Răzvan Supuran și hârtia din care cresc flori

Hârtia e făcută din lemn, ni s-a spus. Ba, în campaniile de reciclare a hârtiei, am fost și agresați informațional, cu mesaje ce ne îndemnau să n-o irosim, ca să evităm, pe cât se poate, tăierea excesivă a pădu­rilor… Ce nu ne-a învățat nimeni la școală e că hârtia se poate fabrica și din altceva. Și că atunci când nu-ți mai este de folos, din trupul ei pot crește copaci și flori. E ceea ce se străduiește să ne învețe meșterul hârtier Răzvan Supuran, din Valea Ri­bicioarei a Apusenilor.

Meșterul de cărți

Crescut în orașul Brad, din județul Hu­nedoara, Răzvan și-a luat viața-n piept încă de la 14 ani. A studiat filosofia, a lucrat ca instalator și jurnalist, a făcut tot ce-a fost de făcut, când și unde l-a aflat viața. Într-o zi, însă, tot căutându-se pe sine în iureșul întâmplărilor, și-a amintit de întrebarea ce-l chinuia încă din ado­les­cență: ce înseamnă, de fapt, cartea? „Mi-am dorit să înțeleg care este esența cărții, a obiectului carte, și nu a textului căruia îi este suport. Și nu aveam cum altfel să descopăr asta decât mergând adânc, la rădăcini, în vremurile în care hârtia abia apă­ruse și era, firește, produsă manual, artizanal, cu mij­loace rudimentare, dar și din altă materie pri­mă decât celuloza, lemnul, așa cum învățasem la școală”.

Așa a aflat că hârtia poate fi fabricată din câ­nepă, din urzici, ba și din balegă de cal. A avut ocazia să lucreze, în timpul studenției clujene, în atelierul unui artist, care-și producea singur hârtia necesară lucrărilor sale de artă. Aici a văzut cum se face ea, cum se imprimă, cum se leagă pentru a deveni o carte. La scurt timp, a încercat să pro­ducă singur hârtie, într-un spațiu pus la dispoziție de un prieten din Târgu Mureș, apoi în balconul unei garsoniere închiriate în București. Când spațiul nu a mai fost suficient, a închiriat un subsol, apoi altul, pentru a experimenta cele mai ciudate și mai diverse modalități de preparare a hârtiei.

La un târg de meșteșuguri în București, a făcut, demonstrativ, hârtie artizanală. Acolo l-au desco­perit specialiștii de la Muzeul Național al Țăranului Român. I-au spus că-și doreau de mult să găsească pe cineva priceput în meșteșugul hârtiei și i-au pus la dispoziție un spațiu foarte generos pentru asta. „Acolo am putut să-mi împlinesc căutarea, des­coperind foarte multe foloase ale hârtiei, nu doar ca suport, ca suprafață, ci și drept conținut în sine. Așa am ajuns să fac cele trei meșteșuguri necesare cărții: prepararea hârtiei, tipărire și legătorie. Toate trei la un loc nu au un nume în istoria noastră culturală, dar s-ar putea numi, foarte bine, «meșteșugul cărții»”, spune Răzvan Supuran.

Moara de hârtie

Ca să-înțelegi acest meșteșug, trebuie, întâi de toate, să-ți placă, să ai răbdare să parcurgi toate etapele, mai ales pe cele chimice, care transformă planta în fibrele ce devin, la rândul lor, coala de hârtie artizanală. Toate astea, Răzvan mi le spune arătându-mi mașinăriile de care se ajută, adăpos­tite în spațiile deja neîncăpătoare ale pivniței, ale șurii și ale unei foste magazii, transformate în ate­lierul său de lucru. Pentru că, de câțiva ani, Răz­van Supuran a lăsat în urmă Capitala și s-a sta­bilit, cu familia, într-o căsuță de pe Valea Ri­bicioarei, din partea hunedoreană a Apusenilor. „La 45 de ani, sunt un om încercat de toate cele. Ne-am propus să ne mutăm la țară și am fă­cut-o conștientizând că, urban, nu avem cum să le asigurăm celor doi băieți ai noștri complexi­tatea și, în același timp, simplitatea necesară unei vieți, să zicem, bine așezate interior. Ne-am propus să-i creștem aici, cât vor vrea ei să stea, și să-i susținem să poată să se întoarcă în urban, oricând vor vrea”.

Un alt motiv pentru care au ales viața la țară e acela că meș­teșugul hârtiei nu este un meșteșug urban. „În Bucu­rești aveam spații generoase pentru ateliere și chiar ajun­sesem la un confort financiar, dar nu aveam câmp de fibre, nici râu pe care să pun o moa­ră de hârtie sau posibilitatea de a usca hârtia la soare. Ri­bița a fost o alegere firească și ne­cesară. Dacă aș fi conti­nuat să lucrez în Capitală, m-aș fi pla­fonat”.

În spațiile în care se prepară hârtia e aceeași temperatură ca afară. Că e frig, că e cald, Răzvan stă mai mereu cu mâinile în apă, în niște căzi de cele mai diverse dimensiuni, unele mici, altele ce par uriașe. Aici se omogenizează amestecul din care ia naștere, mai apoi, hârtia. Sunt niște site foarte fine, întinse pe rame de lemn, pe care le scoate, una după alta, din apă. O foaie și încă una, și în­că una, lăsate la uscat, îna­inte de a fi așezate în niște pre­se de lemn, patinate de vre­me, pentru a prinde forma finală.

– Ești singurul din țară care practică acest mește­șug?

– Nu, din fericire, nu. La București, la Muzeul Țăranu­lui Român, între 2006-2015, am ținut permanent ateliere, majoritatea gratuite, și am avut peste zece mii de cursanți. Nu erau numai copii, veneau oameni din toată țara, din Oradea, din Baia Mare, din Iași, din Craiova. Și au fost și work-shopuri lungi, dedicate, în care am stat cu oameni care voiau să învețe mai mult. Acolo, la București, mi-am permis să experimentez con­tinuu, iar rezultatele mele i-au făcut, în 2016, pe cei de la Ministerul Culturii să inițieze dosarul de reintroducere a meș­teșugului hârtiei în no­men­clatorul meseriilor. Din păcate, doamna mi­nistru de la acea vreme, Corina Șuteu, a fost schim­bată la puțin timp, iar demersul domniei-sale de a institui un cod CAEN pentru acest meșteșug nu a fost nici acum finalizat.

– De ce ar fi util acest efort de a face hârtia manual?

– Asta e cea mai potrivită întrebare! Și-ți răs­pund așa: pentru că resursa e foarte simplă și la îndemână. Pentru că industria nu a reușit să repro­ducă durabilitatea și hârtiei manuale. O car­te făcută industrial nu are cum să reziste multi­secular sau milenar, așa cum rezistă o carte făcută manual. Este unul dintre meșteșugurile care trebuie păstrate cu sfințenie, pentru a putea transmite și altor generații informația acumulată până acum. Am încredere că efortul meu nu este în van, față de mine, ca ființă, și față de lume.

– Din ce anume prepari tu hârtia, de fapt?

– Din deșeuri de hârtie, din deșeuri textile, din urzică, in, cânepă și bumbac – plante cu fibră lungă. Și din flori și plante de câmp se poate face hârtie, dar nu este rezistentă în timp, ci mai degrabă are rol de design, decorativ. Iar cea pe care am descoperit-o recent, deși se produce de foarte mult timp în India, e hârtia din balegă de cal.

Hârtia plantabilă

– Mai e puțin până la 1 Martie și știu că ai devenit foarte cunoscut, de-o vreme încoace, da­torită mărțișoarelor tale plantabile. Ce înseamnă asta?

– Tot experimentând procedee de facere a hârtiei, din diverse materii prime, mi-am dat seama că fibra naturală a plantelor e, de fapt, cel mai firesc mediu de conservare a florilor și semințelor. Am început să studiez cum aș putea băga, în masa fibrelor, petale, flori și semințe, în așa fel încât să dureze și să rămână vii, să prindă rădăcini și să încolțească. Așa s-a născut această categorie de hârtie manuală plantabilă. Poți să o iei, să o lucrezi, să faci ceva cu ea, să scrii pe ea, să faci un tablou, s-o înrămezi. Pentru că e foarte frumoasă, cu multe flori și frunze colorate în ea. Când se degradează și nu-ți mai e de folos, în loc să arunci hârtia, o îngropi în pământ, o uzi și… aștepți să-nflorească. Am făcut din astfel de hârtie agende, caiete, felicitări, cărți de vizită, broșuri, pliante, dar și mărțișorul plantabil, pe care îl fac de vreo 15 ani. Am iscat in­te­res până și în grupurile de sociologi, pentru că acest mărțișor se pare că a revitalizat sensul real, tradițional, al măr­țișorului. S-a repus pe tapet, la nivelul oa­me­nilor de cultură intere­sați de subiect, faptul că, inițial, mărțișorul românesc era alb cu ne­gru, nu cu roșu, pen­tru că astfel sim­boliza fer­tilitatea, naș­terea, pro­tecția, binele și răul.

Se spune că, la sfâr­șitul lunii Martie, când nu mai purtăm mărți­șorul, e bine să-l ani­năm de-un pom fruc­ti­fer, să-i îmbo­gățească rodul. Pe cele cre­ate de Răz­van Su­puran le pu­tem pune în­tr-o glastră sau într-un colț al gră­dinii și, la vre­me, din ele vor crește flori sau co­paci, care ne vor înfrumuseța zilele și viața. La fel cum o fac și cărțile, cele cu care a început, de fapt, și povestea lui Răzvan. Într-o zi, cuvintele scrise cu drag pe o ast­fel de hârtie vor rodi și ele exact ceea ce ex­primă: un gând bun, o-mbrățișare, o iu­bire, un zâm­bet. Sau o altfel de afacere, al cărei profit se exprimă nu în bani, ci în bucurie.