Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Doi martori ai Învierii

– Evangheliile și Tradiția, cele două izvoare pe care ne rezemăm credința, ne-au transmis, prin cele două milenii scurse de la trecerea prin lume a lui Hristos, mai multe nume de sfinți, bărbați și femei, care s-au întâlnit cu El după ridicarea din mormânt. Doi sunt foarte impor­tanți, deși sunt mai puțin cunoscuți decât apostolii. Longinus este primul bărbat care L-a întâlnit pe Hristos înviat, iar Maria Mag­dalena este prima femeie. Pe mărturia lor stă credința noastră –

Longinus

Sfântul Longinus (de Fiodor Zubov, 1680)

Nu știm câți ani va fi avut acest centurion al armatei imperiului când Pilat din Pont i-a ordonat să supravegheze răstignirea lui Iisus din Nazareth. Nici Tradiția nu ne spune, dar eu presupun că deja va fi fost în vârstă. Într-o legiune nu puteai să ajungi centurion decât după treizeci de ani și rămâneai sub arme întreaga viață. Spre deose­bire de simplii legionari, centu­rionii aveau voie să își înteme­ieze familii și ajungeau, uneori, să slujească armatei până la adânci bătrâneți. Tradiția ne spu­ne că Longinus era din părțile Capadociei, un podiș înalt din Anatolia, care a dat bisericii mulți sfinți mari, și că suferea de o boală de ochi, care îi va fi făcut viața amară. Avea sub comanda sa o sută de legionari, care se bizuiau pe el în timp de pace și, mai cu seamă, în vreme de război. Dar cum să îți în­credințezi viața unuia infirm, care nu vedea lim­pede?

Renăscut din sânge și din apă

Sfântul Longinus străpunge coasta Mântuitorului (Fra Angelico)

Ceva din aura care îl înconjura pe Iisus în ziua de chin a răstignirii cred că l-a străpuns pe Longin. Nu cred să-I fi vorbit Mântuitorul, era cu totul zdro­bit de bici atunci când a fost preluat de soldați pentru a fi răstignit. Loviturile erau atât de crunte, încât, uneori, cei sfârtecați de capetele de plumb înno­date pe cozile de piele mureau. Dom­nul a trăit, pentru că avea de împlinit o lucrare mai mare – și-a luat crucea în spate, a căzut sub povara ei, centu­rionului îi va fi fost milă de el. Asta cred, deși nu este scris nicăieri, că ini­ma lui de soldat bătrân, bătucită de războaie și grozăvii, de chinuri la care noi, cei de astăzi, nici nu ne putem gândi, inima aceea care fusese instruită doar să rabde și, mai ales, să nu-i pese, inima aceea bătrână și dură s-a înmuiat în fața durerii unui condamnat la cruci­ficare, care i se va fi părut nevinovăția însăși. Și înmuiată a rămas până când Străinul „strigând cu glas mare, Și-a dat duhul.” Atunci, Longin, așa stă scris în evanghelie, împreună cu legio­narii care-l însoțeau, „văzând cutremu­rul și cele întâmplate, s-au înfricoșat foarte, zicând: «Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!»”. Mintea lui de soldat roman, făcută să creadă doar în ceea ce se vede și să lase întrebările pentru cele care nu se văd în seama filosofilor, se pleca acum în fața nemărginitului. Trupul gol, atârnând pe cruce, nu era doar trup de om. Longin a luat sulița și, îmi închipuiesc eu, temător, a împuns coasta Nazarineanului, ca să fie sigur că a murit. Și atunci „îndată a ieșit sânge și apă”. Șuvoiul l-a stropit pe față.    A simțit ca și cum pe ochi i-ar fi căzut un văl de lu­mină. S-a simțit tânăr și deșteptat, parcă, din­tr-un somn. Păianjenul care-i mâncase până acum vederea se topise. În depărtare, pe lângă zidurile Ierusalimului, putea vedea limpede trupurile evreilor morți, gătiți de îngro­pare. Moartea lui Iisus îi des­chisese ochii. Când Pilat din Pont i-a ordonat să păzească noaptea mormântul în care Nazarineanul a fost așe­zat, la început i-a venit să se răzvrătească. Era cen­turion și niciodată nimeni nu-l pusese să ve­gheze morții. El purta războaie cu cei vii. Dar nu s-a răs­culat, nici el nu știa de ce. Simțea că, în adân­cul sufletului său, se schimbase, deși n-ar fi putut să spună prea bine de ce și nici cum anume.

Învierea

Mormânt iudaic din vremea lui Iisus

Inima i-a rămas închisă, în noaptea aceea, pentru totdeauna. Soldații săi dormeau, cine să stea treaz ca să păzească un mort? Dar de el somnul nu se lipise. Sângele Nazarineanului îi deschisese larg ochii, nu doar pe cei ai trupului. Pentru prima dată își vedea cu adevărat limpede viața și mai ales moartea. Dintotdeauna privise la ea ca la un prag, dar niciodată nu știuse cu ade­vărat ce e dincolo. Acum, cu ochii sufletului larg deschiși, privea spre acel tărâm ca spre o mare de lumină. Atunci Nazarineanul a ieșit prin piatra grea a mormântului. Nu era o nălucă, era aievea, frumos și, în același timp, înspăimântător, ca un fulger de lumină care i-a îngrozit pe soldații care-l păzeau. Iisus i-a citit lui Longin toate gândurile, de­pă­nându-i viața și simțirea toată așa cum desfaci un sul de pergament. Când a dispărut din fața ochilor lui, bătrânul soldat a simțit că nu se vor mai despărți niciodată. Că el este al lui Iisus și că Iisus a devenit al lui. Pe veci. Asta i-a spus și lui Pilat și mai-marilor templului și oricui a avut răbdare să-l ascul­te. Că Iisus Nazarineanul, căruia el însuși îi înfipsese sulița-n coastă, era cu adevărat Dumnezeul tuturor dumnezeilor, viu în veci, fără început și fără de sfârșit. Și că nu le putea explica în ce fel trecuse prin lespedea grea și rece care acoperea mormântul, ca printr-un val de apă. Pilat a clătinat din cap, cărturarii și saducheii au urlat la el că minte, dar la urmă, înfrânți, i-au pro­mis bani, bani mulți, ca să tacă. Să nu mai spună nimănui ce a fost acolo, la mormântul Nazarineanului. Longin nu a primit nici banii, nici amenințările lor. Și-a strâns bruma de avut într-o desagă veche de piele și a plecat să se sfătu­iască în tihnă cu apostolii. Iisus li se arătase și lor și îi chema la propovă­duire. Asta simțea și el, că trebuie să reverse asupra lumii întregi adevărul despre Hristos.

Moartea, ca o înviere

Longin a părăsit armata romană și s-a întors în Capadocia natală, unde a vestit Învierea lui Hristos, până când un grup de legionari trimiși de Pilat din Pont l-a arestat și decapitat. Moaștele sale au fost aduse în secolul al XIII-lea în Europa, unde au fost împărțite mai multor biserici. Tradiția spune că un fragment din lancea cu care el a împuns coasta lui Iisus a fost zidit într-o coloană din Bazilica San Pietro din Roma. Biserica ortodoxă îl cinstește pe 16 octombrie, iar cea catolică, pe 15 martie.

Maria Magdalena

Maria Magdalena (de Angelo Bronzino, 1530)

Maria își trage supranumele de la cetatea ei de baștină – Magdala, astăzi orașul Migdal din Israel. Odinioară, Magdala era cea mai mare și mai im­portantă cetate de la malul Mării Galileei, după Tiberiada. Un loc renumit pentru comerțul de pești și postavuri, plin de viață, bogat și corupt. Maria nu a fost o femeie oarecare. A făcut parte din cercul femeilor înstărite din preajma Mântuitorului, pe care l-a susținut cu tot ceea ce a avut. Evanghelia ne spune simplu că Iisus a scos din ea „șapte de­moni”, dăruindu-i liniștea inimii și o nouă viață. În Apus, plecând de la aceste cuvinte scurte, Maria a fost socotită o desfrânată, fiind identificată cu prostituata care i-a spălat picioarele cu lacrimi înainte de pătimire. În răsărit, acest portret nu a fost nicicând crezut. Exorcizarea ei a fost mereu socotită drept o izbăvire de un chin cumplit, nu de păcate grele. O izbăvire care a aruncat-o în brațele iubirii dumnezeiești.

Martora morții Fiului lui Dumnezeu

Poate că femeile L-au înțeles cel mai bine pe Fiul Omului. Poate că nu aveau, ca apostolii, orgolii și ambiții de stăpânire. Poate că nu se așteptau ca Mesia să izbăvească de romani Țara Sfântă. Poate că așteptau lucrul cel mai de seamă pe care Fiul Omului venise să-l ofere din plin – dragostea lui Dum­nezeu pentru oameni. De aceea, atunci când Iisus S-a dat pe Sine în mâinile cărturarilor și fari­seilor, ajungând să fie biciuit ca ultimul tâlhar, ele nu și-au pierdut credința. Împreună cu celelalte femei, Maria Magdalena a fost alături de Iisus până la ultima suflare. Alături de ea nu a îndrăznit să stea decât Ioan. Toți ceilalți apostoli au fugit, Petru s-a lepădat, Iuda, din deznădejde, s-a spânzurat. Iisus al apostolilor, un Mesia puternic, stăpân al întregii lumi, murise înainte de răstignire, din clipa în care primise o lovitură de bici, iar cerul nu căzuse peste tronul lui Pilat din Pont. Nu și Iisus al Mariei și al celorlalte ucenice, Iisus cel blând, cel smerit. Dum­nezeul lor nu murise, doar suferea cumplit, la fel ca și ele. Moartea pe cruce i-a despărțit pe apostoli de Învățătorul lor și le-a legat pe femeile mironosițe și mai tare de El. Puterea se­pară, iubirea unește. Ma­ria nu a stat să judece sau să cântărească. Doar a iubit, iar iubirea nu o va înșela nicio clipă.

Duminică dimineața

Hristos i se arată Mariei Magdalena (tapiserie olandeză, sec XVI)

Nu știu cum de nu le-a fost frică, nici lângă cruce, nici în zorii zilei de dumi­nică, atunci când au hotă­rât să meargă la mormânt, ca să ungă cu miresme, după rânduială, Trupul Sfânt al Domnului lor. Pot să bănuiesc. Dragostea alungă frica. Când iubești, nu-ți mai aparții, ești cu totul al celui pe care-l iubești. Iar femeile mironosițe erau ale lui Iisus. De viața lor se despărțiseră cu totul, atunci când hotă­râseră a-L urma. Maria Magdalena cu osebire, pentru că ea nici nu avusese o viață până să-L cu­noas­că pe Domnul. Ce viață să ai, când ești luat în stăpânire de duhurile rele? Aia nu e viață, e iadul pe pământ. Așa se face că Maria nu s-a gândit la nimic atunci când a plecat cu sura­tele ei la mormânt. Nici la romani, nici la pedepse, nici la mai marii templului, nici măcar la cine ar putea să le prăvălească piatra cu care mormântul era astupat. La nimic nu s-au gândit, ca tot omul îndrăgostit. Doar la Iisus, Domnul și Dumnezeul ei, care zăcea mort, întins pe lespedea rece, fără rân­duiala înmormântării împlinită. Nu era încă zi. Era ceasul acela obscur, ceasul tainelor și al spaimelor, când lumina se îngână cu întu­nericul, când zărești greu fața omului, iar ochii te înșală. Ochii da, inima nu. În clar­obscurul acela, Maria a ajuns la mormânt, și primul lucru pe care l-a întrezărit a fost pia­tra grea care-l astupase, o piatră de nu o putea ridica un om, și care era azvârlită deoparte. Și-a aruncat privirea înăuntru și, în întunericul sfâșiat de primele raze ale dimineții, a zărit giulgiurile goale în care-L înfășuraseră pe Iisus. Mahrama cu care-I înveliseră capul era aruncată și ea. Pe piatra rece a mormântului, în partea dreaptă, stătea un tânăr necunoscut. Era îmbrăcat cu totul în alb și Maria n-ar fi știut să spună, dacă hainele lui străluceau discret, ca o lumină, sau dacă veșmântul lui era lumina însăși. „Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea, mai îna­inte de voi”. Femeile s-au înfricoșat de moarte. Au ieșit toate, fugind, spre Ierusalim. Maria Magdalena a rămas. Jumătate din inimă tresălta de bucurie, cealaltă de durere. Până atunci îl avusese alături pe Iisus, chiar așa, mort. Acum, nu-L mai avea și îi era greu să pătrundă cuvintele tânărului – „Dacă Domnul a înviat, așa cum îl înviase și pe Lazăr, unde este acum?”. Și întrebarea aceasta chinuitoare și dorul după Rabuni îi sfâ­șiau inima. „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți?”. Zorile încă nu se înstăpâ­ni­seră și în lumina lor aurie nu-i vedea bine fața Străinului. Dar ceva, un adânc de inimă, îi tresălta nebunește. „Dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și eu Îl voi ridica!”. Atunci Străinul i-a spus pe nume, iar în felul în care i-a rostit numele, era toată dragostea din lume și încă ceva pe deasupra, ceva ce nu poate fi pus în cuvinte. „Rabuni!”, a îngăimat printre lacrimi Maria și i-a că­zut Domnului la picioare. A vrut să I le sărute, n-ar mai fi plecat de acolo în veci, potopită de valul de lumină care i se revărsa din inimă și-i cuprindea trupul și viața. „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la frații Mei și le spune: «Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru»”. Apoi Ra­buni s-a făcut nevăzut, dar Maria Magdalena a rămas cu mireasma Lui în inimă.    Când a alergat spre Ieru­salim, din suflet îi dispăruse orice umbră. Nu știa cum să le spună apostolilor vestea, pentru că veștile mari sparg cu totul marginile cuvintelor. Le poți cânta, poți să le pipăi, dar să le vestești, e cu totul anevoios. De aceea, la început, apostolilor le-a fost greu să o creadă, cu atât mai mult cu cât era singura care-L văzuse pe Rabuni. Cine să se ia după o femeie căreia, dis de dimineață, după nopți nedormite, poate să i se năzare orice. Dar Pe­tru și Ioan au bănuit că ceva se întâmplase și au alergat la mormânt. Ioan a fost primul care a ajuns și a văzut ceea ce văzuse și Maria – piatra uriașă prăvălită și, înăuntru, giulgiurile și mahrama. Și când a văzut a crezut că tot ceea ce i-a spus Mag­dalena era adevărat. Rabuni se ridi­case din morți pentru totdeauna.

Revărsarea

Femei mironosite

„Întocmai cu apostolii” – așa o numește biserica pe Sfânta Maria Magdalena. Nu numai pentru că ea le-a vestit ucenicilor Învierea, ci și pentru că, după Înălțare, a pro­po­văduit evanghelia în lung și în lat. Tradiția spune că a ajuns până la Roma, unde ar fi fost primită chiar de împăratul Tiberius, pe care l-a vindecat de un beteșug la ochi. Ultimii ani din viață și i-a petrecut la Efes, în Asia Mică, alături de Sfântul Apostol Ioan. Acolo a și murit, iar ucenicul cel iubit al lui Iisus a înmormântat-o cu mâinile lui. Moaștele Mariei Magdalena se află în mai multe locuri din lume, mâna sa stângă fiind adăpostită în Muntele Athos, la Mânăstirea Simo­no­petra. Călugării spun că și astăzi, după două milenii, brațul ei e cald, semn al iubirii ei de foc pentru Hristos.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian