renașterii pe pămân­turile Valahiei. Înăuntru, în lăcașul în care te simți ca într-un sipet cu comori, aerul e cu totul altul. Odată cu poarta bisericuței, am închis nu doar lu­mea afară, ci și timpul. Clipele s-au făcut rugăciuni. Rugăciuni vechi de sute de ani. „Să știți că le simt. Când slujesc aici, e cu totul altfel decât în biserica mare a mânăstirii. Suntem doar noi, monahii, la slujbă. Slujim la acest altar doar noaptea. În tăce­rea bisericuței, rugăciunile tuturor celor care s-au nevoit aici, ale pustnicilor și ale celor care au trăit în mânăstire veacuri de-a rândul, mă poartă și pe mine. Îmi e tare draga bisericuța noastră veche și iubesc slujbele ce se țin în ea!”.

Părintele Ierotei Ghica e tânăr și îndrăgostit, da, cred că acesta e cuvântul, de trecut. A ajuns la Si­naia prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, după ce a fost pelerin pe la multe mânăstiri din țară, la care a cunoscut mulți părinți îmbunătățiți. Încă din semi­nar își petrecea toate vacanțele numai la mânăs­tiri, dar aici, în mijloc de oraș, s-a simțit, nu știe nici el de ce, acasă. Rugăciunile celor de demult, care îl poartă pe el, tânăr monah, spre cerurile în care ei s-au sălășluit de acum câteva veacuri, vor fi cântărit și ele în cumpăna inimii, atunci când și-a ales la Sinaia locul de nevoință. Și nu numai ele, ci și tre­cutul regal al mânăstirii, un trecut care a înnobilat ctitoria lui Mihail Cantacuzino la sfârșit de secol XIX și început de secol XX.

O mânăstire regală

Pelerinii care veneau vara la Mânăstirea Sinaia îl puteau vedea adesea pe regele Carol I plim­bân­du-se prin curte sau asistând la slujbele călu­gă­rilor. Un rând de chilii simple, ridicate de stareții Ioasaf și Paisie, împreună cu o nouă și măreață bise­rică, ridicată la mijlocul secolului al XIX-lea, îi slujeau regelui și suitei de apartamente. Carol I fu­sese edu­cat în severa disciplină prusacă, așa că se mulțumea cu odăile smerite, văruite în alb, așezate în șir, fără uși între ele, cu un cerdac simplu, de lemn, în față. Alături de el locuiau monahii mânăs­tirii, regele insistând ca ei să nu se mute în alte chilii, ci să-i fie vecini. „La ce Suverani ai lumei se tolerează ca în rându cu locuința Suveranilor, alături cu camera lor de dormitu, să locuiasce doi oameni din poporu, doi monachi? Sinaea ne presintă și această trăsă­tură de simplitate regală, și părinții carii locuiescu între camerele ocupate de Maiestățile și suitele Lor, n-au fostu numai tolerați, dar ordonați kiar să nu-și părăsească locuințele”, scria Arhimandritul Ghe­na­die Enăceanu. Carol I se îndrăgostise de fru­moasa ctitorie a lui Mihail Can­tacuzino încă din primul său an de domnie, când „veni aici ca să viziteze Monastirea și localitățile din prejur, cum vizitase și alte localități din țară, și fu atât de mult încântat de frumusețea locului, încât mai veni încă o dată în anul 1867, ca să-l mai re­vadă. Asemenea și în 1870, după ce se căsători în Noembre 1869, veni împreună cu M.S. Regina și trase în chiliile monastirei. Majestățile lor văzură și admirară în­trea­ga vale a Prahovei, precum și valea Sf. Ane și valea Peleșului și le plăcu atât de mult, încât stă­tură aci mai multe zile și se hotărâră ca d-aci încolo să petreacă în toți anii mai toată vara în chiliile mânăstirei, la un loc cu părinții călugărași și să ducă o viață simplă și lipsită de pretențiuni, în mijlocul simplicității naturei, până ce-și va alege și va construi acolo o căsuță modestă în care să ducă câteva luni pe an o viață pa­triarhală și lipsită de etichetă”. Din obiceiul acesta al regelui Carol s-a născut o legătură duhovni­cească. Stareții mânăs­tirii, Nifon și Dionisie, au participat la botezurile principilor Carol, Elisabeta și Nicolae, săvârșite la Castelul Peleș, iar certifi­catele de botez au fost eli­berate de Mânăstirea Sinaia. În Cartea de Aur a mâ­năstirii se păstrează și această însemnare a regelui și reginei, datată 20 oct/2 nov 1906: „Dulcele sunet al toacei și al clo­potelor monastirei m-au urmat până la Castel cu duioasa amintire a zilelor petre­cute în liniște și adăpost lângă oameni sfinți! Elisa­veta, Carol”. Când, pe 27 septembrie 1914, regele Carol I a trecut la Domnul în Castelul Peleș, clopo­tele Mânăstirii Sinaia au bătut lung, de patru ori pe zi. Și când tru­pul neînsuflețit al regelui indepen­den­ței României a plecat spre București, eu cred că mo­nahii de la Sinaia i-au așternut drumul cu rugă­ciuni.

Părintele Ierotei Ghica

„În ziua de azi, salvarea omului e numai în rugăciune”

Pelerinajul meu la Sinaia s-a terminat în biserica mare a mâ­năstirii, reclădită în timpul dom­niei regelui Carol I. Foarte puține s-au schimbat de atunci. Jilțul din biserică al regelui este și acum acolo, chiar lângă tronul arhie­reu­lui. Are deviza Casei Re­gale – „Nihil sine Deo” („Nimic fără Dumne­zeu”). În stânga nao­sului este jilțul reginei, făcut din ace­lași lemn de paltin aurit, su­perb sculptat. Deasupra, două litere se îmbrățișează – „E.D.” (Eli­sabeta Doamna). Sunt, grație acestui sfânt locaș, într-o altă Românie, după care am o nostalgie greu de pus în cuvinte. Pe atunci, țara noastră, smerită cum era, purta pecetea unei nobleți pe care a pier­dut-o. O poartă însă în suflet monahii care trăiesc aici. Este darul și crucea lor să fie păstrători ai tradiției, adi­că să aducă în lumea de as­tăzi frumusețea nepieritoare a lumilor de ieri. Părintele Ierotei Ghica este un astfel de monah. Chilia lui se află chiar în incinta în care, odinioară, trăgea la mânăstire regele Carol I. Părintele se trage dintr-o familie de preoți și mo­nahi. A crescut încă de mic prin mânăs­tiri. Mai ales la Suzana, unde avea o mătușă călu­găriță. Nu e de mi­rare că și-a dorit, din fra­gedă copilărie, să-i slujească Domnu­lui. „M-am simțit tot­dea­una bine în preajma călugărilor și călugărițelor, pen­tru că sunt oameni care au un gând mai înalt către Dum­nezeu decât mirenii. Am avut tot timpul inima aplecată spre rugă­ciune și liniște, iar în minte mi-a intrat acest gând – că nu voi putea să împac slu­jirea lui Dumnezeu cu slujirea familiei. Că nu le voi putea face pe ambele cu toată dăruirea. Și-atunci m-am hotărât să aleg doar slujirea lui Dumnezeu, să mă dedic cu totul vieții călugărești, dar mi-a fost greu, pentru că părinții mei nu au fost deloc de acord. Am vrut să plec la mâ­năs­tire imediat după ce am ter­minat semi­narul, dar, din pricina îm­potrivirii lor, am tot așteptat. Când am ajuns aici, la Si­naia, pentru prima dată, am descoperit rânduiala călugărească de la Mânăstirea Suzana din Prahova, mâ­năstirea copilă­riei mele. 10 ani am tot venit la Sinaia. Profesor de religie fiind, aici îmi petre­ceam toate vacan­țele, până când le-am spus părinților mei că plec definitiv, indiferent ce vor spune”.

– De ce ați ales o mânăstire în oraș? Darul călugăriei nu caută izo­larea și sihăstriile?

– Duhovnicul meu mi-a spus tot tim­pul că o mânăstire izolată, cum e Crasna, unde mergeam tot timpul, nu e pentru mine. Că firea mea apropiată de oa­meni s-ar împlini cel mai bine într-o mânăstire citadină. Când i-am vorbit de Sinaia, mi-a spus, cu convingere, „da”. Și l-am ascultat. Mă bucur că sunt prin­tre oameni. Îmi place tare mult să-i ajut – cu o rugăciune, cu o spovedanie, cu un sfat, cu orice au nevoie.

– Iar în zilele noastre, oamenii au nevoie de sfaturi mai mult ca oricând. Cum îi simțiți pe mirenii care vin la biserica mânăstirii? Sunt tulburați de vremurile acestea așa de grele în care trăiesc? Mai au nădejde în Dum­ne­zeu?

– Eu cred că salvarea omului e nu­mai la rugăciune. În rugăciune omul se regă­sește pe sine, pentru că intră în legătură directă cu Dumnezeu. Ș-apoi, intrând în legătură directă cu Dumne­zeu, putem depăși orice obstacol. Să intrăm cât de des în liniștea cămă­ru­ței noastre, să în­ge­nun­­chem în fața icoanei Maicii Domnului. Ea știe mul­te… Dacă îți fixezi ca scop în viață să te întâlnești cu Dum­­nezeu și în­cerci din răs­puteri să trăiești după porun­cile Lui, ești acope­rit de multe ispite și nici nu ești ușor de doborât. Și ar mai fi ceva. Pen­tru a rezista în is­pite, trebuie să ai duhovnicul aproape. Orice problemă, ne­putință, slăbi­ciu­ne sau cădere trebuie să o măr­turisești de­gra­bă, încă de la sta­diul de gând.

– Mulți oameni își doresc rugăciunea, dar nu știu cum să ajungă la ea. Ce sfat le dați?

– La început ești ca un prunc – primești doar ceea ce ți se dă. Adică citești rugă­ciunile altora, cele scrise de sfinți și transmise de biserică, pe care le găsim în Ceaslov, Psaltire și în cărțile de rugăciune. La început, o să ți se pară că nu înțelegi, că nu are sens rugăciunea, dar, încet, încet, dacă stărui, vei pătrunde în cuvintele ei și mintea va începe să se înalțe către Dumnezeu. Sigur că tot timpul o să ne fugă gândurile la tot felul de lucruri, dar vă spun ce fac eu – dacă îmi fuge min­tea sau dacă mi se pare că nu am cuprins înțele­sul rugăciunii, o reiau, revin la început. Mi se întâmplă chiar să reiau de două-trei ori același paragraf, pen­tru că așa e mintea noas­tră – fuge! Dar repet, repet, până când înțeleg ce îi cer Domnului prin acea rugăciune.

– Suntem într-o eră a tehnologiei, la un click distanță de orice informație, multe din ele, rele. Dumneavoastră cum vă păziți de împrăștiere?

– În primul rând, vă mărturisesc că eu nu am timp de ecrane. Iar celor care au timp eu le dau un sfat: să ia o pauză de la ele, de la orice fel de ecrane, de la telefon, de la televi­zor. Eu cred că ăsta este un exercițiu bun pentru toți oamenii. Din când în când, să ținem măcar o zi un post de teh­nologie. E tare bine pentru sufletul nostru să ne interiorizăm mai mult. Decât să pui mâna pe telefon să navighezi pe internet, mai bine pui mâna pe o carte. Dacă nu, teh­no­logia ne va transforma în oameni ro­botizați. Am întâlnit un tânăr care nu putea lăsa telefonul din mână nici măcar când se spovedea. Îmi răspundea la întrebări, era în stare să lege un dialog, dar, concomitent, naviga pe telefon. Dar, încet, încet, a renun­țat. Postul de tele­fon i-a fost foarte folositor. Eu cred că sun­tem într-un mare pericol. Ne pierdem minți­le, pur și simplu. Spunea pă­rintele Arsenie Papacioc că atunci când du­hov­nicii se vor împuțina, se vor înmulți spitalele de psihia­trie. Acum, dacă se în­mulțesc telefoanele acestea inteligente, iar tehnica va continua să avanseze, sigur vor fi pline spitalele de psihiatrie.

– Nu v-a încercat vreodată deznă­dejdea? Ca duhovnic, nu vă împovă­rează durerile credincioșilor?

– Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu am avut niciodată acest sentiment. Nu am avut nici măcar un regret că nu am ales bine în viață. Niciodată. Am simțit tot timpul că aici tre­buia să fiu, de parcă m-aș fi născut aici, în Mânăstirea Sinaia. Eu am mare evlavie la părinții călugări care au trăit aici și, în fie­care zi, îi pomenesc pe toți. Avem numele lor în pomelnicul obștii. Simt, așa cum v-am spus, mai ales în biserica veche, duhul lor. E o pace a bisericuței acesteia vechi, diferită de a celei noi, care se așterne în timpul liturghiei, o pace în care nu mai contează nimic altceva decât rugăciunea și gândul tău care se înalță către Domnul.