Bioeconomia, șansă pentru o planetă mai curată

– Bioeconomia este știința și efortul de a recicla resturile de origine vegetală sau animală. Este nevoia omului de a re­cu­­pera energiile din natură și a le pune din nou la treabă. Un plan am­bițios al țărilor avansate de a reuși să refacă para­disul na­turii, așa cum a fost la început –

Regenerare și reciclare

Am scris într-un articol precedent din Formula AS despre „sechestrarea carbonului”, pentru a reduce concentrația de gaze cu efect de seră din atmosferă, concentrație responsabilă de încălzirea globală. Am scris, cu altă ocazie, despre planul Uniunii Europene de a reduce cu 50% utilizarea pesticidelor și a fertilizanților chimici și de a ex­tinde agricultura ecologică până la 25% din su­prafața agricolă totală a Uniunii. Am scris, de ase­menea, și despre diversificarea surselor de pro­teine, inclusiv prin aprobarea ca alimente a unor specii de insecte, decizie respinsă de cetățenii tradiționaliști. Toate aceste subiecte fac parte din Pactul Verde, un mega-program care vizează cre­area unei Europe ecologice, cu poluare redusă, ca­pabilă să lupte cu schim­bă­rile climatice, dar să nu își afecteze, în același timp, secu­ritatea alimentară și să creeze și noi locuri de mun­că. Printre căile de atingere a acestor deziderate se numă­ră și bioeconomia. O defini­ție a acesteia, așa cum am gă­sit-o în documentele euro­pene, sună cam așa: „Bioeco­nomia este o activitate uma­nă eco­nomică desfășu­rată prin uti­lizarea resurselor bio­logice regenerabile (bio­ma­să) de pe uscat și din ma­re, cum ar fi culturile agri­cole, produ­sele forestiere, peștii, animalele și mi­croor­ganis­mele, pentru a produce alimente, mate­riale de di­ferite tipuri și energie”. Este, așadar, o exploa­tare a materiei vii, care are capacitatea să crească la loc, spre deosebire de resursele minerale, in­clu­zând și combustibilii fosili (petrol, cărbuni, ga­ze), care nu se mai refac.

Biocombustibili, la a patra generație

A înflorit rapița, galbenul ei luminat de soare ne fură privirea, mai ales când vedem suprafețe în­tinse de zeci de hectare. Prezența acestor întinderi galbene, în verdele dominant, nu are însă un scop estetic. Cultura de rapiță exis­tă acolo, pe câmp sau pe deal, în scop eco­nomic. Fermierul înca­sează un preț bun pe tona de semințe de rapiță (peste 1.000 de lei/tonă), există o cerere industrială mare pentru aceas­tă marfă agricolă: este materie primă pentru fabri­carea ule­iului comestibil, dar, cu precă­dere, a unor tipuri de uleiuri folosite drept biocom­bustibili ecologici, inventați să înlo­cuiască combustibilii fosili, care poluează. La fel stau lucrurile în cazul porumbului: din boabele mă­ci­nate obținem făină (mălai), din care facem mămăliga strămoșească, sau le folosim ca hra­nă pentru animale, dar boabele de porumb sunt și mate­rie primă pentru fabricarea etanolului (alcool etilic), folosit ca biocom­bus­tibil pentru anu­mite tipuri de motoare. Biocom­bus­tibilii obținuți din semințe de rapiță și din boabe de porumb, numiți și biocarburanți de primă gene­rație, pun însă o problemă majoră: nu cumva ocu­păm prea multă suprafață agricolă pentru culturi agricole destinate industriei auto, în detrimentul hrănirii populației? În România, suprafața cultivată cu rapiță a depășit 500.000 de ha. Statele Unite au ajuns să cultive suprafețe imense cu porumb, pen­tru fabricarea etanolului. Cercetătorii și-au pus min­tea la treabă și au inventat biocombustibilii de generația a doua, obținuți prin procese chimice in­dustriale, din deșeuri vegetale (paie, coceni, plante furajere, plante nealimentare – celuloză). Se spune că în pădurile tropicale ar fi fost descoperită o ciupercă numită Gliocladium roseum, capabilă să transforme celuloza în my­co-etanol. Ar fi un pas re­voluționar obținerea, în cantități industriale, de bio­diesel, cu ajutorul unor ciu­perci! Există și o treia gene­rație de biocom­bus­ti­bili, ob­ținuți din… alge, care pro­duc de câteva zeci de ori mai multă energie pe metru pătrat decât culturile obți­nute pe teren. Țările care au acces la zone maritime cos­tiere pot cultiva suprafețe întinse cu alge, ca materie primă pentru biocombus­tibili de generația a treia. A fost creată și a patra generație de biocombustibili, produsă de (țineți-vă bine!), micro-organisme mo­di­ficate genetic pentru a produce combustibili di­rect din dioxidul de carbon, care urmează să fie cap­tat/stocat, după cum scriu autorii (Sână Sonia, Carmen Socaciu și Simion Scridon) unui studiu publicat de Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj. Iată, patru generații de biocarburanți obținuți din resurse biologice, nu din zăcăminte de petrol și cărbuni sau din pungi de gaz. Lucrurile nu se opresc aici: resturile vegetale, dar și gunoiul de grajd sunt reciclate pentru a ob­ține, prin procesul de fermentare, biogazul. Acest biogaz este folosit mai departe, fie ca agent termic, fie pentru a produce electricitate. În Ger­mania, producerea biogazului a luat un mare avânt; la noi, mai sunt multe de făcut. În același timp, bio­masa (resturi vegetale din agricultură și din indus­tria forestieră) este folosită pentru a obține electri­citate: prin ardere eliberează un abur care pune în mișcare o turbină, care, la rândul ei, antrenează un gene­rator. Există energie produsă de biomasă și în Ro­mânia, dar în cantități mici.

Fibre, stuf, compost

Bioeconomia și bioeconomia circulară (deșeu­rile sunt reciclate și introduse în circuitul economic – sub formă de fertilizanți, de pildă) este un teri­toriu vast, deschis experimentelor. Cercetătorii și, după ei, funcționarii și oamenii politici, cei care for­mulează legile și le adoptă, au redescoperit im­portanța culturilor agricole producătoare de fibre vegetale, care pot înlocui plasticul sintetic, atât de poluant. Din fibrele vegetale (in, cânepă) pot fi confecționate haine, dar, deopotrivă, și am­balaje pentru alimente. Deja sunt folosite ca ma­terie pri­mă frunzele de palmier sau fibrele trestiei de zahăr. Avem și noi în Delta Dunării o bogăție naturală regenerabilă în fiecare an: stuful. Cunosc un lipo­vean care face acoperișuri tradiționale din stuf, dar și garduri și chiar plase împotriva zăpezii. Tot de domeniul bioeconomiei ține și producerea bio­ferti­lizanților și a biopesticidelor. Există deja sere le­gumicole care folosesc excrementele pești­lor! În ceea ce privește biopesticidele, acestea sunt obți­nute din surse vegetale sau animale. Cum ar fi zea­ma de urzică, folosită pentru combaterea dău­năto­­rilor în agricultura ecologică. Sau sunt arun­cate în luptă anumite insecte, cum ar fi buburuza, care consumă afidele, păduchii plantelor. Soluțiile bio lasă în urmă soluțiile chimice, dăunătoare mediului înconjurător și oamenilor.

Instituțiile europene au înțeles importanța co­vârșitoare a bioeconomiei și a bioeconomiei circu­lare pentru lumea în care trăim. Încă din 2012, Co­misia Europeană a lansat o Strategie pentru Bio­eco­nomie, pe care a reactualizat-o în 2019. Con­siliul AGRIFISH, care reunește miniștrii Agri­culturii din statele membre, a lansat, la 25 aprilie 2023, un document prin care solicită Comisiei Eu­ropene să folosească bioeconomia pentru a ajuta regiunile mai puțin dezvoltate și zonele rurale. Sunt avute în vedere, printre altele, creș­terea ca­pacității de rezistență la schimbările cli­matice și crearea de locuri de muncă. Guvernanții noștri ar trebui să ia în serios avantajele bioeco­nomiei: avem o natură generoasă, resurse biologice mai bo­gate decât multe alte state, trebuie numai să privim în jurul nostru, să gândim și să găsim soluții sau să le adaptăm pe cele găsite de alții. Garda de Mediu dă amenzi mari sătenilor care ard primă­vara resturile ve­getale, dar până la amenzi autoritățile i-ar pu­tea ajuta să facă mici fă­bricuțe de compost, care ar putea fi exportat. Cheia dezvoltării se află, deseori, în lucruri cărora trebuie să învățăm să le dăm impor­tanță.