Părintele DANIEL DOBRA (Ciungani, jud. Hunedoara): „Mă străduiesc ca oamenii să trăiască în bucuria de a fi laolaltă”

De cum se simte în aer mirosul primăverii, inima își pune încălțările de dor și-mi poartă pașii prin Apuseni. Niciunde altundeva primăvara nu-și are chipul mai viu și mai adevărat ca aici. Caut un loc și o poveste în Ciun­gani, un sat în care n-am mai fost niciodată până acum. Peste deal de sat e Bujoara, locul în care s-a născut Părintele Arsenie Boca. Dincolo de sat, pă­durea. Și, dincolo de ea, tot pădure. Iar la una din marginile nesfârșirii ei, Izvorul cu Leac și un preot ca primă­vara ce vine-ntotdeauna la timp.

Chemarea de la miezul nopții

Preotul Daniel Dobra are 27 de ani și slujește doar de un an în cele două sate de la poalele Munților Hălmagiu, Prăvăleni și Ciungani. Cu toate astea, pare să știe deja pe nume toate dealu­rile dimprejur, toate locurile, cu isto­rioarele lor cu tot. Originar dintr-un sat de lângă Hunedoara, părintele Do­bra a luat de mic calea bisericii, dus de mână de bunicul din partea tatei, un om credincios, greu încercat de viață. După terminarea gimna­ziului, a urmat Seminarul Teologic din Arad, apoi Fa­cultatea de Teologie din Sibiu, la care însă a renunțat și, timp de patru ani, a studiat ingineria agricolă la București, pe care a și practicat-o. „Am luat în arendă, la mine în sat, vreo sută de hectare de teren arabil, am avut angajați și câteva tractoare. Am cultivat po­rumb, soia, rapiță, muștar, grâu, orz, orzoaică, lucernă, toate culturile. Am avut nouă văcuțe și-o mulțime de purcei”.

Cinci ani a fost părintele Dobra agri­cultor. Tocmai când părea să-și fi aflat rostul vieții, un dor năpraznic de preoție l-a întors din drum. „Zice în Scriptură că Dumnezeu, când te cheamă, te ia din casă, te ia de la masă, te ia din orice dre­gătorie și te duce acolo unde poate tu nu voiești, dar este voia Lui. Te ia și te duce. Așa mi s-a întâmplat și mie. Stăteam la Deva. Era trecut bine de miezul nopții, când am simțit o chemare care m-a trezit din somn, cu dorința aprinsă de a intra într-o biserică. Am dat turul orașului, dar niciuna nu era deschisă. Atunci am înge­nuncheat în fața Catedralei și m-a stră­puns un fior. Din clipa aceea, am lăsat totul în urmă. Nu aveam cum să mă mai întorc din drum”.

A reluat studiile de Teologie și a fost hirotonit preot la Mânăstirea Sfântul Tri­fon din Alexandria. O vreme, a slujit în câteva cătune din județul Su­ceava, și nu în­tâm­plător, pentru că doamna preoteasă e din Rădăuți. „A fost o experiență bună, m-a făcut să-i înțeleg pe oameni și din alte puncte de vedere. Com­pa­rativ cu noi, cei din Ardeal, bucovinenii sunt mai riguroși în biserică, mai râvnitori, își trăiesc cre­dința ca în primele veacuri creștine, în perioada apostolică”, spune părintele Dobra.

„Dacă Dumnezeu vrea!”

Întors acasă, în Ardeal, plin de entuziasm și de nădejde în Dumnezeu, părintele Daniel Dobra i-a mobilizat pe săteni să facă lucrări de înnoire a bisericii. A muncit cot la cot cu ei, cărând piatră din râu, ca să astupe no­roiul din curtea bisericii, și pentru ca lucrurile să fie desăvârșite, și-a încu­rajat mama să-și cumpere o căsuță în sat.

– Cum v-au primit oamenii din Ciungani, pă­rinte? Predecesorul dumneavoastră e om de-al locului și le-a fost păstor mai bine de 40 de ani.

– Oamenii din Ciungani și din Prăvăleni sunt simpli, dar cu suflet cald. Poate nu sunt mari rugă­tori, cum erau bucovinenii, dar știu să trăiască și du­pă rânduiala bise­ricii, dar și după obi­ceiul locu­lui, reperele lor importante sunt Dumnezeu și pă­mântul. Au conștiința că vin pe pământ, își iau ființă de la Dumnezeu, dar știu și că se vor întoarce în pă­mân­tul din care au fost făcuți. Majoritatea oame­nilor au vorba asta: „Dacă Dumnezeu vrea, om face…”. Scriptura spu­ne că, în ziua judecății lui Dumnezeu, fiecare păstor va răspunde pentru turma lui, iar cei pe care i-a păstorit vor fi judecătorii preotului. Am nădejdea și credința asta, că mă pot înfățișa fără tea­mă cu oamenii de aici înaintea lui Hristos. Asta simt.

„Să nu apună soarele peste ceartă”

– Există vreun secret al „păs­to­rului bun”? Sunt preoți cu ani buni de vechime, care reușesc cu greu să-și adune alături „turma”.

– Am înțeles repede că oamenilor de la țară, țăranilor, atâția câți mai sunt, nu trebuie să le vorbești filoso­fie, să faci teologii înalte, ci trebuie, întâi de toate, să-i asculți. Ca să-l gă­sească pe Dumnezeu, omul se destăi­nuie preotului, vine la el ca la un sfă­tuitor. Și nu doar cu probleme duhov­nicești, ci și din cele de zi cu zi. Luați în permanență cu munca, nu prea au timp de povestit, de sfătuit unii cu alții. Oamenii de aici se bucură foarte mult dacă atunci când treci pe lângă ei nu te rezumi doar la a le da „Bună ziua!”, ci intri în vorbă cu ei. Multe din terenurile agricole pe care le lucrează sunt la drum, și dacă mă aflu în trecere pe acolo, de multe ori simt cum omul caută să lege vorbă. Poate mă grăbesc, dar mă opresc un minut, două-trei, chiar și jumate de oră. Și ei îmi spun: „Părinte, așa m-am odihnit vorbind cu sfinția ta, ca într-o zi de duminică!”. Vă dați seama? Omul acela s-a odihnit în timpul tău, în vorba ta bună, apoi și-a continuat lucrul.

Vorba mai are încă putere la oamenii de aici. O așteaptă. Le leagă viețile. Du­pă truda lor de la munca câmpului și animale, când se întâlnesc unii cu alții, la biserică, trăiesc din plin bucuria de a fi împreună. Noi, cei de la oraș, am com­plicat lucrurile lăsând problemele vieții să se așeze între noi și semenii noștri, în loc să le împărtășim.

– De unde vine armonia aceasta?

– Ei, mai sunt și aici discuții între oameni, dar am constatat că au cumva grijă să nu apună soarele peste cearta lor. Poate mai e o vorbă răstită, de la o vită care s-a băgat în holda celuilalt, de la o făgăduială neținută, dar se duc unul la altul și se împacă. Au un fel de a se îm­păca, pe care l-am regăsit doar aici, la Prăvăleni și Ciungani. Dacă a fost o supărare mai grea între două persoane și s-a întâmplat să nu-și mai vorbească câțiva ani, când Dumnezeu o rânduit „plinirea vremii”, cum zice Scriptura, intră pur și simplu în curtea celuilalt, dă bună ziua și îi cere ceva. În felul acesta, leagă iarăși vorbă unul cu celă­lalt, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, și merg mai departe. Iertarea nu se împlinește numai prin cuvânt, ci și prin gesturi mici, care pot răscumpăra totul.

Nu trebuie noi să îmburdăm lumea, că nici n-om reuși, dar eu, ca preot, vreau să mă străduiesc ca oa­menii de-aici să trăiască în bună înțelegere, în comu­niune, frățietate, cu bucuria de a fi laolaltă.

Izvorul cu Leac

Apa țâșnește direct din stâncă, la câțiva metri mai în sus de drum, și se prelinge ușor pe o pătură de mușchi și frunze uscate, până în vale. Mâini pri­cepute, de oameni credincioși, au durat aici o troiță din mozaic și marmură și un vălău uriaș de piatră. Cândva, și scocul prin care curge apa, și troița, și vălăul, au fost din lemn. Dar timpul le-a șubrezit. Acum, apa curge printr-o țeavă curată. „Bună ziua, izvor curat!/ N-am venit să mă mândresc/ Am venit să mă tămăduiesc/ Cu apă din izvor curat/ Din stân­că lăsat”. În apa limpede din vălău, se văd mii de monede de toate felurile, pe care cei ce-au ajuns pe-aici le-au aruncat, ca plată simbolică pentru îm­plinirea dorințelor.

În fiecare an, în ziua când creștinii ortodocși sărbă­toresc Izvorul Tămăduirii, în prima vineri după Paști, la Izvorul cu Leac de la Ciungani vin preo­ții de pe toate văile, din toate satele din zona Hălmagiului, și săvârșesc taina Sfântului Maslu. De fiecare dată, se adună sute de oameni, veniți din întreg județul. Asta se întâmplă cu regula­ritate de mai bine de 50 de ani, iar preoții care-au slujit aici în tot acest timp au îngrijit locul ca pe un alt altar.

Cea mai veche legendă care vorbește despre proprietățile tămăduitoare ale izvo­rului datează din prima jumătate a seco­lului XIX. Se spune că pe-atunci, trăia în sat un țăran care avea o turmă de capre. Într-o vreme, caprele au început să se îm­bolnăvească de râie și să moară una câte una. Într-o zi, ajungând cu caprele la păs­cut pe lângă izvor, două dintre ele, înse­tate, au alunecat în vălăul de lemn. După câteva zile, țăranul a observat cum cele două capre încep să se vindece. Bucuros, și-a dus întreaga turmă la îmbăiat, în apa izvorului, și așa au scăpat cu toatele. Nu l-au prea crezut sătenii, până-au ajuns ei înșiși să se bucure de proprietățile miraculoase ale apei de izvor. Po­vestea a trecut repede munții și, ani la rând, până și oameni de pe Valea Tălagiului, din județul Arad, de la Roșia, Petriș pe Mureș, ba chiar de la Săvârșin urcau aici, să-și ducă acasă apa cea bună de băut și de leac.

„Bătrânii locului mi-au povestit că, după cel de-al Doilea Război Mondial, a fost un an foarte sece­tos. Vreo cinci săptămâni nu a mai fost strop de apă, nici pe vale, nici în fântâni. Dar, ca prin minune, debitul izvorului de leac a crescut brusc, curgea apă de duceau oa­menii în buți de lemn, cu carele cu boi, de adăpau animalele”, povestește părintele Dobra. „De câte ori mă duc acolo, eu unul mă simt exact cum se spune în Biblie, la Facerea lumii. Liniștea de acolo, verdele pădurii, sunetul apei curgând la vale te fac să simți aevea atingerea lui Dumnezeu”.

Mulți oameni s-au vindecat de boli de piele sau de oase, după îmbăierea în apa Izvorului cu Leac, deși nimeni nu s-a gândit vreodată să solicite o analiză    a proprietăților apei din acest izvor. Minu­nile n-au avut niciodată nevoie de ștampilă, ele, pur și simplu, sunt. „Ziua bună, izvor curat!/ Mulțu­mesc de apa ce mi-ai dat,/ Că m-o curățat de boală și de păcat”.

Biserica îngerilor

Pe-o culme de deal, spre apus, se află bise­ri­cuța cea mică, de lemn din Ciungani. A fost de­clarată monument istoric. Privită de jos, este nespus de frumoasă, cu lemnul ei vechi și înnegrit, încon­jurat de mantia verde a dealului, brodată din loc în loc cu galbenul florilor de gliciorei și cu petece de zăpadă rămasă din nin­soa­rea căzută peste noap­te.

Sunt 229 de trepte pâ­nă sus, la ușa bisericuței. Le-au făcut oamenii din sat, îndemnați de preotul lor cel tânăr. Au muncit pe soare și pe ploaie, de la cel mai mic până la cel mai bătrân, cu bucurie, că nu-i de colea să trudești la drumul care duce la cer. Iar el, cerul albastru și curat ca pajiștea raiului lui Hristos, s-a furișat în altar. Îl văd, prin ferestruica cu cercevele sângerii, deasupra căreia stau crucile zburătoare. Dar asta e altă poveste.

Oamenii îi spun „Biserica îngerilor”, așa cum au pomenit de la facerea ei, în urmă cu peste 400 de ani. Însuși Dumnezeu a ales locul acesta pentru Mireasa Lui. Sătenii stabiliseră un alt loc pentru biserică, mai dinvale, la drum, și stivuiseră acolo lemnele, gata pregătite. Trebuiau să se-apuce de fundație când, ziua în amiaza mare, o negură și-un vânt năprasnic s-au coborât peste sat. Luate pe sus, lemnele au ajuns pe culmea aceasta de deal, îngerii arătându-le astfel sătenilor voia dumnezeiască, alta decât voia lor. Ce altceva decât voie dumnezeiască și putere nepământeană să fi făcut toate astea?

Înăuntru, timpul și istoria par a sta îngenun­cheate în rugăciune. Nu-i loc de cuvinte să le spui frumusețea, că niciunul n-ar putea cuprinde ceea ce simt. Au ceva magic și nedefinit toate biseri­cuțele astea, de lemn, din Țara Moților. Ceva venit de foarte departe, poate chiar dinainte de ridicarea lor. Credință și lacrimă. Nădejde și statornicie de neam. De fiecare dată când intru într-o astfel de bise­rică, aproape văd aievea cum spațiul, miezul lor cu miros de lemn vechi, e plin de oameni. Stau încă și se roagă acolo, toți cei care-au fost.

Părintele Dobra îmi întărește trăirea. „De câteva ori, am venit singur aici, să mă rog, deși locuiesc în satul apropiat, Prăvăleni, și mi-ar fi fost mai la îndemână să intru în biserica de acolo. E me­reu ceva ce mă cheamă aici și, de fiecare dată, am simțit că sunt de față toți cei care, de peste patru secole, s-au rugat, au plâns ori s-au bucurat în bisericuța asta. E un fel de energie, de emoție caldă, dulce, nu știu să vă spun”.

Afară, lângă peretele altarului, e un loc acoperit cu mozaic alb. Cam cât un stat de om. „Aici e locul în care vreau să fiu înmormântat, când o fi să fie!”,    spune părintele. Pare ciudat ca un tânăr să-și fi ales deja locul de veci. Îi înțe­leg cuvintele ca pe o declarație de dragoste, care n-are nevoie de explicații.

Pomelnicul cu 30 de nume

– În Postul Mare, sunt rânduite foarte multe pomeniri ale celor plecați în lumea de dincolo. Cimitirele din cele două sate sunt bine îngrijite, dealurile sunt îm­pânzite de cruci de piatră și troițe de lemn. Mai au grijă moții de morții lor?

– Oamenii de aici au o dragoste și un respect aparte pentru cei care pleacă din lumea aceasta. Pe lângă ofranda pe care o aduc în fiecare duminică, la sfânta bi­serică, sticla de vin și prescura cu lumâ­narea, pe lângă grija față de mormintele celor adormiți, au și rânduiala paras­taselor pentru sufletele celor duși. Iar rânduiala parastasului nu e altceva decât un șir de rugăciuni ale dragostei.

Am să vă dau un exemplu. O femeie mi-a adus un pomelnic cu vreo 30 de nume pe el. După ce i-am pomenit, la sfârșitul slujbei, am întrebat-o dacă i-a cunoscut pe toți. „Părinte, mi-a spus, nu îi știu decât pe bunici și pe străbunica, pe ceilalți îi știu doar din poveștile lor”. Vedeți? Asta e dragoste, ca și aceea față de Dumnezeu: nu îl vezi pe Dumnezeu, dar totuși îl iubești, îl simți permanent lângă tine. La fel și cu cei adormiți: ți se descoperă prin dra­gostea cu care le faci pomenirile, chiar dacă n-ai apucat să-i cunoști. Iar dragostea asta se perpe­tuează prin rugăciune. Pentru că noi, românii, nu venim din neant, ci din cei de-un neam cu noi.