* Gabriela Adameşteanu, „Voci la distanţă”, Editura Polirom, (tel. 02323/21.74.40), 304 pag.
În cel de al șaselea roman al său, scris în timpul pandemiei, Gabriela Adameșteanu rămâne consecventă formulei realiste, balzaciene, cu atenția îndreptată spre variate straturi ale societății românești reprezentate prin destine individuale marcate de istoria secolului 20 și a începutului de secol 21. În „Voci la distanță”, realitatea e preponderent chiar cea din timpul scrierii romanului, cu amănunte și controverse specifice, unele preluate direct din mass media anilor 2020-2022, binecunoscute nouă, dar care pot părea exotice unui cititor străin. (Am observat că puținii romancieri români contemporani traduși cu succes în alte țări au în vedere, când scriu cărți noi, și valoarea la export a unor „autohtonisme” insolite în alte culturi). Pretextul construcției epice, al intersectării vocilor narative, e cam facil-supraelastic. Două intelectuale spre vârsta a treia, doar cunoștințe recente, aflate în recluziune pe timpul pandemiei – una într-un orășel de pe Valea Prahovei, alta într-un sat francez – își povestesc din plictiseală la telefon și prin mesaje istorii de familie și întâmplări din cotidian. În principal, vocile sunt ale Andei – o doctoriță rămasă în România, deși ambii copii au plecat, și scriitoarea Letiția Arcan, născută Branea, personaj ficțional recurent în romanele Gabrielei Adameșteanu, reprofilată în psiho-kineto-terapeut după stabilirea în Franța. Ceea ce admir în toată proza acestei autoare de prima mână e capacitatea ei de a da verosimilitate și viață din amănunte, lărgind particularul spre un general recognoscibil, individualul spre social și politic, destinele minore spre teme existențiale majore. Personajele ei își dezvăluie treptat, printr-o bună dozare și niciodată maniheist, firea, fără exces de psihologizare, prin vorbe și fapte, prin reacții la provocările timpurilor în care le e dat să existe. Toate acestea se regăsesc și în noul roman care își răsfiră pe parcurs, din cele două voci inițiale, o mulțime de alte personaje și teme precum îmbătrânirea și frica de moarte, istoria și memoria, singurătatea în care își amplifică ecoul dramele altora. Anda și prietenele ei vârstnice găsesc plauzibil zvonul că instituții mondiale oculte au premeditat acest virus „scăpat din laborator”, un genocid al bătrânilor, deveniți povară pentru societate în condițiile scăderii natalității și ale creșterii speranței de viață: cu bătrânii e din an în an tot mai greu. Și armate întregi de doctori, infirmiere, asistente, terapeuți trăiesc pe seama acestor rebuturi umane. Măcar ele două, ea și Letiția, sunt încă la casa lor și pot să stea de vorbă cu orele. Despre ce vorbesc? Despre grijile Andei pentru copiii ei care au sperat la o viață mai bună în Occident (fata, Delia, lucrează la un cămin de bătrâni din Occitania și e cuplată cu un coleg de acolo, ucrainean, iar băiatul e taximetrist cu acte false și amici dubioși în America), despre alte familii lovite de nenorociri, despre vecini, despre experiențele lor matrimoniale, culpabilități și vulnerabilități. Pe parcursul romanului sunt introduse astfel noi caractere cu biografii tipice perioadei comuniste și postcomuniste, sunt reproduse convingerile ce divizează societatea, se virează spre trecutul dejist și ceaușist, ba chiar se povestesc scene din viața familiei Ceaușescu, subiect de interes „în afară”. Spre deosebire de alte romane ale ei, Gabriela Adameșteanu acordă aici o atenție deosebită naturii, descriind pe larg, prin ochii Andei, Bucegii în toate anotimpurile, introduce și o intrigă enigmatică, dispariția în urmă cu 40 de ani a fratelui geamăn al Andei, alpinist pasionat, despre care nu se mai știe nimic. Sunt multe povești de viață din comunismul românesc și de după, astfel încât cititorul tânăr și cel din viitor pot afla câte ceva din pătimirile înaintașilor, iar cel vârstnic se va recunoaște în lumea acestui roman.
