
Face mare vâlvă, de câteva zile, apariția unui proiect de lege potrivit căruia ministerele din România vor putea finanța cluburile sportive. Dacă proiectul de lege trece – iar miza lui electorală nu trebuie neglijată! – am asista, practic, la mai bine de 30 de ani de la căderea comunismului, la reînființarea celebrelor „cluburi departamentale”.
După ’90, presiunea dinspre Vest a fost pentru desființarea acestor structuri, în virtutea principiului separării politicului de sport, dar și din rațiuni de piață liberă: cum să concureze un club privat cu un club condus de un organism statal?! Cum „cluburile departamentale” erau oprite de la participarea la competițiile europene, s-a trecut la desființarea lor: Sportul (clubul Ministerului Învățământului) nu mai există, Dinamo (clubul Internelor) e captiv unor jocuri de interese care îi pun serios la îndoială supraviețuirea, din fosta Steaua (clubul Ministerului Apărării), câștigătoarea Cupei Campionilor Europeni în ’86, s-au ales doi „sateliți” – unul, FCSB, încăput pe mâna unui aventurier ca Gigi Becali, altul, CSA Steaua, de care țin cu dinții câțiva ofițeri din Ministerul Apărării. Pentru Steaua aceasta, care aparține Ministerului Apărării și care visează să joace în prima divizie, a fost scris, cu dedicație, noul proiect. Unul dintre inițiatorii legii e Vasile Dîncu, fostul ministru al Apărării…
Finanțarea din bani publici a sportului românesc e o realitate, în 2023. Sute de milioane de euro sunt pompați de autoritățile locale în tot felul de proiecte sportive. Noul proiect pornește de la această realitate: de ce poate fi sprijinit sportul cu bani de la bugetele locale, și nu și de la bugetele ministerelor? Tot bani publici sunt. Just! Atâta, doar, că și finanțarea de la bugetele locale ridică serioase probleme: unele cazuri au ajuns chiar pe masa DNA, pe vremea când instituția chiar funcționa. Mecanismul demonstrat de procurori e simplu: se ia o echipă și se dau salarii mari jucătorilor, cu condiția ca o parte din aceste salarii, peste nivelul pieței, să se întoarcă, într-o formă sau alta, la șefii numiți politic ai cluburilor. Iar asta e doar una dintre zecile de modalități de sifonare a banului public!
Într-un moment în care Guvernul cere ministerelor și instituțiilor din subordine să taie cheltuielile pentru a acoperi un deficit bugetar uriaș, proiectul noii legi a sportului cade cum nu se poate mai prost. „De asta avem nevoie noi acum?!”, se vor întreba, pe bună dreptate, cei pe care fotbalul îi lasă reci, dar și cei care cunosc foarte bine subteranele sportului nostru. Discuția n-ar trebui să fie însă dacă statul, prin diversele lui instituții, poate finanța sportul românesc. Poate și trebuie să o facă! Discuția – câtă vreme ne mai considerăm a fi o țară capitalistă – e cu ce preț și cu ce profit face asta? Primăria București bagă de ani buni sume colosale în echipa de handbal CSM București, fără a (mai) obține rezultate istorice în Europa, și fără ca în jurul echipei să se creeze un soi de comunitate, în care Capitala să se regăsească. Merită banii investiți? De aici ar trebui să înceapă discuția, de la respectul pentru banul public. Care respect, în sport, ar trebui să se vadă în performanță, fie că e vorba despre consolidarea unei comunități (cum se reușește la Cluj, la baschet masculin, cu mai puțin ajutor public), fie că e vorba despre creșterea de copii și juniori, fie că e vorba (cum se vede la Federația de Canotaj, și ea finanțată de Ministerul Sportului) de performanțe, de medalii olimpice și mondiale. Câtă vreme nu va fi susținută de un proiect solid, de urmărire a performanței, și de un mecanism serios de control, noua lege nu va fi decât un nou soi de circ pe bani publici.