– Li se mai spune și Iele, Frumoase, Vântoase, făpturi nevăzute ale văzduhului. În satele românești mai trăiesc și astăzi, împreună cu oamenii. Povești potrivite pentru nopți de vară adânci –

Cine n-a văzut, mai ales în copilărie, atunci când ochii ne sunt mai atenți la necunoscut, vânturile acelea ciudate, iscate ca din senin, asemenea unor vârtejuri urcătoare spre cer? Stârnite mai ales vara, la vreme de arșiță, imaginația populară le-a asociat cu niște hore dezlănțuite, jucate de făpturi ce trăiau în văzduh, un soi de zâne îmbrăcate în alb și pe cap cu coronițe de flori. Li se spune „frumoasele”, dar și „nenumitele”, fiindcă numele lor nu e știut de nici o ființă omenească, iar de l-ar ști cineva și l-ar spune, ar muri pe loc, blestemat. Pe cât de frumoase, tot pe atât de ciudoase și de răzbunătoare, le rătăcesc mințile celor care le văd, aduc boli, iau pe sus copiii nebotezați, lăsați fără pază, schimbându-le înfățișarea sau făcându-i pierduți… Singurul leac cu care se lasă îmblânzite e… vorba bună, totodată o formă de apărare pentru cei care le întâlnesc. Un soi de jurământ de prietenie, afecțiune și neamestec în lumea și treaba lor. Omul nu are voie sub nici o formă să intre în mijlocul vârtejului pe care-l formează, dacă vrea să rămână întreg la minte și sănătos. Cel mai mult și mai mult le plac laudele bogate, dovada că privitorul este încântat peste poate de frumusețea pe care o vede și de faptul că i s-a permis să aibă acces la ea. Odată respectat protocolul, răsplata este și ea pe măsură, supra firească, de neuitat…
O poveste adevărată
Deși ce vă spun par povești, ele au corespondent deplin în realitate. Iată, înregistrată pe bandă de reportofon, o relatare din anul 1985, pe care am auzit-o în comuna Bârsana din Maramureș. Era cam după miezul nopții, când lumina era întreruptă din interese de stat… Dragoș Surdu, profesorul de română din sat, pusese la cale o întâlnire ciudată, la care îi poftise pe bătrânii înțelepți care știau povești legate de tradiția locului. N-am să uit niciodată cum a intrat în încăperea cea scundă, luminată doar de o lampă cu gaz, cărând în spinare o bătrână de vreo 80 de ani, ce nu mai putea să meargă. O chema Doca și a spus următoarea poveste: „Un oarece om ce venea de la moară s-o tâlnit în cale cu Frumușalele. Ca să nu pățască ceva, s-o pornit a le lăuda: «Frumușică, Frumușele/ Jocu vost să se mărea (mărească)/ Și mândru să se-nmulțea (înmulțească)/ Pă tăt câmpu și pă tăte delurelele».
– Și ție să ți să-nmulțea fărina în sac, să nu ți se gate în veci!, o zâs Frumușelele cătră om. Și-așe o fost. C-o tăt luat la fărină din sac, da ea n-o scăzut nici on pic, nu să găta, batăr de cocea pâine în tătă zâua. De la o vreme, muierea omului s-o mirat:
– Măi omule, da ce nevoia ai făcut, de ce nu să gată în veci fărina? Omu s-o uitat într-o lature și-o tăcut.
– Măi, omule, o zis iară muierea, ce-ai făcut cu fărina, că de nu-mi spui, casă bună cu tine io nu mai am. Înfricat să nu zică la nime de întâmplare, așa cum l-o-nvățat Frumușelele, omu n-o putut, săracu, să scape de gura femeii și i-o povestit ce-o pățit când venea de la moară. N-o gătat bine vorba, că fărina o și-nceput a scădea. Cum lua din sac, cum scădea, până când s-o gătat. Plată, diptce nu ș-o putut țâne gura și n-o ținut legământu’ jurat.”
Sufletul vântului
Dar partea cea mai seducătoare a poveștii nu este întâmplarea în sine, jurământul cel pedepsit, ci comunicarea omului cu natura, dialogul dintre țărani și vânt, credința că orice alcătuire a lumii, chiar și o tornadă de vară, are suflet și vorbă omenească, că este pereche cu el în armonia universală, lăsată de Dumnezeu pe pământ.
În Maramureș, poveștile despre Frumușele sunt încă vii, ele trăiesc și în ziua de azi. Orice maramureșean, văzând o tornadă sau doar un simplu vârtej de vânt, se va feri din calea lor, adresându-le totodată cuvintele cuvenite, impuse de regula bunei conviețuiri.
În diferite locuri din România, vârtejurile de vânt poartă nume pline de culoare și fantezie, legate și de acțiunile pe care le întreprind. Sunt numite: Cele frumoase, Ielele, Măiestrele, Șoimanele, Milostivele, Dânsele, Zânele, Rusalele, Cele sfinte, Cele nepomenite, Vântoasele și, spre deosebire de Maramureș, umblă noaptea, lăsând în urma lor cercuri de iarbă arsă. În Maramureș, Frumoasele sunt ființe eoliene diurne, solare, capabile și de fapte bune – șotii, glume – nu numai de îmbolnăviri și pociri. Cu toate că cele mai multe vârtejuri de vânt se văd primăvara, nici vara sau toamna nu lipsesc, ba atunci „joacă” cu și mai mare putere, putând lua pe sus căpițe și clăi întregi de fân, staule de oi, copii… Vizați sunt cei care ignoră consemnul și le vorbesc urât. Așa îmi povestea un om, că aflându-se la fân, făcea o claie singur și când a văzut că vin Frumușelele, necrezând în poveștile despre ele, a început să le ocărască strigând: „Hâdele! Hâdele! Hâdele!”. Atunci vântul s-a întețit și i-a luat fânul pe care-l așezase în jurul parului, pală cu pală, și l-a dus pe sus, împrăștiindu-i-l pe o rază de câțiva kilometri, în așa fel încât să nu-l mai poată aduna în vecii vecilor. „Noa, amu, cred și eu că este ceva”, a adăugat gânditor omul.
Când a zburat Lișca
Pe Valea Someșului, la Lucăcești, vârtejurile de vânt se numesc Vântoase ori Vânt rău. „Demult, când îi paraliza pă oamini, zâce că i-o lovit Vânt rău”. Aici, Vântoasele sunt în afara oricărei metode de protecție, chiar dacă aceasta se bazează pe simbolul crucii, din religia noastră creștină.
„Lișca, când o fost nevastă tânără, o secerat grâu, ș-o vinit o Vântoasă ș-o rădicat-o sus de la pământ și Buhaiu o tras-o de pticioare în jos. Când o văzut-o pă Vântoasă viind, Lișca o zâs: «Ptiu, ucigă-te crucea!». Pântru acé o luat-o pă sus și hainele i le-o rădicat tăte-n cap.” (Ioan Coza, 80 de ani, Lucăcești)
Dintr-o altă relatare a bătrânului povestitor Ioan Coza, reiese că Vântoasele posedă o inteligență superioară, pedepsind fala, trufia, fără drept de apel.
„Două fete o căpătat zadii în cap (baticuri) din America și s-o dus cu ele pă cap la târg. S-o uitat târgu după ele, așa de faine erau. Oarece femeie o zâs: «Mnira-s-ar lumea de zadiile cele, că frumoase-s!». Ș-o vinit Vântoasele și le-o luat zadiile di pă cap și le-o dus păstă Codru Butesî încolo, de nu le-o mai văzut nime-n veci!”
Dar vârtejul de vânt poate să determine și o declarație de dragoste tacită între doi soți. Cea mai frumoasă bătrână din Desești, Pălăguța lui Andraș, de 87 de ani, îmi povestea prin 1989, zâmbind amintirilor: „Eram pă claie, ș-o zinit Frumușelele și mi-o luat pânzătura (baticul) și mni-o dus-o sus-sus, ca până-n vârfu’ besericii, într-on stejar. Bărbatu-mneu s-o urcat după ié. S-o desculțat de opinci, până când o fo în vârfu stejarului și mi-o dat pânzătura. No! Io nu l-am mânat. Așe o vrut el, chiar de-o fost gata să-și rupă gâtu’”.
Ce-a pățit Pălăguța
În ceea ce-i privește pe copiii mici, se știe că este absolut interzis ca aceștia să fie scoși din casă înainte de a fi botezați, deoarece Frumușelele vor încerca să-i răpească. „Frumușelele îs on Vânt rău care aduce nenorocire, boală și zâce că trebe să fugi din drumu lor. Zine on vârtej de vânt și ie tăt ce află pă jos: frunze, fân. Într-o zi, m-am dus a culege mere «La Temeteu», cu cocoana (copila) ce mai mică în brațe și-mi era nebotezată. Am pus cocoana supt on măr, jos, și io am cules mere de supt alt măr și eram cu spatele la cocoană. Odată o aud pe Măria lui Ghiuri: «Pălăgu’, ni cum îți duce cocoana pă sus!». Pă când m-am întors, cocoana iera rădicată mai mult de on metăr de la pământ și o ducé vântu cu perină cu tăt. Am sărit ș-am prins-o. O dus-o cât de-aici până-n perete – să zâc așé – vo tri-patru metări. Asta așé o fo, am pățât-o io. Da’ vezi, lumea nu crede. Ș-apoi mi-o fo beteagă rău cocoana. Și n-am mai ieșât nicări cu ié, până n-am botezat-o.” (Pălăguța Roman, Desești)
Marți între tunuri
Frumușelele fac parte dintr-un calendar străvechi, ziua lor fiind marțea, când femeilor li se pretindea să o respecte nelucrând aproape nimic. Adică: să nu toarcă, să nu țeasă, să nu coacă pâine, să nu spele rufe, să nu se spele sau piaptăne pe cap. Dintre toate marțele din an, una este însă extrem de importantă. Se numește Marți între tunuri (tunete) și este marțea din Săptămâna-nsemnată, adică marțea din prima săptămână a Postului Mare. De altfel, toate zilele din „săptămâna-ntâie-n post” poartă câte un nume și fiecare este menită numai anumitor munci și interzisă pentru altele. Zilele se numesc: Lunea urâtă, Marți între tunuri, Miercurea Milostivelor, Joița verde, Vinerea seacă, Sâmbăta morților, și conțin un amestec de reguli păgâne și creștine. Marți între tunuri nu-i slobod a țese, ca să nu trăznească în clăile de fân și să nu-l împrăștie Frumușelele. Este ziua fenomenelor atmosferice, a tornadelor ce prevestesc furtuni, a tunetelor și trăsnetelor, considerându-se că tot ce există în jurul nostru are suflet, este viu și înțelege gândurile și intențiile cele mai ascunse ale omului. Această religie ancestrală poartă numele de animism. În zilele noastre, știința – fizica – demonstrează că nu este vorba despre nici un fel de naivitate sau primitivism, ci că este adevărul-adevărat, fiindcă absolut tot ce ne înconjoară e viu, este format din particule în continuă mișcare, chiar dacă nu vedem cu ochiul liber acest proces. Viața înseamnă mișcare, iar bunul ei mers pare a depinde în totalitate de dragostea între formele de manifestare, de „înțelegerea” dintre ele, de cuvintele frumoase și bune numite altădată incantații sau descântece, iar în era creștină – la un stadiu superior – rugăciuni. Dragoste, înțelegere, cuvinte frumoase – o triadă arhicunoscută, veche și nouă, păgână și creștină, capabilă să instituie raiul pe pământ. Atât de ușor de realizat, în aparență, și imposibil, în fapt, la momentul de față, când sălbăticia omenească nu mai ține cont de nimic. Dar dacă se vorbește despre această armonie (rai) înseamnă că ea a existat cu siguranță. Și tot ce a existat va mai fi, „nimic nou sub soare”, spune Cartea Cărților. Ca un mic exemplu, vreau să relatez ce făceau părinții mei atunci când în urma unei perioade cu temperaturi înalte, începea să bată vântul, anunțând o furtună, foarte probabil aducătoare de grindină. Îl vedeam pe tata în mijlocul câmpului sau al curții, bucuros, privind cerul și rugându-se. Iubea vântul, și când sufla cu cea mai mare putere, zicea: „Vântul, sfântul, curăță pământul!”. Iar mama: „Adă-o, Doamne (ploaia) sfântă și curată”. Niciodată de când exist nu s-a întâmplat ca după rostirea acestor cuvinte să vină vreo ploaie cu piatră, devastatoare. Ploaia ce venea era dreaptă și grea, ploaie grasă, mănoasă, ridicând o pătură ușoară de ceață. Stăteam cu toții nemișcați, tăcuți, privind cu admirație acest dar al cerului și îmbătându-ne cu muzica ce se degaja din îmbrățișarea lui cu pământul. Nu ne încerca nici o frică. „De voia lui Dumnezeu nu te poți ascunde – n-ai unde”, ziceau părinții. Azi înțeleg că în ei exista cu adevărat acea credință cât bobul de mac, prin care Stăpânul Lumii le comunica, îmblânzind stihiile, că le-a auzit dorința.
Despre Frumușele se poate vorbi mult, fiindcă sunt multe întâmplări cu ele. Am să sfârșesc textul acesta, și-așa prea lung, cu o experiență trăită în direct. Într-o primăvară, pe când se scuturau florile de cireș, aflându-mă în grădină, au venit Frumușelele și m-au învăluit în petale din cap până-n picioare, ca într-o rochie de mireasă. M-am rotit cu vântul ducând mâinile la cap și am zâmbit. Se jucau cu mine, mulțumindu-mi, poate, pentru articolul de acum.