* Sectorul viti-vinicol românesc a cunoscut un salt calitativ spectaculos în ultimii zece ani. România oenologică a ajuns departe față de momentul 1990. Podgorenii noștri au învățat să cultive vița-de-vie după ultimele tehnologii și să producă vinuri premiate la concursuri internaționale. Succesul acesta ar fi fost greu de obținut fără fondurile europene, acordate după 2007 *
Istoria din pahar
Primele trei mari puteri vini-viticole din Uniunea Europeană sunt Spania (peste 900.000 ha), Franța ( aproape 800.000 ha ) și Italia (aproape 700.000 ha). Pe locul patru ca suprafață cultivată se află … România, cu 175.000 ha. Nu-i așa că unii dintre dvs. nu v-ați gândit că țara noastră ocupă această poziție superioară în clasamentul european? Asta și din cauză că dați crezare unor mesaje pesimiste, potrivit cărora la noi nu se mai întâmplă nimic bun, că totul s-a dus de râpă, că terenurile au fost copleșite de mărăcini etc. Sigur, suprafața cultivată cu viță-de-vie în România ar putea fi mai restrânsă decât în anii comunismului, după aplicarea legilor proprietății, după revoluție. În epoca socialistă au fost naționalizate viile aflate în proprietate particulară și au fost desțelenite dealuri întregi, unde nu fusese cultivată niciodată vița-de vie, pentru a extinde suprafața totală la nivel național. Vinurile erau exportate mai mult în vrac, cu garnituri întregi de vagoane-cisternă, mai cu seamă pe piața sovietică. La intern, cele câteva mari branduri ale viticulturii colectiviste: Murfatlar, Jidvei, Cotnari, Cotești etc. livrau și vin îmbuteliat, consumat mai mult în momente festive. Vinul îmbuteliat era concurat de „vinul de țară” sau „vinul de butuc”, obținut de gospodari din via proprie, din hibrizi: Nova, 1001, Căpșunică, sau celebrul Zaibăr oltenesc, evocat de Amza Pelea când îl interpreta pe nea Mărin la televizor. Hibrizii aceștia era cultivați chiar și pe terenurile C.A.P.-urilor. Poporul bea mai mult vinul acesta de masă, fiindcă îl avea la îndemână. Cine nu avea vin acasă, din via lui, îl cumpăra de la prăvălie sau de la depozit. Unii bucureșteni de pe Calea Griviței au fost clienți ai lui Gheorghe Ștefănescu, care boteza vinul adus din cramele Vrancei. Amesteca vin ieftin cu vin un pic mai scump și vindea toată cantitatea la prețul cel mai mare. Omul a făcut o avere imensă, dar a fost prins, condamnat la moarte și executat, în decembrie 1981. Cazul lui a inspirat filmul „Secretul lui Bachus”. Dacă ar fi avut norocul să nu fie prins până la revoluție, după 1990, în „jungla tranziției”, ar fi devenit un afacerist onorabil: „botezarea” și contrafacerea vinurilor au fost practici frecvente în țara noastră, dovedite și de durerile îngrozitoare de cap resimțite de clienți a doua zi!
Relansarea viticulturii românești
Timp de aproape 20 de ani, până la aderarea la Uniunea Europeană, vinurile românești nu s-au bucurat de o reputație prea bună în afara țării. De fapt, vinul îmbuteliat nici nu prea trecea granița. În acest interval, sectorul viticol a trecut și printr-o perioadă turbulentă, de reașezare, mai ales în ceea ce privește proprietatea asupra suprafețelor cultivate cu viță-de-vie și a cramelor. Foștii podgoreni, de dinainte de comunism, s-au zbătut, deseori prin sălile de judecată, ca să redevină stăpâni pe moșiile confiscate după război. Afaceriștii tranziției au reușit să pună mâna pe porțiuni însemnate din podgoriile patriei, transformate, deseori, în veritabile câmpuri de lupte juridice. Unii, din nostalgie, voiau înapoi via înaintașilor, alții simțeau potențialul de câștig al cramelor. Au avut loc procese, tranzacții, rapturi, prejudicii etc., care s-au reflectat și în calitatea proastă a vinurilor scoase pe piață. Între timp, însă, au ajuns pe plaiurile noastre viticole câțiva adevărați „eroi civilizatori”, din Italia și Franța, care au deschis luminișuri în haosul autohton. Să-l evoc numai pe regretatul Guy Tirel du Poix (decedat în 2011), care a scos pe piață „Vinul Cavalerului”, o mare atracție oenologică la vremea aceea. Aderarea României la Uniunea Europeană, în 2007, a fost un moment de cotitură în sectorul viti-vinicol românesc, căruia i-a fost dedicat un sub-program de finanțare în cadrul Programului Național de Dezvoltare Rurală (PNDR), alimentat masiv cu fonduri europene, câteva sute de milioane de euro. Vechile plantații au fost înlocuite, în numeroase locuri, cu plantații noi, de soi, hibrizii fiind eliminați. Antreprenorii au înțeles că dacă nu investesc bani în dezvoltarea cramelor, pierd competiția. Au apărut, pe lângă firmele mari, cunoscute, crame noi cu suprafețe mai mici, chiar foarte mici, dar convingătoare în ceea ce privește calitatea vinurilor. Le întâlnești în toate podgoriile din România (Pivnița Savu, Casa Zaig, Crama Histria, La Săpata, 1000 de Chipuri, Crama Carastelec, Crama Petro Vaselo, Crama Bauer, Crama Țelna etc.), puzderie de crame cu vinuri premium, de calitate înaltă, adevărate tezaure lichide. S-a schimbat și marketingul: sticlele au etichete elegante, atractive. Consumatorii și-au rafinat și eu gusturile, s-au (auto)educat, au învățat multe lucruri despre modul în care sunt produse vinurile, de la îngrijirea plantațiilor, până la îmbuteliere. În acest context, antreprenorii nu au avut de ales: au fost obligați să producă vinuri tot mai bune. În caz contrar, pierd competiția în piață. Nu poți obliga pe nimeni să mai consume vinuri de la crama care l-a decepționat. Mai ales că pe piața internă au ajuns și vinuri de pe toate meridianele lumii! Dacă nu scoți un vin românesc bun, clienții se orientează către vinuri din Republica Moldova, Italia, Chile sau Australia. Cumpărăm „din patriotism”, dar să merite banii, să nu fim păcăliți. Oricum, nu mai este cazul: viticultorii noștri sunt, cei mai mulți dintre ei, performanți.
Rute comerciale
Acest lucru este dovedit și de creșterea, de la un an la altul, a exporturilor de vinuri românești pe piețe terțe, adică în țări din afara Uniunii Europene. Vârful a fost atins chiar anul trecut (an comercial, august 2021 – iulie 2022): 4.724.400 litri de vinuri spumante, vinuri la bag-in-box, vinuri îmbuteliate și vinuri liniștite, în vrac. Cantitatea aceasta este dublă față de cea exportată în 2007, anul aderării la Uniunea Europeană. Cel mai important partener este Marea Britanie, fostă țară membră a blocului comunitar. Pe piața britanică au ajuns anul trecut 2.536.400 litri de vin, comerțul acesta fiind explicat prin faptul că aici s-a format în timp o comunitate puternică de români. Îmi spunea un coleg de liceu, care muncește în Londra, că la restaurantele românești unde merge la petreceri, este pus pe masă, firește, vin din țară. Vinurile din România ajung și peste ocean, în Statele Unite: 634.200 litri, în 2022, cu precizarea că vârful a fost atins în 2020: 790.900 litri. Interesant este că vinurile noastre au succes în Norvegia: de la 4.400 litri exportați în 2007, am ajuns, anul trecut, la 319.000 litri! În China au fost vânduți, anul trecut, 250.000 litri, dar exporturile în această țară sunt mai reduse decât în anii anteriori. Nu sunt, desigur, cantități care să ne facă să rivalizăm cu Italia sau Franța, dar aceste date probează că sectorul viti-vinicol din România a căpătat credibilitate pe piața mondială. Acest fapt este dovedit și de medaliile de aur, tot mai numeroase, obținute de vinurile românești (atât soiuri internaționale: Sauvignon Blanc, Riesling, Merlot, cât și soiuri autohtone, Fetească Neagră, Fetească Albă, Tămâioasă românească) la concursurile din afara țării. Mai rămân, desigur, multe de făcut. Avem cele mai numeroase exploatații viticole din Uniunea Europeană. Aceasta înseamnă că sunt foarte mulți mici proprietari, cu suprafețe restrânse, lucrate deseori manual, cu randamente mici, fără respectarea ca la carte a tehnologiilor de cultură. Vinificarea o fac în regie proprie, în gospodărie. Conversia la sistemul ecologic este redusă în sectorul viti-vinicol, ceea ce înseamnă reziduuri de pesticide în struguri și, mai departe, în licorile finale. Avem însă motive de optimism: față de acum 20 – 30 de ani, vinurile românești sunt mult mai bune și mai căutate pe piețele internaționale.
Fotografiile autorului (2)
Romanian