La început, imediat după ’90, a fost migrația celor care, ani la rând, s-au simțit strâmtorați între granițele fostului lagăr comunist. Oameni care voiau să simtă gustul libertății, chiar dacă aveau o situație bună în România acelor ani. A urmat, după teribila tranziție, migrația forței de muncă brute, a celor care căutau un trai mai bun. Oameni care nu s-au dus în Occident de voie, ci de nevoie. Mai recent, dar nu mai puțin îngrijorător, e fenomenul migrației „creierelor”: specialiști de cel mai înalt nivel se lasă atrași de ofertele salariale și de oportunitățile profesionale din Vest – medici, IT-iști, cercetători, artiști. Lor li se alătură tinerii care aleg să facă facultatea direct afară și care cu greu mai revin în România după masterat sau doctorat. Cu toții, de la muncitorul necalificat la cercetătorul de top , au avut de luptat cu prejudecățile și stereotipurile privitoare la emigrantul român: „hoți”, „cerșetori” – știm prea bine dureroasele etichete. A fost nevoie de aproape două decenii pentru ca românii din diaspora, pe merite proprii, să schimbe această percepție, să nu mai fie tratați ca europeni de mâna a doua și să fie apreciați pentru valoarea pe care o aduc în societățile în care au migrat.
De câțiva ani asistăm, cu stupoare, la un nou tip de migrație: migrația penalilor. Nume ca Alina Bica, Mario Iorgulescu, Dragoș Săvulescu, Sorin Oprescu sau Darius Vâlcov vă sunt, cu siguranță, cunoscute. Ce au ele în comun, dincolo de faptul că sunt urmărite penal sau au condamnări cu ani grei de închisoare?! „Întâmplarea” de a se fi aflat, înainte de decizia definitivă a justiției române, fie în Italia, fie în Grecia, unde, prin tot felul de tertipuri, reușesc să se pună sub protecția statelor respective, scăpând, astfel, ca prin minune, de extrădarea în România sau chiar de executarea pedepselor! Ceea ce la început părea a fi ori o glumă proastă, ori vreun aranjament de tip mafiot, începe să devină obișnuință, fără ca statul român să miște vreun deget în acest sens. Cum e posibil ca justiția unui stat partener în Uniunea Europeană, cum e Italia, de exemplu, să reinterpreteze, cu de la sine putere, soluțiile date de justiția din România?! La ce bun să mai ducem vreo luptă anticorupție sau la ce bun să mai avem justiție, dacă se poate găsi oricând un stat UE care să-i protejeze pe infractorii de la noi?! Asta, în condițiile în care, inclusiv mecanismul de supraveghere a justiției de la noi (celebrul MCV) a fost ridicat, dovadă că UE consideră justiția de la noi în acord cu obligațiile asumate la intrarea în Uniune…
În mod normal, o astfel de situație ar trebui să stea cap de listă la prima întâlnire a miniștrilor de Justiție sau la proxima întâlnire între premierii și președinții statelor UE. În definitiv, refuzul Austriei de a ne accepta în Spațiul Schengen e mai puțin jignitor decât faptul că există țări ca Italia sau Grecia, care iau în derâdere condamnările dictate în România. În mod cert, parte din vina pentru starea de fapt e și la noi, nu doar la instanțele din însoritele țări mediteraneene, unde-și văd liniștiti de viață penalii români. Dar situația nu pare să deranjeze pe nimeni. În niciun caz la București, unde agenții imobiliari caută de zor vile luxoase la poalele Vezuviului sau ale Acropolei: clienți cu dare de mână sunt destui, trebuie doar să se miște repede, nu ca Elena Udrea, care, naiva de ea, a pornit prea târziu spre graniță și acum înfundă închisoarea.
Ani de zile am fost furioși când Occidentul ne bătea obrazul că le trimitem criminalii noștri pe cap: poți să-i mai contrazici acum?! Culmea e că Occidentul e, chiar el, complice la migrația penalilor.
