RADU IACOBAN: „Ca actor, sunt util, ca regizor, riguros”

– Este unul dintre actorii care în ultimii ani a trecut în tabăra re­gi­zorilor. Creațiile sale pot fi văzute în multe teatre din țară, dar locurile lui de joacă preferate sunt Teatrul Mic din București și Tea­trul Na­țional din Timișoara -                                                                       

– De când datează povestea ta de iubire cu teatrul?

– Din liceu. Am fost în trupa de teatru de ama­tori și mi s-a părut minunată senzația de a fi pe sce­nă. Și, pentru că nu făcusem ceva remarcabil până atunci în viață, atenția pe care am primit-o în mo­mentul ăla de la spectatori mi s-a părut atât de miș­to, încât mi-am zis ca n-ar fi rău să repet expe­riența.

– Ai amintiri speciale din copilărie legate de teatru?

– De teatru mai puțin, spre deloc. Activitățile cul­turale erau legate de cărțile pe care le citeam pe atunci, forțat de tata, de muzica aceea care invada Timi­șoara proaspăt ieșită din comunism și de o săp­tămână, prin clasa șaptea, în care am repetat și jucat un rol insignifiant într-o punere în scenă, de tip serbare, cu „Luceafărul”. În școală eram duși cu forța de profa noastră de muzică la operă. Îmi amintesc că uneori dormeam, și că tot ce se întâmpla pe scenă era foarte, foarte îndepărtat de mine. Nici profa nu făcea mari eforturi să ne explice la ce ne uitam, așa că am rămas doar cu mi­ni-excursiile alea culturale și cu note de zece la muzică. Păreri despre teatru nu prea aveam. Ca­rierele profesionale din capul meu vi­zau domenii pre­cum istoria, spor­tul, muzica sau, ce­va mai realist, drep­tul.

– Ai avut men­tori?

– Mulți. Pentru mine, mentorul e omul acela de la care ai de în­vă­țat. Și, fiind într-o meserie în care te alegi cu re­ve­lații multe, dar oarecum contextuale sau perisa­bile, pot spune că am avut, că am și sper să mai am o gră­­madă de mentori.

– Mai întâi ai fost actor, chiar unul foarte bun, apoi ai devenit regizor. De ce ai simțit nevoia să faci această mutare?

– Eu, ca actor, m-am simțit bun atunci când am fost admis la o școală prestigioasă de teatru din Londra. În rest, experiențele mele actoricești de aici au fost într-o zonă de actor util. Nu prost, dar nici excepțional. Cred că alunecarea spre regie a venit dintr-o frică de plafonare și din nevoia de a-mi oferi orizonturi noi de cunoaștere. Mai întâi am scris un text pe care l-am co-regizat și, ulterior, mi-am zis să încerc și în zona de regie.

– Cum se împacă regizorul Radu Iacoban cu actorul cu același nume?

– E atât de drăguță întrebarea, încât mi-e teamă că nu știu ce să răspund la ea. Adică înțeleg că lumea se rapor­tează la cele două meserii ca la două crafturi diferite, doar că mie „îmi dă cu virgulă” de unde a venit acest tip de gândire în lumea teatrului autohton. În alte țări, cu sisteme culturale mai puțin subvenționate de stat, ajută să faci mai multe deo­dată. Eu am început în teatrul independent. Inde­pendent de compro­misuri, dar și de bani. Așa că, pen­tru a-mi duce până la capăt un proiect, aveam nevoie de un text pe care m-am decis să-l scriu, de un performer, adică eu, și de cineva care să-l facă așa cum a fost gândit inițial, practic, tot eu. N-a fost timp de ceartă și de împăcare.

– Cum te-ai defini ca actor? Dar ca regi­zor?

– Habar n-am. Până la urmă, ești ceea ce faci, ce lucrezi și cum ești interpretat de public și de breaslă. Ca actor, cred despre mine că sunt util, ca regizor, riguros.

– Unde îți poate vedea publicul creațiile?

– La Timișoara, Arad, Oradea, Constanța, Bră­ila, Craiova – când s-o relua ce am repetat în pandemie – și la București.

– Ești angajat la Teatrul Național din Timișoara. Cum te simți în acea echipă?

– Mega-tare. Sunt înconjurat de oameni care vor să lucreze, primesc condiții de lucru care ar părea SF în alte teatre și mă bucur să mă arunc în spec­tacole cu mize importante. Ce-ai putea să-ți dorești mai mult? Mă simt excelent în această echipă, care e, de fapt, ca o familie. E un privilegiu și o respon­sabilitate de care vreau să mă bucur și pe care am de gând să o fac cât pot eu de bine. Îmi place că e o at­mos­feră profi, îmi pla­ce că e loc și de umor, iar ames­te­cul ăsta de serio­zi­tate și hli­zeală, da­că e dozat bine, aju­tă enorm orice spec­tacol.

– Cel mai nou spectacol al tău de la Teatrul Național din Timișoara este „Îmblânzirea scor­piei”. De ce ai ales tocmai acest text?

– Am ales textul împreună cu Ada Lupu, din do­rința de face un spec­ta­col pentru o gene­ra­ție fresh de spec­tatori.

– La origini, piesa lui Shakespeare este miso­gină sau nu?

– Este FOAR­TE misogină.

– Cum ai reușit să deturnezi mesa­jul original către unul de susținere a femeii?

– Rescriind tex­tul. Cu ochii în laptop, în tra­duceri și în textul origi­nal, m-am „certat” cu au­torul și am încercat să găsesc un echilibru între co­erența poveștii originale și mesajul pe care aș vrea să îl transmitem acum.

– Avem și noi „faliții” noștri, adică misoginii noștri, pe care nu îi ierți în spectacolul tău. Apar ziceri ale unor contemporani ai noștri, persoane im­portante, unul mai halucinant ca altul. Crezi că societatea românească este încă una patriar­hală?

– Nu cred, mă ÎNGROZEȘTE cât de patri­ar­hală e societatea în care trăim! Valorile la care aderăm sunt, uneori, atât de greșite, încât îmi vine, pur și simplu, să o tai din țară.

– Se râde mult la spectacol pentru că e, în cele din urmă, o comedie. Cât de serioasă este însă pro­blema? Unde se termină come­dia și începe drama?

– Comedia și drama merg împreună pe tot parcursul spectacolului. Nu am vizat un mo­ment care să transforme genul poveștii. Pri­vitorul e cel care decide cât și dacă e bine să râdă la anumite scene.

– Începând cu 17 Februarie, Timișoara va deveni Capitală Culturală Europeană. Teatrul Na­țional din orașul de pe Bega va deschide pro­gra­mul acestui an atât de spe­cial cu spectacolul tău de mare succes „Po­vestea acelor oameni care într-o seară s-au adunat în jurul unei mese”. Ce a re­pre­zentat pentru tine, ca regizor, acest specta­col?

– Ca regizor, a fost super-tare. Am primit atenția, profesionalismul și condițiile optime ca să îmi pot face meseria așa cum îmi doream. A fost și un botez, pentru că nu mai lucrasem până atunci în Timișoara. M-am aruncat în necunoscut într-un moment în care pandemia nu avea leac, dar devenise, cumva, obișnuință. Am dat primul cas­ting, la care actorii purtau mască, am repetat în condiții mega-ultra-profi și m-am minunat că, în ciuda vre­murilor trăite, am ajuns să ținem o premieră. Chiar așa cum a fost ea, în online.

– De ce este im­portant să pună teatrul degetul pe rănile lumii?

– Cred că asta e o întrebare potrivită mai degrabă pentru privitor. Noi, cei din scenă, muncim să fim cât mai preciși și profi cu uneltele pe care le avem la dispoziție și lăsăm interpretările în seama celor care ne onorează cu prezența.

– Ce spectacole pregătești pentru 2023? Și ce îți dorești să ți se întâmple pe scenă și în afara ei?

– Multe, sper. Dar până nu se întâm­plă, nu avem despre ce să vorbim.