Marie NDiaye (Scriitoare): „Să nu dezamăgești. Asta este deviza mea”

Marie NDiaye este o voce puternică a li­te­raturii franceze, singura femeie cu origini afri­cane care a primit prestigiosul premiu Goncourt. Cărțile ei vorbesc despre femei puter­nice, care au conștiința propriei valori, în ciuda gre­utăților și a umilințelor la care sunt supuse. Două dintre volumele ei, „Trei femei puternice” și „A mea este răzbunarea” au fost traduse și în lim­ba română și publicate la „Editura Trei”.

„Femeie de culoare? Nu mă recunosc în acești termeni”

– Sunteți prima femeie de culoare care a primit prestigiosul premiu Goncourt pentru lite­ratură. Cum ați primit vestea?

– Să știți că eu nu mă consider în acești termeni – „femeie de culoare”. E un con­cept care nu există pentru mine și, de altfel, sunt con­vin­să că n-are nicio legătură cu se­lectarea cărții mele pen­tru acest pre­miu. Jurații de la Academia Goncourt nu și-au spus că ar fi bine să recom­pen­seze o „femeie neagră”. Posi­bil să dorească un lau­reat de gen feminin – asta, da – de­oa­re­ce premiul Goncourt le-a fost decernat unui număr foarte mic de femei. Desigur că am fost copleșită când am aflat ves­tea, se întâmpla în 2009! Acel moment mi-a conferit sta­bilitate finan­ciară, de care mă bucur și în pre­zent, însă asta nu schimbă esența vieții.

– Este dificil pentru o femeie să își im­pună vocea în lumea literară fran­ceză?

– Nu am simțit niciodată că mi-e greu să fiu femeie în lumea literară fran­ceză. Întotdeauna am fost de părere că forța mea provine din cărțile mele și numai de acolo, și e foarte bine ce s-a în­tâmplat.

– Care este istoria familiei dvs.?

– Eu și fratele meu, Pap (care este actualmente ministrul Învățământului în Franța), am fost crescuți doar de ma­ma noastră. Tatăl nostru se despărțise de ea pe când aveam eu în jur de un an. Mama s-a ocupat impecabil de noi, deși cu siguranță nu era ușor pe vremea aceea să fii mamă singură cu doi copii. Mi-am întemeiat și eu o familie, am trei copii adulți, în prezent (au 31, 29 și 25 de ani).

„Imigranții – eroii vremurilor noastre”

– Ați scris despre viața refugiaților, o problemă discutată acerb în lumea occidentală, care îi vede ca pe o amenințare. Cum ar trebui înțeles corect fe­nomenul?

– Din punctul meu de vedere, imigranții sunt un soi de eroi ai vremurilor noastre. Trec prin diverse încercări și su­fe­rințe despre care e uneori insu­por­tabil să citești, în­tr-atât este de dur și de atroce. În Li­bia, pe unde sunt ne­voiți să treacă nu­meroși mi­granți, ei cad pra­dă si­gu­ră sclaviei, tor­tu­rii și violu­ri­lor.

– Una din căr­­țile dvs. tra­du­se în ro­mâ­nește se nu­mește „Trei femei puter­­ni­ce”. Ce în­seam­­nă pen­tru dvs. a­cest tit­lu?

– O femeie pu­­ternică nu se în­do­iește nicio­dată de propria ei va­loare ca om, ea este o femeie pe care unii pot încerca s-o umi­­lească, dar ca­re nu simte umilința pen­tru că își știe valoarea, este în armonie cu viața ei. Echi­librul cu tine și cu lumea exterioară contează enorm în puterea unei femei. Atingi o stare de liniște care nu poate fi tulburată de răutatea celor din jur. No­roiul nu ajunge până la ea.

– Aveți în carte un personaj, o tânără femeie, care este ținută ca sclavă de propria familie. Cu toa­te acestea, ea știe că este unică și irepetabilă în ochii lui Dumnezeu. Cum poate o femeie, tratată ca un animal, să își păs­treze, totuși, demnitatea?

– Tocmai datorită aces­tei forțe interioare. Ea știe, simte, că nu ea își pierde demnitatea, ci cei care o tratează astfel. E o atitu­dine cristică, oare­cum. Pu­terea unei femei stă in­clusiv în capacitatea de a îndura, în sacrificiul de sine.

– Cu ce probleme se confruntă o femeie de culoare în lumea occi­den­tală?

– În acest sens, am mare încredere în viitor: când compar vremea ti­nereții mele, ca femeie, cu cea a femeilor de astăzi, îmi dau seama ce evoluții s-au produs. Eu acceptam anumite lu­cruri pe care tinerele de azi nu le mai tole­rează. S-a schimbat mult ra­portul de forțe. Femeile de culoare sunt astăzi apre­ciate, atât în cultură, cât și în politică, deși rasis­mul încă există.

– Ce se ascunde în spatele suc­cesului dvs.?

– Nu am niciun secret, nicio rețetă miraculoasă. Mă străduiesc să scriu cât mai sincer. Am tot timpul îndoieli legate de scrisul meu, nu-i nimic garantat. Mă tem mereu că nu mă ridic la înălțimea scriitoarei care visez să devin într-o bună zi, deoarece am stan­darde foarte înalte în domeniu. Să nu dezamă­gești – aceasta este deviza mea.

Carte de vizită

Marie NDiaye este fiica unei mame franceze și a unui tată senegalez. Tatăl și-a părăsit familia pe când Marie abia se năs­cuse. A fost o elevă foarte bună, și după absolvirea liceului s-a înscris la „École normale supérieure”. Dorința de a deveni scriitoare o avea încă din timpul școlii.

În anul 1985, a trimis manuscrisul primului ei roman, „Jérôme Lindon”, la prestigioasa editură Éditions du Minuit. Manuscrisul a fost acceptat. Cartea a apărut sub titlul „Quant au riche avenir”. Al doilea roman, „Comédie classique”, a fost publicat în anul 1988, la POL. În 1999 a scris pie­sa de teatru „Hilda”, care a marcat începutul ac­tivității sale ca dramaturg. De atunci, Marie Ndiaye a mai scris patru piese de teatru, una îm­preună cu soțul ei, Jean-Yves Cendrey. Piesa „Papa doit manger” a avut premiera la „Co­medie-Française”, în 2003. În 2009, a scris împre­ună cu regizorul Claire Denis, scenariul pentru fil­mul „White Material”.

Împreună cu soțul ei și cei trei copii, Marie Ndiaye și-a schimbat de multe ori reședința de la o țară la alta, din Franța în Spania, în Italia, în Olanda și înapoi, în Franța.

Pap NDiaye, profesor universitar la „École des hautes études en sciences sociales” (EHESS) și fondator al Black studies, este fratele ei, actual­mente, Ministru al Învăţământului în Franța.