Pr. TIBERIU DARIUS HELER (Göppingen, Germania): „M-aș întoarce acasă cu ziua de mâine, dacă n-aș avea biserica aici”

Părintele Tiberiu Heler are două identități: neamț și moț din Munții Apuseni. De aproape șase ani, slujește în Parohia Orto­doxă Göppingen, din Germania. Nu a plecat acolo ca preot, ci ca un român oarecare, în căutarea mai binelui. Dar Dumnezeu l-a ales ca să-i slujească într-o o biserică ortodoxă. Cu actele, părintele He­ler e al Germaniei acum, dar sufletul, fapta și vor­ba tot ale unui moț adevărat au rămas. Ca și credin­ța lui ortodoxă.

Linia roșie a destinului

Acasă, în comuna Avram Iancu, din județul Alba, nu era duminică în care, copil fiind, părintele Heler să nu fie dus la biserică de bunica lui. Apoi, când ea a îmbătrânit și nu mai putea străbate ulița lungă a satului, cei doi mergeau la paraclisul ame­na­jat într-una din încăperile Casei Memoriale Avram Iancu, unde părintele Nicolae Puiuleț, vrednic de po­menire pe toată Valea Arieșului Mic, slujea o sin­gură dată pe lună. „Stăteam lângă bunica, în spate, unde stau femeile în bisericile din Apuseni. Din aproape în aproape, am ajuns tot mai în față, până în strana cantorilor. A trecut ceva vreme până când cantorul cel bătrân și ursuz m-a lăsat și pe mine să spun «Crezul» și «Tatăl nostru», apoi, la îndemnul părintelui Puiuleț, a început să mă învețe și pe mine câte ceva”, își amintește părintele Heler.

În clasa a opta, când a trebuit să aleagă ce liceu va urma, singura opțiune a fost Seminarul Teologic din Alba-Iulia, deși cei apropiați ar fi vrut să-l în­drume spre domeniul silvic, o ocupație des întâlnită în Munții Apuseni. Tiberiu Heler a fost ultimul. Sub numele lui pe lista celor admiși, linia roșie, care făcea diferența. A terminat seminarul, a făcut și Facultatea de Teologie tot la Alba-Iulia dar, deși se căsătorise între timp, n-a fost hirotonit, pentru că, la vremea aceea, nu erau parohii vacante în care să fi putut sluji.

Era primăvara lui 2011, când doamna Heler a obținut un contract de muncă în Germania. „Nu m-am îndurat s-o las să plece singură. Mi-am zis că, dacă nu o să găsesc și eu ceva de lucru, în câteva săptămâni mă întorc acasă”, spune părin­tele. Au ajuns la destinație, în Heilbronn, dar la locul stabilit nu era nimeni să-i aștepte. Nu știau încotro s-o ia. Nu știau absolut deloc limba ger­mană, o rupeau cât de cât pe engleză, iar în buzu­nare aveau exact 25 de euro. Cu chiu, cu vai, au aflat că cea mai apropiată parohie ortodoxă româ­nească e la vreo 30 km depărtare, în Schwäbisch Gmünd. I-a ajutat Dumnezeu, prin bunăvoința unui necunoscut, care le-a cumpărat biletele de tren ca să ajungă la parohul bisericii, părintele Mircea Neagu. Biserica în care acesta slujea era catolică, credincioșii ortodocși o foloseau doar duminica. Părintele Neagu lucra, el însuși, ca șofer de TIR.

Părintele Heler și-a găsit de lucru ca muncitor necalificat. Duminică de duminică, însă, cânta în strană, la slujbele oficiate de părintele Neagu. De Crăciun, în același an, a venit în România să-și ia copilul pe care-l lăsaseră în grija bunicilor. S-au întors în Germania. Câțiva ani mai târziu, la hramul bisericii ortodoxe din Stuttgart, părintele Heler l-a cunoscut pe ÎPS Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord, care i-a spus că are mare nevoie de preoți, căci a crescut numărul ro­mâ­nilor din Germania și Austria. I-a mai spus și că lui îi sunt tare dragi ardelenii. „Sunt ei mai înceți, cumva, dar când își pun ceva în cap, sunt hotărâți și nu se lasă până nu reușesc”, i-a spus ÎPS Serafim, îndemnându-l să facă toate demersurile necesare ca să fie hirotonit.

În 15 august 2016, la Mânăsti­rea Râmeț, Tiberiu Heler a fost hirotonit diacon, iar după exact un an, în același loc, a fost hirotonit preot. S-a întors în Germania și a început să caute o biserică. A găsit una armenească, în care aveau voie să facă slujbe doar în prima și a treia duminică din lună, iar în cazuri excepționale, botezuri, cununii, ba chiar slujbele din Săptămâna Mare și cea a În­vie­rii doar cu programare prea­labilă. Părintele Heler lucra și ca șofer de TIR și era extrem de obo­sitor să-și adune de fiecare dată, ca mai toți preoții din diaspora, în­treaga biserică în portbagajul ma­șinii.

„În străinătate, biserica e și casa părintească a românilor”

– Părinte Heler, Dumnezeu v-a ajutat să aveți o biserică în care slujiți, n-o mai plimbați în portbagajul mașinii!

– În timpul pandemiei, prima biserică în care am slujit a intrat în renovare generală. Am depus acte să obținem o biserică, dar peste tot am fost refuzați. În 2022, în Postul Mare, cineva care se vindecase miraculos de cancer s-a oferit să ne doneze icoana Maicii Domnu­lui Pantanassa, dar n-aveam o biserică în care s-o primim. Aproape de Paști, am aflat de o biserică evanghelică disponibilă. Ne-au dat-o în chirie, cu 200 de euro pe lună. În noaptea de Înviere, biserica a fost arhiplină. Nu mă așteptam să vină atâta lume. Icoana Maicii Domnului urma să fie gata pictată în 10 iunie 2022. Până atunci s-a mai întâmplat o minune: în 7 iunie 2022, am primit cheile bisericii s-o folosim doar noi, românii! Asta a fost dorința lui Dumnezeu, ca icoana să aibă o biserică în care să-și găsească locul, o biserică pentru care avem speranțe să rămână definitiv a noastră. În plus, în diaspora, biserica nu e doar casa lui Dumnezeu, ci și casa părintească, o idee pe care întotdeauna am încercat să o insuflu românilor de aici.

– Se vorbește mult, în ultima vreme, despre stingerea credinței în Occident. Îi amenință și pe românii din diaspora înghețul?

– Printre credincioși, sunt și români care vin numai de nevoie la biserică, pentru botez sau cu­nu­nie. Acestora le spun așa: nu vă aduceți, dragilor, copiii de patru ori în viață la biserică: când este copilul botezat, când se căsătorește, când își botea­ză copiii și când îi aduc alții cu picioarele înainte. La fel cum orice om are o trusă de prim ajutor în caz că se rănește, așa și sufletul are nevoie de trusa de prim ajutor, care nu înseamnă altceva decât tai­na Sfintei Spovedanii, Sfânta Liturghie, slujba cea mai mare care se săvârșește în biserică, și Sfânta Împărtășanie. În zilele pe care le trăim, dacă nu ai trusa de prim ajutor spirituală, nu poți străbate prin problemele și prin necazurile ce te încearcă.

– Cu siguranță că românii care vin la biserică își aduc cu ei și problemele de acasă. Cu ce greu­tăți majore se confruntă ei în Germania?

– Mulți dintre cei care vin aici caută binele financiar, însă am observat că, alergând după bani, îți lipsește mereu timpul. Lipsa de timp este aici o adevărată provocare atât pentru noi, ca preoți, pentru că trebuie să muncim și altceva ca să ne în­tre­ținem familiile, cât și pentru credincioși. Te tre­zești dimineața, mergi la muncă, te întorci acasă, poate mai faci ceva pe lângă casă și timpul zboară. Ba, am observat că timpul zboară mai repede aici decât în România. Acasă, aveam timp și pentru noi, aici e doar oboseală și rutină.

„În Germania sunt peste un milion și jumătate de români”

– Înțeleg că nu e simplu să fii preot în dias­pora: să ai și un serviciu, dar să și slujești nevoi­lor spirituale ale românilor.

– În Germania sunt peste un milion și jumătate de români. Noi, ca preoți, trebuie să venim în aju­torul lor, să facem parohii acolo unde e o comu­nitate românească nume­roa­să. Însă nu e ușor să înființezi o parohie fără nicio bază materială. Este nevoie aici de tineri teo­logi care să accepte ca, pe lângă lucrarea pastorală pe care o fac, să aibă și un serviciu. Mulți români cred că preo­ții sunt sala­rizați din țară, adică de Biserică sau de Stat, ceea ce nu e adevărat. Abia acum se ajunge încet, în­cet, ca preoții să nu mai trebuiască să lucreze, ci să fie remunerați de pa­rohie ca să-și poată pune toate forțele în misiu­nea du­hov­nicească. Cred că apro­ximativ 65 la sută din­tre preoții care au venit ca misionari deja s-au stabilit aici, și-au cumpărat case, iar în țară mai vin doar în concediu.

„Sunt semne că bisericile ortodoxe din Occident se află sub pericolul secularizării”

– Credeți că tendința viitorului este ca româ­nii să nu se mai întoarcă acasă?

– Ca generația nouă, care vine în urma noastră, să se întoarcă definitiv în România, n-aș prea cre­de. De aceea, trebuie să avem și noi grijă, în pas­to­rație, să nu se uite limba română, pentru că aici, la școală se vorbește doar limba germană, și în societate la fel. Acasă, însă, toți vorbesc româ­nește. Avem și familii mixte, la slujbe, multe ecte­nii le citim în limba germană, la fel Evanghelia și Apostolul. Cu toate că în câțiva ani vom ajunge ca locul nașterii multor copii de români să fie Ger­mania, ADN-ul copilului rămâne tot un ADN românesc.

Ca preot în străinătate, trebuie să fii și prieten, și frate, și duhovnic, și copil, pentru că, de multe ori, trebuie să poți să te ridici la nivelul fiecăruia, adică să fii vulnerabil, să te cobori inclusiv la min­tea copiilor, ca să-i atragi la biserică. Eu le reco­mand celor care s-au mutat din țară în Occident și și-au făcut o viață sta­bilă aici: să nu uite nicio­dată de unde au plecat, să nu-și uite ori­ginea de români, să nu-și uite credința, să nu-și uite identitatea de neam, de cultură și de limbă. Copiii, dacă nu sunt aduși la biserică, dacă nu sunt crescuți în cre­dință și rugăciune, se vor pierde cu totul în problemele lumii ăs­te­ia.

Important e să îl ai în centrul vieții tale pe Hristos, să ai un punct de pornire sau un punct central de care să te legi. Peste 10-20 de ani, copiii care vor veni la biserică nu vor mai în­țelege românește, și atunci pentru cine vom mai sluji? Trebuie să ne adaptăm din mers și noi, ca preoți. Chiar dacă vom face o parte din slujbă în limba germană, sau poate chiar mai mult, într-un viitor nu prea înde­părtat, important e să nu ne pierdem credința. Căci răceala de care vorbiți nu se manifestă, din păcate, doar la nivel individual.

– Adică?

– Mă tem ca ortodoxia să nu se secularizeze, pentru că sunt multe sem­ne că parohiile orto­doxe din Occident se află sub pericolul secu­la­rizării și al acomodării la spiritul veacului. Sluj­bele să fie scurtate, pos­tul să fie mai lejer, spo­vedirea rară, ca spiritul lumii să intre în biserică, în loc ca biserica să ridice lumea la valorile evanghe­lice. Trebuie să luptăm împo­triva oricui pone­grește Duhul lui Hristos. Și ros­tul nostru, al preo­ților, este de a ține tradiția bi­sericii, exigențele evan­ghe­lice, nu să ne tot coborâm, de nu mai știm unde e lumea și unde biserica. Spun mulți că e lungă slujba la ortodocși. Asta e! E o tradiție care trebuie și va fi respectată. Iisus ne spune așa: „Voi sunteți sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună, decât să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni” (Matei, 5:13). De aceea, zic că nu trebuie nicidecum să coborâm ștacheta valorilor evan­ghelice. Biserica ortodoxă e prin excelență o bise­rică ascetică. Și omul care caută comoditatea și nu se angajează de bună voie în lupta cu păcatele ce ne distrug viața acela nu se poate numi creștin. Fără cruce, fără jert­fă, vom avea doar un creștin edul­corat, apătos.

Există numeroși creștini care chiar trăiesc moral, nu fac rău aproapelui și nu trișează în folosul pro­priu, însă rămân lipsiți de o implicare comunitară reală. Creștini care merg la biserică destul de des, dar care se smintesc atunci când sunt agresați, intenționat sau neintenționat, de alții. Care se duc la slujbă ca să se roage doar pentru sine și cei apro­piați, fără a ajunge să cunoască pe cel care se roagă lângă ei, duminică de duminică. Acești oa­meni cucernici deseori chiar se simt îndreptățiți de corec­titudinea și moralitatea proprie și adesea ju­decă și taxează fiecare gest greșit al semenului mai puțin educat religios. Nu putem afirma că viața lor du­hovnicească e un fals, dar ea rămâne la un nivel de copilărie a credinței, fiindcă scopul rugăciunilor publice este tocmai acela de a depăși spațiul indivi­dual, către o trăire comună a bunelor și relelor tuturor.

Casa lui Dumnezeu

– Sunteți preot, dar ca să vă puteți întreține, lucrați ca șofer de TIR. E mai greu de condus un TIR sau un suflet?

– Am să fac o paralelă, să-mi fie cu iertare dacă voi supăra pe cineva. În­tot­deauna când te urci la vo­lanul unui TIR, verifici dacă și interior, și exte­rior, funcționează complet. La fel se întâmplă și cu un suflet pe care îl păstorești: ca să știi ce ai de făcut, să-l poți ajuta, trebuie să-l cu­noști în detaliu, să-l poți face să se deschidă față de tine, să-l pregătești, să se simtă în siguranță cu tine la drum. Pe de altă parte, dacă am compara biserica cu un TIR: întotdeauna în­cărcă­tura pe care o pui în­tr-un TIR trebuie să fie fi­xată, asi­gurată, nici TIR-ul să nu se răstoarne, dar nici să nu cadă nimic din el. La fel se întâmplă și când biserica este surprinsă de pro­bleme din afară. Cei pe care i-ai „încărcat” în cora­bia bisericii trebuie să fie asigu­rați, să știe că cel care conduce corabia este un conducător bun, în care pot să aibă încredere că îi va duce cu siguranță la des­tinație.

– Părinte Heler, pe dvs. vă mai trage inima acasă, în România?

– Mi s-a mai pus această întrebare: m-aș întoarce în țară cu ziua de mâine, dacă n-aș avea biserica aici. Eu sunt în Germania din 2011, nu am o casă a mea, stau în chirie, însă m-am zbătut să am o casă a lui Dumnezeu, o casă pentru românii de aici. Dacă n-aș avea misiunea asta pusă pe umeri, m-aș întoar­ce în România, mi-aș găsi serviciu și aș trăi liniștit. Nu vorbesc ca preot, ci ca om, ca mirean. Având misiunea asta, vreau să o duc până la ca­păt. Căci pentru mine, din punct de vede­re sufletesc, biserica e pe primul loc.