O dimineață cu… ELVIRA DEATCU: „Actoria e o meserie geloasă”

– În „Clanul”, serialul care rulează pe PROTV, joacă o ins­pec­toare; în comedia „Ramon” e polițistă, iar în „Spy/Master”, po­ves­tea regizată de americanul Christopher Smith, e nimeni alta de­cât Elena Ceaușescu. Un lucru e clar: Elvirei Deatcu rolurile „dure” îi vin mănușă. De vorbă cu o actriță premiată cu Gopo, ca­re și-a dorit să fie mamă și a crescut doi băieți, dar și-a luat revanșa din plin și pe micul ecran –

– Bună dimineața din București, Elvira! Ce faci?

– Bună dimineața de acasă, unde am făcut deja și cafeaua. Tocmai îmi organizam puțin ziua și săp­tă­mâna, care se anunță foarte aglomerate, spre bucu­ria mea.

– Mai aglomerate decât ar fi avut Elena Ceau­șescu, personajul tău?

– Hahaha! Cu siguranță! Nu-mi imaginez că ea lucra prea mult la tezele ei de doctorat. Dimi­nețile mele chiar sunt pe fugă. Când nu filmez, sunt mereu la teatru. Sunt angajată la Teatrul Odeon, iar acum, tocmai am început repetițiile la piesa lui Eugen Jebeleanu,    o „Livadă de vi­șini” rescrisă…

– Simt un mare entuziasm când povestești…

– Toți actorii visează să fie solicitați, să aibă ce juca, indiferent cât de greu e. Uneori, stai luni de zile fără prea mare lucru de făcut. Poate joci într-o piesă, două la teatru. Și-apoi, dintr-o dată, apar două, trei proiecte care se suprapun. Și nu ai de ales, trebuie să faci față tuturor: filmări, repetiții, interviuri, lansări. Dar e minunat să faci slalomul ăsta. Ai sentimentul că exiști pro­fesional și asta contează enorm.

– De unde vorbești, Elvira? Unde te-a prins telefonul meu?

– M-am închis în dormitor, ca să nu perturb înregistrarea cu alte zgo­mote ale casei. Copilul nos­tru cel mic încă trăiește cu noi. Și apoi, ca o mamă ce sunt, am dat drumul și ma­șinii de spălat.

– Cât de mic e copilul vostru cel mic?

– Nu mai e chiar mic. Are de fapt 15 ani, dar, prin comparație cu Luca, băiatul cel mare, care are 20, el tot mic e. Pe Luca nu-l mai avem acasă, e în Ita­lia. Studiază arhitectura la Politecnico di Milano. Din clasa a șaptea ne-a zis că vrea să fie arhitect și nu s-a abătut nicio clipă din drumul lui, deși primul an în Italia i-a fost foarte greu. A studiat direct în italiană. Și-a dorit să se transfere la o secție în lim­ba engleză și a tras tot anul pentru asta, fiindcă nu putea decât dacă era integralist și cu medie ma­re. A reușit. Cât despre Filip, are peste o lună exame­nul de capacitate. Nu știm încă în ce direcție se îndreaptă, dar vom vedea.

– Te-am auzit declarând într-un interviu că ți-ai dorit enorm de mult să fii mamă. Și ai și devenit, relativ devreme. Cum ai reușit să jonglezi și cu scena, și cu îndatoririle de acasă?

– Recunosc că multă vreme nu am pus pe primul loc actoria. Iar actoria s-a răz­bunat pe mine, fiindcă e o meserie geloasă și exclusivistă. A fost alegerea mea, mi-am dorit să exist în viața băieților mei, n-am vrut să fiu o mamă de weekend.

– Pare că n-a fost chiar un pariu greșit. Ai recuperat din plin în ultimii ani.

– E un pariu riscant. Actoria e ca un instrument la care, dacă nu exersezi, uiți să cânți. E o profesie în care trebuie să te antrenezi constant. Am trecut în­să de toate încrâncenările tinereții și de frămân­tările care mă blocau. Iar acum, din fericire, e ne­voie de mame și pe scenă, nu doar în viață. (râde). La teatru sunt angajată, proiectele se derulează per­ma­nent, sunt mereu în con­tact cu regizorii. Iar dacă mai apar și pro­iecte TV, e cu atât mai bine.

– Am avut ocazia să văd primele două episoade din serialul „Spy/Master”, difuzat pe HBO Max, care fa­ce acum mare vâlvă. E regizat de un ame­ri­can. Și totuși, mai mult de jumătate din­tre ac­tori sunt români.

– Serialul descrie ultima săptămână trăită de generalul Ion Mihai Pacepa înainte să fugă în Occident cu ajutorul CIA-ul. Și fiindcă această săptămână are ca protagoniști mulți români (cuplul Ceaușescu, diverși agenți de securitate și membri ai nomenclaturii), regizorul a decis să fie jucat chiar în românește, cu actori români. A ieșit o po­veste de spionaj excelentă, care are câte puțin din toate: și tensiune, și    acțiune, și context politic și încurcături amoroase. E foarte bine montată și redă excelent atmosfera anilor ‘70.

– Iar tu o joci pe mult hulita Elena Ceaușescu. Cum era ea, de fapt?

– E întrebarea care m-a chinuit pe tot parcursul filmărilor. Mie îmi plac personajele negative, fiindcă sunt mai active, mai nuanțate. Dar Elena Ceaușescu e un personaj negativ prin excelență. Or, riscul cu astfel de personaje e să nu reușești să le umanizezi. Am căutat înregistrări de arhivă, am citit memoriile generalului până le-am ferfenițit, am studiat fotografii. Din păcate, nici în fotografii, nici în documentare nu am găsit detalii intime, de viață. În serial, o vedem pe Elena deja într-o relație con­flictuală cu Zoe, fiindcă nu e mulțumită de par­tenerii ei și încearcă, prin Pacepa, să-i deturneze po­veștile de dragoste. Dar nu cred că a fost din­totdeauna așa. Cu siguranță au avut momentele lor de fericire în familie.

– Hai să ne întoarcem la dimineața ta. Cum te încarci, înainte de toată nebunia zilei?

– Stau câteva clipe eu cu mine în fotoliul meu și mă organizez. Sunt foarte organizată, un pic prea organizată. Tocmai ce ți-am spus. Prietenele îmi tot zic să mai las controlul ăsta, că nu ajută. Acolo, lângă fotoliu, e și măsuța mea cu cărți, din care îmi place să citesc mai multe, în paralel. În ul­ti­ma vreme, parcă mi-e tot mai greu să mă așez în lectură. Nu știu cum e la voi, dar eu am de multe ori senzația că sunt înghițită de timp, că nu-mi mai aparțin. Abia reușesc să mai ajung la câte-o ex­poziție, la câte-un vernisaj, la vreo piesă, să-mi văd colegii din alte teatre. Diseară, de pildă, merg la Festivalul Filmului Eu­ropean, să văd un film franțuzesc.

– Mai ai ochi și pentru ce e în jur, cu un program așa de strâns?

– Uite, chiar acum mă uitam pe fe­reas­tră la biserica de lângă casă. Sunt în­conjurată de biserici în cartierul ăsta. Du­minicile, se aud clopotele din mai mul­te părți. E bine să ai zilnic o biserică sub ochi. Te ancorează, îți amintește să mai trimiți acolo, Sus, un gând de mul­țu­mire, că toate sunt bune și toți ai tăi sunt sănătoși.

– Ai un nume așa frumos, Elvira, parcă pre­destinat pentru scenă. Părinții te-au dorit actriță?

– Nu, n-avem artiști în familie, și ai mei, când m-au botezat, nu s-au gândit nici la Elvira Godea­nu, nici la Elvira Popescu. Mama și-a dorit pentru mine un nume de războinică nordică, Galsuinda. Noroc că a pus tata piciorul în prag, a zis: „Exclus! O cheamă Elvira Daniela.” Și așa am rămas. Multă vreme nu m-am împăcat cu numele ăsta. Mi se pă­rea prea rece, pentru cum sunt de fapt.

– Și cum ești de fapt?

– Mult mai caldă, mai implicată și mai em­patică. Până la urmă, m-am împrietenit și cu nu­mele. L-am îmbrățișat mai târziu, în gimnaziu, când am aflat că sunt singura Elvira din toată școala. M-am simțit specială, măcar prin asta.

– E foarte cald în dimineața asta. E aproape iunie. Te gândești deja la vacanță?

– Da, mă agăț cu disperare de țărmul meu de mare, la care știu că voi ajunge la un moment dat. Va­canțele mele sunt mereu vara. Doar atunci când tea­trele se închid. Doar că vara asta va fi o pro­vo­care. Filmez un nou sezon pentru „Clanul” și tre­buie să rămân pe aici, pe aproape. Țărmul ăla mai poate să aștepte.