Lumânările nu se stingeau niciodată

Scriu în Săptămâna Mare, atunci când fiecare zi este „mare”: Luni Mare, Marți Mare…, Vinerea Ma­re, Sâm­băta Mare… Maria, sora mea, martora mult iu­bi­tă a vieții noastre, îmi amintește de anii co­pilăriei, când sărbătorile Paștilor începeau cu o mare încercare: postul. „Iisus a pătimit, mamă, în săptămâna asta… Nu mâncați de dulce”, ne îndemna mama. Și nu mâncam… Pri­mele noastre exerciții de milă… Miercuri noaptea, făceam foc din boji uscați, puneam căni cu vin, cu țuică și apă, cu frunze de leuștean, pe care la Joi-Mari le dădeam de pomană. Povestea este frumos descrisă și de un alt nostalgic al Paștilor ținute odi­nioară în Gorj: muzeograful Albinel Victor Firescu din Târgu Jiu, care spune că peste satele vechi cobora magia credinței. „Văzduhu-i plin de-un roşu soare,/ Şi sălciile-n albă floare/ E pace-n cer şi pe pământ/ Răsuflul cald al primăverii/ Adus-a zilele-nvierii/ Şi cât e de frumos în sat!/ Creştinii vin tăcuţi din vale/ Şi doi de se-ntâlnesc în cale/ Îşi zic: Hristos a în­viat!”. Pe vremurile acelea, dar și pe cele mai apro­piate, ale copilăriei noastre, satul românesc era Uni­ver­sul, era Centrul Lumii, de-acolo pornea totul. Hra­na era diferită față de cea de acum. Curată și sim­plă. Pâinea noastră cea de toate zilele era o azimă coap­tă în spuză ori pe frunză de hrean; turta era fă­cută pe cărpător, iar copiii îi ronțăiau marginile răs­coapte. Colacii îmbătau satul cu aromele lor risipite în văzduhul albastru, din cuptoarele vecinelor noas­tre, Leana lu Dumitrel, Floarea lu Nea Costel sau da­da Ana și tanti Lucica lu Cărăgel. Când luau lumină de la biserică, în noaptea de Înviere, țăranii aduceau lu­mânările aprinse la grajduri, să blagos­lovească ani­malele, mai ales vacile și boii, care au suflat aer cald pe Mântuitor, în grajdul în care a fost născut. Așa era lumea țăranului, plină de muncă, dar și de har, atentă la cele ale lumii, dar și ale cerului. Pen­tru țăranul român satul era vatra casei, dar și o biserică. Un altar. Sunetul clopotelor și toaca nu se opreau niciodată. Dru­murile erau mărginite de troițe și de cruci, ocro­titoare de rău, semnele puterii lui Dumnezeu. Și mai era ceva ce azi s-a pierdut: ve­cinătatea, binețea… În ar­hitectura satelor noas­tre erau importante por­țile, dar nu porțile de la drum, ci porțile dintre… oa­meni, din spatele casei, din gră­dină… Albinel Fi­rescu a trăit, în zilele Paștilor, aven­turile mersului „din­tr-unul-ntr-altul”: „Când intram pe-o poartă de lateral, ieșeam după 4-5 case mai în­colo, și intram la nea Costică, intram la moșul Vic­tor, intram pe la na­șe-mea Ana și pe la moașe-mea Ioana, așa mă țineau toți vecinii, toată lumea mă-mbia, care cu ce bună­tăți avea pe la vatră, gustam din toate oalele. Era lu­mea mea, nu puteai să spui că nu-l cunoști pe unul sau pe altul”. Și mai era pe atunci o minune de Paști: lu­mânările care nu se stin­geau niciodată în noaptea În­vierii. Curgeau pe ulițe, ca niște râuri vii, de lu­mi­nă, în vreme ce oamenii își urau „HRISTOS A ÎN­VIAT!”. Să ne întoarcă Dum­nezeu sărbătorile de atunci…

Ion Longin Popescu