„Cine mă iubește să-mi iubească și câinele” (Henric al IV-lea, despre ogarul său)
Pe domnul Gică l-am cunoscut cu mulți ani în urmă, iar de vreo 14 ani îl cunoșteam și pe prietenul lui de suflet, cățelușul Ceșică. E alb ca un bulgăre de omăt, are ochii alunii, strălucitori, și este de talie mică. Este inteligent, cuminte, afectuos, sensibil, tandru, drăgălaș și deosebit de fidel. Hazardul i-a scos în cale un stăpân generos, cu care se împacă de minune și care are o iubire părintească pentru el. Dorm în aceeași cameră, câteodată în același pat, cățelul la picioarele stăpânului, dar, de cele mai multe ori, preferă salteluța lui de sub o măsuță sau pe cea de sub fotolii. Își iubește mult stăpânul și este întotdeauna ascultător și răbdător. Unde îl întâlnești pe domnul Gică, îl întâlnești și pe drăgălașul lui însoțitor. Nu-și părăsește stăpânul niciodată și-l acceptă în orice situație. Așa că domnul Gică i-a schimbat numele din Ceșică în Fidelio. Scumpelul însoțitor are toate calitățile oamenilor și niciunul din viicile lor.
Cum apartamentul familiei domnului Gică este situat vis-a-vis de Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași, multe studente îl simpatizează pe Fidelio, îl alintă la fiecare întâlnire și sunt convinse că le poartă noroc la examene. Și lui îi place să le simtă mângâierea și, întotdeauna, în fața lor se tăvălește cu burta în sus, modul lui de a se face iubit. Dar cum în viață nu toate merg numai bine, Fidelio s-a îmbolnăvit de diabet. Ca diabetic, Fidelio e servit cu granule speciale, mănâncă broccoli fiert și mărunțit, conopidă, rădăcini de pătrunjel, fasole păstăi, capia și carne de vită din două în două zile.
Și cum un necaz nu vine singur, s-a îmbolnăvit și soția domnului Gică, doamna Duța. Soțul, care trebuia să rezolve toate treburile gospodăriei, era nevoit să plece mereu. Cine să rămână acasă, cu soția bolnavă? Bineînțeles, Fidelio. Pentru el, fericirea cea mai mare estea să se facă util. Inteligența lui e la înălțimea fidelității. Doamna Duța nu știa cum să-și ascundă durerea, dar cățelușul simțea adevărul și voia cu tot dinadinsul să-i îmblânzească suferința. Acum, Fidelio a devenit o slăbiciune și pentru inima stăpânei: îl alintă cu mâna și cu privirea, îi vorbește cu blândețe, iar el îi întinde lăbuța. De obicei, sufletul stăpânilor este unit cu cel al prietenului canin. Afecțiunea și fidelitatea câinilor aduc în inima omului liniște, blândețe, seninătate.
Nu este zi lăsată de bunul Dumnezeu ca domnul Gică să nu-l scoată la aer, la plimbare, pe Fidelio. La întoarcerea acasă, dacă e plin de praf, cățelul e șters cu o cârpă umedă, iar dacă se întâmplă de se murdărește cu noroi, primește o spălare cu șampon, în cadă. Când blănița îi crește peste normele preferate de stăpâni, este dus la un coafor special, la veterinar. Pe timp răcoros sau pe vreme geroasă, la plimbare are hăinuțe speciale, două pieptărașe – unul roșu mai subțire, altul grena, matlasat, cum o cere vremea. Întorși acasă, după plimbare, cei doi prieteni iau masa, apoi citesc împreună, bineînțeles, „Formula AS” și neapărat rubrica „Din lumea necuvântătoarelor”.
Domnul Gică nu pierde nicio ocazie pentru a lăuda calitățile minunatului său cățel. Fidelio nu suportă singurătatea. S-a întâmplat ca într-o zi, după o răceală, domnul Gică să fie reținut o noapte la spital. Bietul Fidelio n-a închis un ochi, își tot căuta stăpânul, lătra disperat, zgâria ușa, iar când acesta s-a întors acasă, cățelul a plâns cu lacrimi de om. Suferise de chinurile dorului de stăpân. Niciodată domnul Gică n-a fost dezamăgit de iubirea cățelușului său și mereu spune că n-ar găsi loc în inima lui pentru altul. În fiecare seară, recunoscătorul stăpân îl roagă pe bunul Dumnezeu: „Doamne, am un cățel mic, frumos și tare credincios. Ajută-l să fie sănătos!”.
Și Dumnezeu îl ajută! N-ar trebui să uităm niciodată că atunci când Dumnezeu a pus sămânța vieții în lume, a împărțit-o egal, între oameni și animale. Toți suntem făpturile lui.
ELENA – Iași
