Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ROBERT ȘERBAN (Poet și jurnalist cultural, Timișoara) – „Starea poetică se întâmplă noaptea, când luminile se sting și se aprinde veioza”

– Sunteți jurnalist, dar și poet cu multe cărți publicate, ultima dintre ele fiind chiar o antologie de poezie. Se potrivește ce faceți cu lumea în care trăiți? Ce se întâmplă în jurul nostru nu e deloc poetic…

– În clipa când hotărăști că textele tale intră într-o carte, iar apoi într-o librărie, n-ai cum să nu te gândești că ar putea să ajungă la un cititor pe care să îl emoționeze ce scrii, să ți-l faci prieten, chiar dacă nu îl cunoști. Și apoi scrisul este o per­manentă descoperire de sine. Scriind, găsesc în mine lucruri despre care nu știu și mă surprind și pe mine. De foarte multe ori, literatura pe care o fac, ca și literatura pe care o citesc, m-a ajutat să mă echilibrez. Poezia este, în primul rând, o punte către tine, ca să te cunoști, iar apoi, când îți dai seama că ea func­ționează, textul devine mai mult decât o punte interioară, o culisezi și poate să devină și o punte exterioară, prin care faci o legătură cu inima sau cu sufletul celorlalți. Cred că dacă un poet reușește să schimbe la cititorul său un micron, să-l facă… nu știu dacă mai bun, dar să-l emoțio­neze, a împlinit ceva important.    Eu public cu gândul că scrisul meu e cumva ca un fir de nailon: pot fi și pradă, dar, în același timp, sunt și pescar.

– Se mai citește azi poezie? Mai există un public pentru ea?

– Există un public restrâns, dar există. Din păcate, statisticile dau cifre deloc liniștitoare pentru literatură în general și, în primul rând, pentru literatura din Româ­nia. Tot mai puțină lume cum­pără cărți, tot mai puțini oameni intră în librării, și dacă unii spun că se citește pe telefon sau ta­bletă ne îmbătăm cu apă rece. Lumea nu mai citește, mă uit la mine – citesc tot mai puțin față de cât citeam în anii în care nu exista internet, în care nu existau telefoane care te dislocă de la carte, în care nu existau atâtea filme și programe de televiziune. Evident că tentațiile sunt atât de puternice și atât de multe încât timpul pe care îl aloci lecturii scade. Ce să mai spunem de gene­ra­țiile tinere, care cresc cu aceste telefoane? Eu încă am o biblio­tecă de câteva mii de volume, la care mă uit cu nostalgie sau cu­rio­zitate, cu frică, cu în­verșunare, câteo­da­tă, dar și cu foarte mare iubire, pentru că sunt cărți cu care am crescut, cărți pe care visez să le citesc sau să le recitesc. Nu știu dacă tinerii vor mai trăi așa ceva. Lumea s-a schimbat foarte brusc, radical. Mă uit la generația copiilor mei – ei își iau infor­mația altfel, chiar dacă sunt încă mici. Fiică-mea a    început să scrie, fiul meu probabil că va face și el la un moment dat pasul ăsta, și cred că toți adulții de vârsta mea sperăm ca urmașii noștri nu neapă­rat să ne calce pe urme, dar măcar să des­chidă cărți. Se știe că o carte îți oferă nenumă­rate porți spre lumea în care trăiești.   

„Două surori vitrege, literatura și jurnalistica”

– Sunteți poet, dar și jurnalist. Cum se îm­pacă cele două preocupări așa de diferite în­tre ele: visarea cu realitatea? Cum reușiți să tre­ceți de la actualitatea trepidantă a zilelor noastre, zguduită de crize și de război, la emoții profunde?

Noaptea, poet, ziua, jurnalist

– Nu se împacă, sunt de fapt două surori vitre­ge literatura și jurnalistica. În ambele cazuri folo­sim cuvinte, însă sunt total diferite. E dificil chiar și în jurnalistica culturală, care, hai să spu­nem, e puțin mai liniștită și ferită de turbu­lențe, pentru că, totuși, te în­tâlnești cu oameni care fac artă, care cre­ează. Jurnalismul te obligă să fii foarte ancorat în real, să nu te lași pă­călit, dus de nas, să fii foarte atent la toate amănuntele. Ceea ce în literatură nu e chiar așa, literatura lucrează cu nume­re mari. În poezie, nu ești atent la ale vieții, ci la ale morții, mai de­grabă, la lucrurile care te afectează într-un alt fel decât faptul că ți-a venit factura la gaz, că ți-a venit copilul morcovit de la școală că a luat o notă proastă. E un soi de schizofrenie, dar cred că în fiecare dintre noi trăiesc mai mulți oameni și suntem surprinși de-a lungul vieții de lucruri pe care le facem, pen­tru că nu știam că suntem în stare să le facem. În anumite mo­men­te, creierul, pur și simplu, culisea­ză, în­chide anu­mite sertărașe și des­chide altele. Dar îți trebuie o pregătire pen­tru asta, nu mă pun în pat și încep să scriu poezie. Trebuie să citesc, să fie liniște, trebuie să stau și să mă uit în coala de hârtie, dacă vreau să scriu. Dar ceea ce face puntea între cele do­uă lumi e chiar literatura, sunt cărțile altora. Asta e puntea care mă face pe mine să scriu. Sigur, actul lecturii nu e neapărat unul declanșator – trebuie să fie și ceva în mine care să mă facă să sar din pat și să pun mâna pe coala albă și pe creion.

„Cafeneaua Verde”

– Cum reușiți să păs­trați spațiul poeziei nein­vadat de grijile mărunte ale zilei?

Alături de Mircea Cărtărescu

– Eu mi-am dat seama de ani de zile că scriu foar­te bine noaptea. În tim­pul zilei, sunt un angajat la o firmă, fac treabă chiar cu exces de zel, particip la o mulțime de evenimente culturale, lansări de carte, vernisaje, unde – fie sunt spectator, fie vorbesc, sunt angrenat – să spun – în via­­ța cetății, în viața familiei, sunt un om cu ener­gie. Însă, după ora 10-11 seara, când lucrurile se liniștesc, mă întorc către cărți, către literatură. Nu poți să fii scriitor profesionist în România, pentru că piața de carte nu îți oferă șansa să poți trăi doar din tirajele pe care le vinzi, și nici viața culturală nu îți poate da prilejul să ai lecturi publice plătite. În sensul ăsta, în România suntem cu toții scriitori amatori, ținând cont de cuvântul amator care în­seamnă „din dragoste”. Facem literatură din dra­goste, din pasiune, din nebunia fiecăruia dintre noi. Mi-am dat seama că lucrul ăsta mie îmi face bine, ca și când aș bea un ceai bun în fiecare seară. Ei bine, starea poetică, de regulă, se întâmplă noaptea, când am timp să citesc, când se sting luminile și se aprin­de    veioza, când copiii, soția s-au culcat și ră­mân eu cu mine.

– Când evadați în lumea reală, încotro vă în­dreptați? Există vreun loc în Timișoara, care vă inspiră?

– Am avut prima mea rezidență literară în străinătate, într-un oraș foarte frumos din Austria, Krems. Și m-am dus acolo într-o cafenea foarte frumoasă, o cafenea veche, mare, uriașă. Era un zgo­mot infernal, pentru că acolo veneau localnicii să mănânce, jucau biliard, șah, table. Dar am consta­tat cu uimire că pot să scriu în acea agitație ex­traordinară. După două-trei zile de acomodare, mă duceam acolo ca la serviciu: la 4 eram în cafenea, comandam un ceai cu rom sau numai un rom sau numai un ceai și până la 7-8 seara scriam. Așa a apărut prima mea carte, „Cinema la mine acasă”, scrisă în acea cafenea care se numea „Ulrich”. În felul acesta am consta­tat că se poate scrie și altfel, ceva de negân­dit pentru mine înainte. E adevărat că aveam un avantaj față de propria țară sau pro­priul oraș – nu mă cunoștea nimeni, nici nu auzeam română, au­zeam germană, era un zgomot de fond extraor­dinar. Te făcea să te în­chizi în tine și mai tare, orice zgomot, orice miș­care era inspirantă. Am scris acolo uitându-mă la oameni, încercând să intuiesc ce fac sau ima­gi­nându-mi ce fac. Dar a fost o lec­ție, până la urmă: cum poți să te disloci dintr-o stare, să intri în alta și să vezi că te poți adapta. Iar de atunci, după toată experiența aia, am început să scriu aproape ori­unde; dacă până atunci nu scri­am decât în propria casă, la propria masă, mi-am dat seama că se poate scrie absolut oriunde. În Ti­mi­șoara, locul care mă inspiră este „Cafe­nea­ua Ver­de”, chiar în Piața Li­bertății. E un spațiu foarte mare, dar seamănă foar­te tare cu cafenelele vie­ne­ze, plus că are mici separeuri în care te poți ascun­de. În oraș, acela e un loc în care mă simt con­fortabil.

– Anul acesta, Timișoara este „Capitală Cul­turală Europeană”. Care credeți că este esența acestui oraș? 

Dedicații în librărie

– În primul rând, Timișoara, din punct de ve­dere cultural, e un oraș muzical. Aici au o istorie ve­che Filarmonica și Opera. Așa a început Timi­șoara culturală: oamenii erau înstăriți și mergeau la Operă. Apoi, există trei teatre, în trei limbi di­ferite, ceea ce este un caz destul de rar: teatru în lim­ba română – Teatrul Național de Stat, Teatrul Ma­ghiar și Teatrul German. Și să nu uităm că Timișoara a fost în avangarda artei vizuale de după război. Au fost câteva grupări avangardiste – „111”, „Sigma”, plus câțiva artiști de sine stătători, care au însemnat enorm pentru arta vizuală. Apoi, ar mai fi zona rockului, Timișoara, față de alte ora­șe, a avut Phoenix, Cargo, a avut Pro Musica. Pen­tru acest oraș, statutul de Capitală Cultu­rală cred că este o cometă: e important momentul, dar sper să fie mai fascinantă dâra de lumină lăsată în urmă de ea.

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian