„Unde e grabă nu e Dumnezeu”

– Interviu cu părintele Constantin Lazăr, sat Modelu, Călărași –

Într-un superb cartier de case vechi, din Călă­rași, se ridică o biserică luminoasă ca o în­viere. Deși e nouă, ai crede că a fost ctito­rită acum sute de ani și cineva a restaurat-o cu mi­gală. Poartă în ea toată fala și delicatețea stilului brân­covenesc. Cel a care a zidit-o, părintele Con­stan­tin Lazăr, slujește în satul Modelu, dar s-a născut și a crescut în Călărași. Legat pe viață de orașul mărginit de hotarul de ape al Dunării, și-a dorit să-i facă un dar pentru eternitate: o biserică în care dragostea de frumos să le aducă aminte creștinilor de dragostea de Dumnezeu. Și pentru ca visul să fie complet împlinit, pă­rin­tele a închinat noul lăcaș Sfinților Martiri Brân­coveni, a căror memorie e celebrată și în frumu­sețea arhitec­tonică a lăcașului. Dialogul meu cu părin­tele Con­stantin, cu care am stat de vorbă într-o zi de primă­vară aurie, a pornit chiar de la rostul frumosului în viața noastră de creștini.

Lumina care curge în altar

– Părinte Constantin, ați ridicat una dintre cele mai frumoase biserici pe care le-am întâl­nit în drumurile mele de reporter prin țară, și aș vrea să vorbim despre asta. Cum de ați ales tocmai stilul brâncovenesc ca veșmânt pentru ea? De ce e nevoie ca bisericile să fie nu doar sfinte, ci și frumoase?

– Am ales arhitectura brânco­venească printr-o fericită întâm­plare: întâlnirea cu doamna arhi­tect Livia Câlția, o doamnă de mare noblețe spirituală, dar și de o exigență… înfricoșătoare. Ca să vă dau un exemplu, atunci când am măsurat locul bisericii noi, ea avea un centimetru deviație pe axa lungimii. Pe această lungime, de 25 de metri, deviația ajungea la final la aproximativ 17 cm. Pentru mine era foarte puțin, dar doamna arhitect nu a acceptat-o. Am schimbat mai multe echipe de topometriști – eu nu înțele­geam de ce, pentru că trebuia să-i plătesc, și mă ruinasem înainte chiar de a începe să construiesc! În final a ieșit așa cum dorea doamna arhitect. Aveam să aflu de ce a fost atât de exigentă abia de hramul bisericii, pe 16 august, când sunt sărbătoriți Sfinții Mar­tiri Brâncoveni. Ei bine, în acea zi, exact la ora 10, când se ține epicleza, adică rugăciunea de prefacere a pâinii și a vinului, aici, în câmpia Bă­răganului, soarele inundă Sfânta Masă a bisericii, prin fereastra Sfântului Al­tar, cu o lumină aproape ne­firească. Se întâmplă toc­mai atunci, prin calculele făcute de doamna arhitect. Ea a orientat în așa fel bi­serica, încât să nu pierdem acest fenomen. El se întâmplă doar la hram, când biserica se umple de o lumină extraordinară, care învăluie totul. Acel centimetru inițial, cât era deviația, ar fi anulat-o! Deci, la nivelul ăsta de exigență este doamna Li­via Câlția, dar și la cel mai înalt nivel de frumusețe ro­mânească. Un om de geniu! Doamna are un prin­cipiu de la care nu se abate: unde nu putem să facem ce au făcut cei vechi, simplificăm; dar unde putem să facem mai mult decât ei, încercăm să îi întrecem. Vă dau un exemplu. Azi, în con­strucții, avem la îndemână betonul armat, care este un dezastru ab­solut, dacă nu știi să-l folosești acolo unde trebuie. L-am folosit și la biserica noastră, dar numai în spatele bolții de cărămidă, acolo unde nu se vede. Dacă am avea, la patruzeci și ceva de epis­copii, un arhitect adevărat ca doamna Livia Câlția, s-ar schim­ba fața țării.

Năvala urâtului, în biserici

– Părinte, sunteți om umblat prin lume. Ați vă­zut frumosul și la ceilalți. Rezistăm la întrecere?

– Da, eu cred că în aspectul bisericilor noastre există un anume fel de frumusețe, cu totul româ­nească. Avem, cred eu, un geniu aparte. Am creat mici bijuterii arhitectonice. În Europa, bi­se­ricile sunt mari, catedralele sunt uriașe, dar cred că geniul nostru, frumusețea noastră româ­nească, stă în bise­rica micuță, cu pridvor, în care te afli printre ai tăi, te îmbrățișezi cu ei, te simți ca acasă, faci experiența nemijlocită și imediată a dragostei. Iar experiența noastră la nivelul neamului este atât de frumoasă! Țăranii noștri aduceau frumusețea bisericii acasă, după cum și biserica se gătea cu ștergare și zugră­veli, și lu­cră­tură în lemn, făcute de geniul popular. Ei nu duceau urâtul casei în biserici, cum se în­tâmplă astăzi, cu tot felul de kitsch-uri pe care oamenii le aduc să fie sfințite sau chiar să fie ținute în biserică. În prezent, în loc să iubim ceea ce am moștenit și să ducem mai departe ceea ce ne-au lăsat înaintașii noștri, am ajuns să batjocorim tot ce este românesc.

– Se poate face ceva pentru a stăvili această năvală a urâtului în biserici?

– Dacă preoții ar ridica biserici ca odinioară, care să devină izvoare sfinte de frumusețe, eu cred că foarte mulți oameni s-ar simți în ele ca acasă. Acasă cu Dum­nezeu! Apoi, ar trebui ca preoții să strângă din satele în care slujesc tot ce s-a mai păstrat din vechime, frumuseți ieșite din mâini țără­nești. Să le strângă și să le pună în valoare, eventual într-o casă din sat, într-un mic muzeu. Mai sunt încă prin sate covoare țărănești vechi, absolut superbe, care pot fi oricând expuse, dar pe care noi le arun­căm. Mai sunt pro­soape, ștergare de borangic, de o frumusețe rarisimă. Erau nea­muri întregi de femei, care, aici, în satele de pe Dunăre, lu­crau ani de zile la aceste ștergare, pentru câte o fată care se căsă­torea, ca să le aibă de zestre. Eu când le găsesc, le pun în biserică, acopăr Sfânta Masă cu ele, sau le așez pe tetrapodul preoțesc, ca oamenii să-și aducă aminte de frumusețea de odinioară, să o pre­țuiască și să o ia din nou, de model. Chiar și vasul cu Sfânta Împărtășanie pentru bolnavi îl am învelit într-un ștergar țărănesc, care are o sută și ceva de ani și portă în el osteneala acelor bătrâne care l-au lucrat, bătrâne pe care le pomenesc pentru că, iată, le-au rânduit pentru biserică. Deci, biserica ar trebui să țină lucrurile un pic în loc. Să fie apă­rătoarea tradiției românești. Chiar dacă nu putem schimba fundamental lumea, măcar să apăsăm pe frână, ca lumea să nu strice lucrurile cu viteza asta uluitoare cu care se întâmplă astăzi.

„Eu cred că ar trebui să ținem și un post informatic”

– Părinte, există și celălalt versant al muntelui – modernitatea prezentului. Cu ea, ce facem? De exemplu, rețelele sociale prin care, grație inter­ne­tului, se scurge tot urâtul lumii în noi. Fru­mu­sețea minții cum poate fi ocrotită?

– Eu cred că în peisajul contemporan, suntem mereu invitați la plăcere și la distracție, care în­seam­­nă, de fapt, fuga de sine. Ar trebui, măcar din când în când, să facem experiența cunoașterii pro­prii, să ne înțelegem pe noi înșine, cine suntem, ce e cu viața noastră, unde trebuie să mergem. Altfel, prin stimulii aceștia care ne copleșesc, noi ajungem să trăim într-un fel de sclavie a rutinei zilnice. Oa­menii nu mai judecă cu mintea lor. Funcționează ca niște roboți, cu programul de viață dictat de internet și telefonul mobil. Dacă noi am face un mic exerci­țiu al înfrânării, de exemplu dacă am folosi tele­fo­nul doar pentru a vorbi la el, atât cât este suficient, am putea înțelege din proprie experiență ce înseam­nă să te golești de răul lumii. Adică, să nu mai fii bombardat de tot ce-ți oferă internetul – câtă vani­tate, câtă ceartă, câtă politică excesivă! Dacă faci un pas înapoi, măcar în anumite perioade, când nu te mai folosești de obiectele astea pe care le aduce modernitatea, atunci începi să te înțelegi pe tine. Începi să fii atent la tine, să înțelegi cuvintele ade­vă­rului. În momentul în care începi să te preocupi de tine, îți dai seama că nu-ți ajunge o viață, nici zece vieți, poate, ca să ajungi să fii ceea ce ar trebui să fii. Adică, să elimini din inima ta orice fel de pa­timă sau de sclavie, orice adicție, cum ar spune lim­bajul contemporan. Abia atunci începi să fii liber, să înțelegi viața. Am citit că există studii în neuro­științele contemporane care atestă faptul că oame­nii de astăzi nu depășesc șapte-opt minute de luci­ditate totală într-o zi. Cumplit! Oamenii efectiv nu mai știu pe ce lume trăiesc, pentru că sunt îm­prăș­tiați cu totul de bombardamentul informațional care e primit fără niciun fel de filtru. Chiar mă gândeam în postul care tocmai a trecut, că dacă mă lipsesc doar de hrană, în el, asta e foarte puțin. Eu cred că ar trebui să ținem astăzi și un post infor­matic: să vedem cum e fără televizor sau fără cal­culator sau să folosim mai puțin telefonul. Mo­dernitatea, prin tehnicile ei, a ușu­rat foarte mult lucrurile, dar cu mari pierderi interi­oare. Aici biserica este singura care vine și-ți spune să te înfometezi, să te gândești la cine ești, la ce ai de făcut, la cum ar trebui să tră­iești. Oamenii nu mai au aceste ră­gazuri, din pă­cate. De aceea, unde e grabă nu e Dum­nezeu. Bise­rica trebuie să fie un tărâm al negrabei.