Vieți de sfinți români – Păr. SERAFIM de la Mânăstirea Sâmbăta

• O veste mare pornește spre noi din Dealul Patriarhiei Româ­ne: cincisprezece preoți din perioada comunistă vor fi ca­nonizați. Printre ei, și părintele Serafim Popescu, starețul mâ­năstirii Sâmbăta de Sus, prietenul părintelui Arsenie Boca •

A fost un om ca pâinea lui Dumnezeu. Discret, sfios, încercând mereu să ajute, să încurajeze. Pe sine nu s-a prețuit niciodată și nici nu s-a cruțat. Când cineva îl lăuda, îi răspundea că lauda e egală cu hula. „Vreme de 37 de ani așa l-am cunoscut – odihnitor de oameni”, spunea despre el prietenul și ucenicul său de-o viață, părintele Teofil Părăian. De-atâta rugăciune, lumina precum soarele. Prin el, Hristos se arăta în toată minunăția lui. „Lângă părintele Serafim te simțeai ca lângă Dumnezeu”, mărturisea o credincioasă din Sâmbăta Făgărașului. Când a murit părintele Serafim, toți cei care îl cunoșteau au avut conștiința că îngroapă un sfânt. Așa că au continuat să vină la mormânt și să-i ceară ajutorul, la fel cum o făceau când era în viață. Pentru ucenicii săi, părintele Serafim este viu în veac.

Un om cu nimbul sfințeniei

Părintele Serafim s-a născut pe 27 Octombrie 1912, în Totoi, un sat aflat la 50 de kilometri de Alba Iulia, într-o familie credincioasă, care a adus pe lume cinci copii. El a fost al patrulea, a mai avut doi frați și două surori. La botez a primit numele de Dumitru. În vremea aceea, Transilvania se afla în Imperiul Habs­burgic, dar a avut bucuria să crească în România Mare, de după Unirea de la 1918. De mic i-a plăcut să învețe, la maturitate obișnuia să le spună ucenicilor – „Eu stau de vorbă cu cartea, căci ea îmi spune multe și nu mă spune nimănui. Cartea este cel mai bun prieten al meu.” Părinții, simpli țărani, și-au rupt de la gură, ca el să poată urma școli înalte. Entuziasmul României Mari născuse în satele ardelene visul ca fiii de țărani să ajungă în rând cu domnii. Un nepot din partea surorii mai mici avea să spună că, pentru a-l ține la școală pe Dumitru, părinții au vândut care întregi cu bucate. Viitorul stareț de la Sâmbăta de Sus s-a format, așadar, pe o iubire dusă până la sacrificiu, pe nădejdea că pruncul lor cel cuminte și vrednic va ajunge, și el, un luminător al poporului, așa cum li se spunea în Ardeal, preoților și învățătorilor. Iar Dumitru nu va uita niciodată de unde a plecat și, poate tocmai de aceea, nu se va cruța în dorința de a le împlini părinților visul. A urmat liceul la Alba Iulia, apoi s-a înscris la cursurile Academiei Teologice „Andreiane” din Sibiu, pe care o va absolvi în 1936. Erau anii în care rector al Academiei era părintele Dumitru Stăniloae, iar printre studenți se afla și părintele Arsenie Boca. Când viitorul „Sfânt al Ardealului” era în ultimul an de facultate, Dumitru intra în primul. Cei doi se vor mai întâlni și la Sâmbăta. Mitropolitul Nicolae Bălan a văzut în Dumitru un suflet ales și o minte pe măsură, așa că l-a trimis la Facultatea de teologie din Cernăuți, pentru a-și completa studiile. Aici a fost coleg cu părintele Vasile Miteu, ale cărui mărturii sunt neprețuite. Au stat la aceeași gazdă, așa că a putut vedea cum trăiește în fiecare zi. Dumitru era retras, tăcut, iubitor și curat. Petrecea ore întregi rugându-se, de mers nu mergea decât la biserică sau la facultate, nicăieri altundeva. Adăstarea în rugăciune îi umpluse inima de har, deși avea doar 24 de ani. „Ceva inefabil emana din ființa lui spirituală. Se simțeau în jurul lui efluviile unor unde mistice, ceea ce forma un halou spiritual în jurul persoanei sale. Spuneam unora și altora că am cunoscut un om cu nimbul sfințeniei”. Când l-a întrebat, într-o zi, ce vrea să facă în viață, tânărul Dumitru i-a spus simplu – să intre într-o mânăstire. Ca să-l pregătească, mitropolitul Nicolae Bălan îl va trimite în Grecia, unde vreme de un an îi va audia pe cei mai mari profesori ai Facultății de Teologie din Atena. Dar marea școală care îl va marca pe toată viața o va face în Sfântul Munte Athos, unde va petrece șase luni. Șase luni în care a stat sub ascultarea părintelui Antipa Dinescu, împreună cu viitorul său tovarăș de călugărie, pe atunci tânărul teolog și pictor Zian Boca.

Ucenic la un sfânt

Nu au fost singurii. În perioada interbelică, mulți români căutători de viață în Hristos au trecut pragul chiliei părintelui Antipa. Printre ei, și Daniil Sandu Tudor, care avea să scrie cuvinte aprinse despre starețul „cu părul alb ca lumina de mătasă albă”. După ce stărețise la Schitul Prodromul timp de patrusprezece ani, părintele Antipa se retrăsese la liniște, într-o chilie de pe moșia Mănăstirii Stavronikita, aninată de panta Muntelui Sfânt, având în față doar marea. Acolo, în liniștea îngânată de murmurul valurilor, sihastrul se îndeletnicea cu meșteșugul rugăciunii inimii, care îl dusese în adâncul iubirii dumnezeiești. „Să nu vorbiți mult și deșertăciuni”, le scria el ucenicilor, „ci mai vârtos cu­vinte du­hov­nicești din Pateric și să țineți ru­găciunea «Doamne, Iisu­se Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!», cât puteți”. Pe ­Athos, în vecinătatea acestui sfânt, a pus tânărul Dumitru temeliile călugăriei. Atâta foc al rugăciunii i-a revărsat în inimă părintele Antipa, încât, deîndată ce s-a întors în țară, a dorit să intre într-o mânăstire. Mitropolitul Nicolae Bălan îi pregătise una aparte la Sâmbăta de Sus, ctitorie a domnului Constantin Brâncoveanu. Vlădica dorea să închege o obște de călugări intelectuali, care să sfințească toată Țara Făgărașului și să ajute la propovăduirea ortodoxiei în Transilvania. Tot aici, mitropolitul l-a tri­mis și pe tânărul Zian Boca. Cei doi vor aprinde la Sâmbăta un foc al credinței care arde și în ziua de azi.

La Sâmbăta, cu Arsenie Boca

La începuturi au fost doar ei doi – Zian, călugărit Arsenie, și Dumitru, călugărit Serafim. Arsenie a fost min­tea, iar Serafim inima Mânăstirii de la Sâmbăta. Împreună au spovedit și au predicat, așa cum nu o mai făcuse nimeni în Ardeal. Râuri de oameni au început să curgă către ctitoria Brâncoveanului care, după 150 de ani de la distrugerea ei de habsburgi, renăștea din propria cenușă. Toate acestea se întâmplau în anul 1940, când România era la un pas de război. În vremurile acelea tulburi, ochii lăuntrici ai părintelui Arsenie, care scrutau mult, dincolo de granițele timpului, și inima părintelui Serafim, în stare să poarte în ea orice durere, au făcut minuni. Părintele Serafim nu a avut niciodată harul tovarășului său de călugărie. Obișnuia să spună că Dumnezeu i-a dat lui daruri cu picătura, iar părintelui Arsenie, cu găleata. Dar ceea ce nu a primit din cer a completat prin râvnă și blândețe. Celor care veneau la el părintele Arsenie le spunea – „Duceți-vă, măi, la Serafim, că e un înger în trup!”. „Când îl vedeam pe părintele intrând în biserică pentru a sluji la sfintele slujbe şi mai ales la Sfânta Liturghie”, mărturisește o maică, „aveam impresia că nu calcă pe pământ. Mânuia cădelniţa cu atâta delicateţe, încât simţeai că trăieşte ca în faţa lui Dumnezeu. Mi se tăia respiraţia şi aveam impresia că fac prea mult zgomot respirând, atâta linişte impunea părintele Serafim când trecea ca să cădească pe credincioşi. Mi-a rămas în suflet imaginea unui om cu multă frică de Dumnezeu, cu grijă de Casa Domnului, cu delicateţea specifică sfinţilor. Avea o blândeţe serafică, asemenea numelui pe care îl purta”. Toată trăirea aceasta adâncă izvora dintr-o rugăciune necontenită, pe care el o începuse încă din copilărie. „Haideți să stăm de vorbă cu Dumnezeu!”, le spunea el pelerinilor pe care-i întâlnea în drum spre biserică. Dar convorbirea lui cu Hristos și cu sfinții nu înceta nici la chilie. Ori de câte ori îl căuta cineva, îl găsea cu patrafirul pe după gât, în genunchi, în fața icoanei, citind la Psaltire. Lumea lui era doar lumea de dincolo. Le și spunea ucenicilor – „În lumea asta, să trăiești ca și cum n-ai fi în ea! Dar lipsa ta să se cunoas­că!”. Așa și-a sfințit sufletul, trăind în vâltoarea vremurilor, dar neatins de ele, cu sufletul plin de dragoste, de pace și de o continuă bucurie. În anul 1944 a fost așezat ca stareț la Sâmbăta. Va păstori până în 1954. Au fost cei mai grei ani, anii în care comunismul a mușcat cu cea mai mare furie din țară. În munți, partizanii s-au luptat cu el pe viață și pe moarte, iar părintele Serafim și părintele Arsenie i-au întărit cu rugăciunile lor și, când au putut, și cu de-ale gurii. Dar flăcările iadului comunist nu l-au atins pe părintele Serafim. „Prin fața noastră trece de multe ori raiul. O, de l-am ve­dea!” le spunea el creștinilor. „Raiul este iubire, co­muniune, bunătate, blândețe, lumină duhovnicească, iar iadul răutate, ură, întuneric. Și de multe ori trece și iadul. O, de nu l-am vedea…”.

Ucenicul cel orb

E seară, pe fereastra chiliei care dă spre Munții Făgăraș se strecoară ultimele raze ale zilei, pe care părintele Serafim caută să le prindă pentru a putea citi din Filocalie. Citește rar, făcând pauze, simțind când țăcănitul mașinii de scris obosește. Ochii celui care bate textul la mașină nu au nevoie de lumină, sunt închiși din copilărie. Arar, prin ei poate zări doar umbre, ca un vis al unei lumi pe care nu a putut să o vadă niciodată. Ucenicul părintelui Serafim se numește Teofil, e orb și iubitor de carte, ca și el. Așa că părintele îl ajută, deși timp nu are pentru că este asaltat de creștini, prins în slujbe și spovedanie. Nu are timp, dar își face, simte că inima lui Teofil e mare, plină de iubire și rugăciune. O presimțire care s-a adeverit. Dintre toți ucencii, Teofil, monahul orb, va fi cel dintâi nu doar în viața duhovnicească, ci și în cultură, covârșind cu dragoste și hărnicie lipsa vederii. Toată viața lor, cei doi vor fi nedespărțiți. O legătură strânsă îi va uni, una în care nu se poate vorbi doar de un părinte și de ucenicul său, ci și de o prietenie adâncă. Una pe viață veșnică. „Părintele Serafim mi-a citit și dictat cărți întregi, texte din Filocalie, din cărțile de slujbe, din Proloage. A fost un om de care s-au bucurat oamenii. Când spui asta, nu ar mai trebui adăugat nimic. Eu aș adăuga, totuși, că ajunsese ca acel părinte din Pateric despre care se spunea că, din multa bunătate, nu mai știa ce-i răutatea. Așa era părintele Serafim. Nici dușmanii săi, dacă ar fi avut, dar nu avea, n-ar fi putut să-i găsească vreun cusur”.

Minunile

Băiețelul avea nouă ani când s-a îmbolnăvit la un ochi. Părinții l-au dus la doctor, a primit tratament, dar boala i s-a agravat într-atât, încât, atunci când au revenit la un control, medicul le-a spus că ochiul nu mai poate fi salvat, va trebui îndepărtat. Să-ți vezi copilul pierzându-și lumina unui ochi la vârsta la care ceilalți trăiesc în joacă și bucurie, e o tragedie pentru orice părinte. Și, ca în orice situație fără scăpare, părinții au căutat la Dumnezeu. Erau chiar din Sâmbăta de Sus, se spovedeau la părintele Serafim, au alergat la el ca la un ultim liman. „Hai să săvârșim Sfântul Maslu!”, le-a spus starețul. La sfârșitul lui, a întrebat-o pe mamă – „Ce-i ceri lui Dumnezeu?”. „Să-i redea vederea copilului!”. Părintele Serafim s-a uitat la băiețel cu privirea lui blândă și apoi i-a spus: „Tu ai să vezi cu ochiul ăsta mai bine decât alții cu amândoi!”. Și cum a spus părintele, așa fost, copilul s-a vindecat pe deplin. Și nu a fost singura vindecare. Tot în Sâmbăta de Sus s-a îmbolnăvit o fetiță, care nu-și găsise salvare la niciun doctor. Disperați, părinții au mers la un preot, care le-a promis vindecarea, dar le-a cerut bani. Oameni simpli, nu au avut de unde să dea, așa că au luat calea mânăstirii și i s-au plâns părintelui Serafim. Au intrat în chilia lui, punându-i la picioare toți banii pe care-i putuseră strânge și un pomelnic. „Lăsați pomelnicul la mine și luați-vă banii, ca să îmbrăcați copiii!”. După câteva zile de rugăciune făcută de părintele Serafim, fetița s-a vindecat. Încet, faima minunilor făcute de starețul de la Sâmbăta de Sus s-a răspândit în toată Țara Făgărașului. „Părinte, noi vă ținem de sfânt!”, îi spunea ucenicul și prietenul său, părintele Teofil Părăian. „Mă, te bat!”, îi răspundea, nu fără un zâmbet, părintele Serafim. Ceea ce părintele Teofil îi spunea era însă o realitate în care credeau toți cei care treceau pragul mânăstirii. Foarte rar, părintele își descoperea harul înaintevederii duhovnicești – „Eu știu și ce gândiți voi pe drum de la chilie până la biserică, dar nu vreau să spun la nimeni, pentru că nu vreau să îmi stric liniștea”, le spunea părintele Serafim pelerinilor.

Anii au curs peste el, încărcându-l de iubire pentru Hristos. Deși trupul îi slăbise, nu se cruța. Niciodată nu l-a văzut cineva așezându-se în biserică – nu stătea decât în picioare sau, mai rar, în genunchi. „Spuneți-i părintelui Serafim să mai stea și jos, că va muri de durere de picioare”, i-a trimis vorbă, de la biserica din Drăgănescu, unde picta, părintele Arsenie Boca, dar părintele Serafim nu a ascultat. Cum să stai jos, în fața lui Dumnezeu? „Îți transmitea o pace de rai”, spuneau credincioșii. „Împacă-te cu tine însuți și va fi cu tine și cerul și pământul”, le spunea părintele ucenicilor. Și, într-adevăr, în inima lui, ele se întâlneau.

În ultimele săptămâni de viață, profeția părintelui Arsenie s-a împlinit – picioarele nu l-au mai ținut pe părintele Serafim. S-a așezat în pat, dar și de acolo continua să îi primească pe călugării care-i cereau sfat. „Să avem grijă de părintele Serafim, pentru că este un duhovnic bun, care înțelege neputința firii omenești”, le spusese părintele Arsenie Boca celor care veneau la el. „Dacă părintele Serafim va muri, Mânăstirea Sâmbăta își va închide un ochi”. A murit la spital, pe 20 Decembrie 1990, după ce a fost operat. Apucase să-și vadă țara eliberată de comuniști. L-au adus acasă și l-au prohodit chiar în biserica veche a mânăstirii, pe care tunurile habsburgilor nu o putuseră pune cu totul la pământ. Neîncăpătoare, nu a putut primi râul de pelerini veniți la înmormântare. L-au îngropat înainte de Crăciun. „Mi-a rămas în suflet imaginea unui înger în trup omenesc”, avea să spună o monahie care i-a fost ucenică. E cea mai frumoasă definiție a sfințeniei părintelui Serafim.