Sărbătoarea iubirii la români e celebrată pe 24 Februarie și n-are legătură cu moda occidentală a Sfântului Valentin. Dragobete e mult dinainte, are origini străvechi, zeu dac al dragostei și veseliei. De-a lungul timpului, a fost numit „Cap de primăvară”, „Năvalnicul” sau „Logodnicul Păsărilor”. Legenda spune că Dragobete a fost un flăcău chipeș și iubăreț, care le punea piedică femeilor ce-i ieșeau în drum. Când eram elev de liceu, la noi, în Gorj, Dragobetele încă se mai ținea. Sărbătoarea începea cu un grup de băieți și fete, care ne strângeam în pădure, la Cârlig, să culegem bozoței, primele flori ale primăverii. La ceasul prânzului, pădurea era plină de voie bună, de cântece și jocuri de „zburătorit”. Pe neașteptate, fetele își începeau fuga spre sat, din Piscul Danciului spre Pușcașu. Cei mai ageri dintre băieți le fugăreau, scopul fiind să le prindă la sărutat. Practic, nu aveai nici o șansă să le ajungi, dar erau destule care se lăsau prinse dinadins, cum era Lidia, o vecinuță de-a mea, pe care o prindeam de codiță, sau Geta, Torica ori Mimi, ele fiind prinse de prietenii mei Geni, Mitică ori Lili. Nu era de glumit cu acest joc. Obiceiul spunea că băieții care nu sărbătoreau ziua de Dragobete erau pedepsiți să nu poată iubi în acel an, sărutatul era interzis pentru cine nu lua parte la sărbătoare. Te-ar fi vorbit tot satul. Recunosc: nu mi s-a întâmplat o așa rușine, nu a fost vreo fată în sat care să nu se lase prinsă la sărutat.
Specialiștii români îl bagă bine în seamă pe Dragobete. Folcloristul Ion Ghinoiu asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr, patron al dragostei și bunei dispoziții”. Romulus Vulcănescu îl descrie ca pe o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos și bun”, iar marele Simeon Florea Marian spune că, în mai multe comune din Muntenia și mai ales în Oltenia, sărbătoarea creștină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul se numește Dragobete”. Tot el afirmă că, după credința poporului, aceasta este ziua în care toate păsările și animalele se împerechează. Olimpia, o colegă de liceu, pe care am consultat-o ca să scriu despre Dragobete, și-a amintit de o legendă pe care o știe din copilărie: „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia. Avea o parte omenească și o parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele”. Din păcate, astăzi, oamenii nu-l mai pot vedea pe Dragobete, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi. Dar spiritul lui a rămas. Românii sunt iubitori și fierbinți, răceala lumii nu le îngheață picioarele. Nu cred să rămână vreo femeie nepupată de Dragobete. Slavă lui Dumnezeu!
