„Primul ghiocel, prima iubire…”

– Prin anii ‘60, emisiunile de la radio începeau, primăvara, cu un cân­tecel vesel, din opt cuvinte: „Primul ghiocel/ prima iubire/ prima întâl­nire/ primul sărut”. Le-am propus unor doamne, distinse cola­bo­ratoare ale revistei, să potrivească melodia cu întâmplări din viața lor. Omagii lui Dragobete! –

ANA MARIA SANDU 

„Un băiat șaten, cu o aluniță pe obraz”

„Mă uit la poza de la Cascada Urlătoarea. Am un trening alb cu dungi albastre. El stă exact în spatele meu și amândoi avem câte o mână vârâtă în apă. Sincronul acela mă copleșește și azi. La spec­tacolul de închidere a taberei, fiecare grup trebuia să prezinte un program artistic. Profesoara care ne pregătise pentru acel moment festiv ne-a arun­cat, fără să știe, pe unul în bra­țele celuilalt. «Ține mâna așa, fii atent la pași, nu călca fata pe pi­cioare…». Apropierea prea mare și res­pirațiile care ni se întâlneau la intervale regu­late mă amețeau de-a dreptul.

Acela a fost începutul verilor noastre cu tabere comune. De atunci, cred că n-a mai fost an la gim­naziu în care să nu plecăm măcar două săptămâni un­deva, cu școala. Eram amorezată nebunește de Codruț, un băiat perfect pentru mine. Gesturile erau implicite, cuvintele aveau un dublu înțeles, ne provocam reciproc când de față erau mai mulți colegi. Nu știam unde o să se ducă viețile noastre după ce o să terminăm clasa a VIII-a și dacă aveam să ne revedem vreodată. Chiar dacă tre­cuseră niște ani peste noi și strânseserăm un morman de amin­tiri, nu vorbeam niciodată despre ele, direct. Dar împărțeam senzația că eram singurii depo­zi­tari ai unor zile de vacanță formidabile și că n-aveam cum să ne pierdem niciodată unul de altul.

În ultima noastră fotografie făcută la Sinaia, terminaserăm deja clasa a șaptea. Grupul era format din vreo 20 de oameni de diferite staturi, iar între noi doi stă un câine Saint Bernard, flocos și uriaș. Suntem îmbrăcați amândoi sport. Ne uităm fix în aparat. Ni se citește bucuria pe fețe. Nu suntem nici co­pii, nici adolescenți, nici iubiți, nici co­legi. Sun­tem com­plet pier­duți în adu­narea aceea. Poate de asta mi se pare că avem un aer fa­miliar și se­mănam unul cu ce­lălalt. Poa­te că ne țineam de câinele foto­gra­fu­lui ca să nu ne fu­gă pământul de sub picioare.

S-ar putea ca ni­ciunul dintre noi să nu mai fi crescut de atunci. Și să fi ră­mas la fel, ca în po­za aceea din tabără. Timizi și încre­ză­tori. Atinși de un amor nebun cu care nu știam ce să facem, cum să ne purtăm. Și pe unde să-l ascundem. N-am dus niciodată nimic la capăt. Nu mi-am imaginat că vom trăi împreună, ca-n povești, până la adânci bătrâneți. Asta nu înseamnă că nu l-am iubit de adevăratelea pe băiatul acela șaten, cu ochi verzi și cu o aluniță pe obraz, care atunci când zâmbea, ridica un colț al gurii ușor în­tr-o parte.

Au trecut mai bine de 30 de ani de la acest episod, doar că timpul nu are nicio valoare când vine vorba despre prima dragoste. Pot reconstitui haina lui de uniformă și nasturii lăsați deschiși, neglijent. Vârtejul de păr care îi dădea un aer de revoltat. Degetele pătate de cerneală. Aura de golănaș care îl făcea popular printre fete și băieți, deopotrivă. Uneori, îl bănuiam că îi făcea plăcere să fie scos în fața tuturor elevilor școlii, pentru a fi certat. Codruț nu se sinchisea. I se potrivea rolul de oaie neagră. Eu îmi doream să-l revăd în fiecare zi. Privirile noastre se căutau pe holul școlii. Eram mulțumită să-l știu acolo, sprijinind un perete sau palmând o țigară. Nu vorbeam, pentru că nu se inventaseră încă acele cuvinte pentru tulburarea care mă cuprindea, pentru obrajii care simțeam cum îmi ard în mijlocul celor mai geroase zile de iarnă. Complicitatea privirilor părea de ajuns. În ea ne cui­băream, ca în cea mai bună dintre lumile posibile. Dacă nu venea la școală într-o dimineață, o zi părea o lună.

Plimbările de vară, cu bicicleta prin dreptul blocului în care locuia, aveau pentru mine tensiunea unui policier. Chiar mi se oprea inima de emoție dacă-l zăream la scară. Intimitatea cu locul în care stătea mi se părea și ea tulburătoare. Îmi imaginam cum arăta camera lui, cum erau părinții lui. Am trecut de curând prin cartierul în care a locuit. Am ridicat instinctiv capul și am căutat fereastra de la etajul trei. Am văzut o lumină și, pentru o clipă, totul părea la fel. Dacă l-aș fi zărit pe băiatul acela șaten, cu un zîmbet în colțul gurii, mi-ar fi plăcut să-i mărturisesc că l-am purtat cu mine peste tot și mi-a rămas la fel de drag ca întotdeauna”.

ANDRA OCNARU

File de jurnal

„Dragă jurnalule, ne știm de atâta vreme și ai fost prietenul meu cel mai bun. Vreau să-ți măr­turisesc că astăzi, 22 februarie, este cea mai im­portantă zi din viața mea. Eu, Andra, în vârstă de 12 ani, am fost cerută în căsătorie de cel mai bun și mai frumos băiat din lume, Gabriel. Cum s-a în­tâmplat? A fost ca în filme! În pauza mare, Gabriel a venit țintă la mine, a făcut timpul să încetinească, exact ca în filme, și m-a întrebat (cât să audă și Marta, colega mea) dacă vreau să fiu prietena lui. Nu vrei să știi, cum îmi bătea inima în clipa aceea! Parcă aveam două miliarde de fluturi în tot corpul! Cred că am și amețit de emoție. I-am spus și eu la fel de tare cum m-a întrebat și el, ca să audă toți co­legii din clasă: «Vreau!». Atunci el, cel mai frumos și mai bun băiat din lume, mi-a zis: «Bine, acum eu sunt prietenul tău și tu ești prietena mea. Mai așteptăm până devenim majori și ne căsătorim. Vrei?». Dragă jurna­lule, mi-am și imaginat o rochie lungă de mireasă, țesută de toți flu­turii care fâlfâiau în mine. «Vreau!», i-am zis. După ce am fost cerută în căsătorie, a urmat o lucrare la mate și am scris aproape cu ochii închiși, nu m-a interesat nota… Când s-a su­nat de ieșire, am ajuns acasă alergând. Eram toată numai un zâmbet. Dragă jurnalule, nu cred că au trecut mai mult de 15 minute de când la poarta casei l-am auzit pe Gabriel strigându-mă. I-am recunos­cut vocea instantaneu. Am ieșit din casă, el mi-a dă­ruit un ghiocel și apoi a fugit. Am rămas așa, cu ghio­celul în mână, prima    floare din buchetul meu de mireasă. «Dar cum o să fac să păstrez floarea asta atâția ani, până la căsătorie?», m-am gândit. Așa că m-am dus glonț la mama. Nu i-am spus chiar tot adevărul, pentru că nu știam ce-ar fi crezut, dar i-am mărturisit că am primit o floare și nu știu cum să fac s-o păstrez până când mă fac mare. Mama a luat «Cuore, inimă de copil» din bibliotecă și a pus ghiocelul acolo. «O să se păstreze aici mult timp, Andruța». «Până la că­sătorie», m-am gândit eu, dar nu i-am spus asta mamei.

Dragă jurnalule, hai să-ți povestesc cum s-a ajuns la acest eveni­ment extrem de im­portant și emoționant pentru mine. Dar, mai înainte de toate, trebuie să-ți spun câte ceva despre Gabriel. Gabriel locuiește pe aceeași stra­dă cu mine. Mai mult de atât, învățăm în a­ceeași școală: eu la 6A, iar el la 6B. Eu sunt mai mare decât el cu două luni, dar acest lucru, când iubești, nu are nicio importanță. Gabriel este un băiat foarte bun, el nu a tras nicio fată de păr, nici măcar nu a pus vreo piedică, așa cum fac ceilalți băieți. Este mereu politicos: când se întâl­nește cu părinții mei, le spune întotdeauna «Sărut mâna, ce faceți?». Are ochi mari, căprui închis, gene lungi și păr creț. Gabriel miroase frumos, aș spu­ne că miroase a conuri de brad. Pentru că Ga­briel este și înalt precum un brad. Dragă jurnalule, să știi că l-am observat pe Gabriel chiar în această iarnă. La săniuș, m-a protejat fără să fim pe atunci prieteni, iar când Florinel mi-a pus piedică și se pregătea să-mi umple fața cu zăpadă, l-a împins cât colo și m-a salvat exact ca un prinț din poveste. Dragă jurnalule, n-am vrut să-ți spun atunci, nu știu de ce, chiar regret. Dar, din ziua aceea, recunosc, m-am cam îndrăgostit de el… Dacă îmi aduc bine aminte, deși au trecut două luni de atunci, în seara aceea, părinții mei au aflat de la mine că Gabriel zâmbește cel mai frumos dintre toți băieții. Le-am spus chiar așa: «zâmbește larg, ochii i se umplu de steluțe și strălucesc». Tata a râs de mine, dar mie chiar nu mi-a păsat. Dar să revenim la ziua de ieri, 21 februarie. Ieri, 21 februarie, a fost ziua lui Gabriel. Am aflat asta abia după ore, în timp ce ne întorceam spre casă. Am simțit că vrea să-mi spună ceva. Își tot lua fesul de pe cap, îl punea în buzunar, apoi iar îl punea pe cap. M-am prefăcut că nu observ nimic. Într-un final, Gabriel mi-a spus: «Știi, azi e ziua mea!». «La mulți ani!», i-am răspuns.  «Știi», mi-a zis el, «îmi pare foarte rău, am dus bomboane la școală, și nu mai am niciuna. Dacă știam că ne întoarcem împreună spre casă, ți-aș fi păstrat cel puțin 10». Nu i-am spus nimic, doar i-am zâmbit cât am putut de frumos. Am tăcut amândoi. Zăpada scârțâia sub pașii noștri, era frig, Gabriel avea mânuși și fes albastre. «Albastre ca cerul», mi-am zis în gând. M-a întrebat ce vreau să mă fac când o să fiu mare. Când mă pregăteam să-i spun că o să fiu cântăreață, dintr-o curte a țâșnit un câine foarte mare, gata să mă muște. M-a luat de mână, m-a ascuns în spatele lui și i-a strigat câinelui să ne lase în pace. Câinele a dispărut într-o secundă. Am fost foarte impresionată de gestul lui! Gabriel m-a întrebat dacă mi-a fost frică. L-am strâns mai tare de mână și i-am spus «Un pic…». Am mers de mână până pe strada noastră. Fluturii începuseră să zboare în corpul meu. Nu mai știam ce să-i spun, când m-a întrebat, dintr-odată, dacă vreau să vin la petrecerea de ziua lui, din seara aceea. N-am putut să scot niciun cuvânt. Am dat din cap că da și am zâmbit. Fără să-i spun la revedere, i-am dat drumul la mână și am zbughit-o spre casă. Dragă jurnalule, de ziua lui Gabriel, am rugat-o pe mami să-mi împletească părul spic și să mă ajute să împachetez cadoul. M-am îmbrăcat cu o rochiță albastră, cu fulgi mici de nea, și paltonașul crem, care știi că are cusut un ghiocel în partea dreaptă… Am plecat cu tati până la Gabriel acasă. Când i-am dat cadoul, Gabriel m-a pupat pe obraz. L-am pupat și eu. A fost exact ca în filme, m-am îndrăgostit ireme­diabil! Sper că nu te superi că aseară, când am ajuns acasă, am scris pe zece pagini de-ale tale, Andra + Gabriel= LOVE.

Dragă jurnalule, au trecut două luni de când ți-am scris ultima oară. Sunt cea mai tristă fată din lume. Gabriel m-a anunțat că părinții lui divorțează, iar el o să plece cu mama lui la Ti­mi­șoara. Îți scriu azi, deși sunt extrem de tristă. În seara a­ceasta, tata a pus un disc la pick-up, cu o melodie scrisă, par­că, dinadins pen­tru mine și Gabriel: «Pri­mul ghiocel, prima iubire, prima-ntâlnire, primul să­rut! Primul ghiocel parcă-ți zâmbește, parcă-ți șoptește că te-am plăcut»”.

LILIANA URSU

Doi liceeni lăzăriști

„Primii ghiocei, învingătorii zăpezilor, mi-au topit inima, când mi i-a dăruit prima mea dragoste! La fel s-a întâmplat cu toate amintirile noastre din acel an, când fericirea chiar era o rochie de mătase foșnitoare, pe care numai eu o au­zeam și o purtam numai când el îmi spunea cât de mult mă iubește. La liceu am avut un palton bej. Era așa, ca o plajă cu nisipul fierbinte, parcă era mereu vară când îl îm­brăcam. Așa ca-n    dragoste, când to­tul e visare, renaș­tere, primăvară, când nu știi că frumusețea poate fi și o capcană, dar atunci era cel mai scurt drum către inima mea, de numai 16 primăveri și jumătate.

Vocea îi era catifelată, tandrețe întruchipată, o sorbeam doar privindu-l. Dacă mă întreba în acea clipă cineva cât e ceasul, eu răspundeam nu știu. De când m-am îndrăgostit, eu nu mai port ceas.

A salva sufletul unui loc, al unei stări de beati­tudine, al însoțirii cu prima dragostel înseamnă a le povesti. Deci, plimbările noastre de liceeni lăzăriști prin Cișmigiu, apoi prin Cotrocenii potopiți de mireasma teilor înfloriți, sau pe cheiul Dâmboviței, cu malurile îmbrățișate de sălciile pline de cuiburi și da, primul sărut, o feroce duioșie care-ți face ini­ma să-ți sară din piept. Nesațiu pur era orice în­tâlnire a noastră. Ne vorbeam atât de intens, tăceam atât de tainic… Iar mozaicul acelor emoții și trăiri unice sunt și astăzi vii, după un noian de ani. Dacă ar fi să-l descriu pe el, acum, în doar două cuvinte, acestea ar fi: serenitate și surpriză. Mă surprindea, adeseori, cu câte o carte, cu un portret în cărbune «care, dacă tu crezi că nu-ți seamănă, atunci uită-l până mâine și privește-l iar și-ți vei vedea sufletul în el». Era unic, așa ca prima iubire. Neîntrecut de nimeni. Și dacă l-aș mai întâlni odată, în această viață, i-aș spune: «Să știi că adolescența noastră, ca și iubirea noastră, nu au îmbătrânit». Și acum, când văd sau simt în aer mireasmă de zambile, de lavandă și de busuioc, mă emoționez, fiindcă sunt florile pe care el le iubea cel    mai mult. Minunarea, melancolia și speranța mă locuiau clipă de clipă. Tresăream când suna telefonul, tresăream când mi se părea  că-l zăresc în mulțimea din jur, și dorul meu de ceva neînchipuit de frumos creștea cu fiece zi, ca și exaltările din bucuriile ce vor fi fost sau urmau să fie.

Entuziasmul lui era molipsitor. Colindam orașul îndrăgostiți de iubire, într-o stare de așteptare a amplificărilor ei unice. El îmi șoptea: tu ești ecoul meu, iar eu îi răspundeam pe loc: iar tu ești visul mereu, pretutindeni, cât de săracă aș fi fără de tine! Ne nășteam mereu unul pe altul, trăiam iubirea cea mai acaparatoare, iubirea dintâi, o vâltoare mis­terioasă, când zilele se măsurau doar cu respirația lui, cu respirația mea, cu săruturile noastre caste.

Prima iubire? Ca un Bolero de Ravel, ca Al Doilea Vals al lui Șostacovici, ca un Liber Tango al lui Piazzolla, ca Dance Me to the End of Love al lui Leonard Cohen. Și, mai ales, ca orice melodie a lui Adamo, pe care dansam împreună, atât de învăluiți în iubire, în visare…”.

OTILIA ȚEPOSU

Eu și Feri

Când mă gândesc la prima îndrăgosteală, îmi vine în minte o primăvară de acum mulți ani. După mirosul aspru și măreț al zăpezilor, ea a pornit ca un fel de  descătușare a simțurilor și a stărilor ine­fabile, ne­lămurite, străvezii. Lumea întreagă mi s-a făcut cunoscută, dintr-o dată, prin ele. Pe-atunci, simțeam că vine primăvara după cum miroseau diminețile, iar din momentul în care auzeam prima oară cin­ghiteul, clopotul țapului Vilmoș, știam că nu mai e loc de vremuire și că urmau să înflo­rească din plin și zilele mele.

Vilmoș era un țap bătrân și încăpățânat, șeful tur­mei de capre pe care le ducea la păscut Feri, păzitorul lor, în fiecare dimineață, trecând prin fața porții noastre. Într-una din zilele acelea, când lumea de-abia se trezea din amorțeala iernii, s-a întâmplat să simt cum mă trezesc și eu într-o stare nedefinită de bucurie și așteptare a ceva ce habar nu aveam pe-atunci ce este. Aveam doar vreo câțiva ani, dar îmi amintesc cu mare precizie graba cu care-mi legam funda albastră în păr, atunci când auzeam clopotul pe care-l purta țapul Vilmoș și care anunța că foarte curând avea să treacă Feri prin fața porții noastre.

Feri nu era cu mulți ani mai mare ca mine, mai avea doi frați și o soră și era căprar, păzea caprele oa­menilor pentru câțiva lei, pe care-i căpăta la sfârșit de săptămână. Îmi plăcea Feri, pentru că era liber să facă ce voia, pentru că nu se ducea la școală și pentru că în ochii lui cenușii, care n-aveau parcă astâmpăr, vedeam mereu o sclipire cu care mă să­geta, de rămâneam apoi mută, ca ieșită dintr-un somn greu, multă vreme după trecerea lui. Dimi­neață de dimineață, din martie, aprilie, de când dădea colțul ierbii, de puteau ieși caprele la păscut, și până târziu când cădeau brumele, mă străduiam să fiu prezentă când trecea Feri cu tur­ma lui. Rareori am lipsit de la mo­men­tul acela, care era un fel de sărbătoare ce nu se termina niciodată, ci devenea tot mai așteptată, cu cât zilele înaintau în vară. E mult spus că-l iubeam pe Feri, dar un fel de îndrăgosteală amețită e clar că începea să mă nedumerească și să mă facă mult mai atentă la ceea ce se întâmpla în jurul meu.

Nu știu cât a fost Feri de impre­sio­nat de funda mea albastră și de șorțul cu fodore, pe care mi-l puneam în mare viteză, când fu­geam spre poartă ca să-l pândesc printre scân­durile gardului și să văd ce șmechereli mai învârte, ce figuri mai face și să mai prind măcar o dată sclipirea aceea din ochi, care mă săgeta drept în inimă. Totul s-a terminat într-o dimineață în care, cam în dreptul locului din care-l pândeam, Feri a vrut să stea în cap, suprem omagiu pe care a vrut să mi-l aducă, dar țapul Vilmoș, sătul de exhibițiile lui, l-a trântit în praful uliței. Din ziua aceea, ca să-și ducă turma la păscut, Feri și-a ocolit drumul pe alte cărări. Nu l-am mai văzut, apoi eu am plecat din locul acela al primei copilării și, uite așa, s-a topit și prima idilă trăită pe după gard. La multă vreme după aceea, când eram deja liceană, am auzit iar un clopot de capre, trecând pe ulița Bunei, dar în fruntea lor nu mai era țapul Vilmoș și nici Feri, cu bota lui de alun, cu care făcea tot felul de scamatorii.   

Revenind la lucruri mai serioase, vă pot spune doar  că Dumnezeu mi-a dăruit mai târziu, șan­sa unei nețărmurite iubiri, începute, însă, în vara vieții. Dar dacă despre marea iubire nu pot vor­bi, nimic nu mă împie­di­că să-mi amin­tesc despre starea a­ceea de nedu­me­rire îndră­gostită, cu care așteptam clopotul lui Vil­moș, despre aerul care tremura într-un anume fel, despre cum trecea bucuria primă­verii odată cu caprele lui Feri, care căutau mereu muguri fragezi de mâțișori”.