Rusalcele

–  Li se mai spune și Iele, Frumoase, Vântoase, făpturi nevăzute ale văzduhului. În satele românești mai tră­iesc și astăzi, împreună cu oamenii. Povești potri­vi­te pentru nopți de vară adânci  –

Cine n-a văzut, mai ales în copilărie, atunci când ochii ne sunt mai atenți la necunoscut, vânturile acelea ciudate, iscate ca din senin, asemenea unor vârtejuri urcătoare spre cer? Stârnite mai ales vara, la vre­­me de arșiță, ima­­­ginația popu­la­ră le-a asociat cu niște hore dezlăn­țui­te, jucate de făp­turi ce trăiau în văz­duh, un soi de zâne îmbră­cate în alb și pe cap cu co­ro­ni­țe de flori. Li se spune „fru­moa­se­le”, dar și „ne­nu­mi­tele”, fiindcă nu­mele lor nu e știut de nici o ființă ome­­nească, iar de l-ar ști cineva și l-ar spu­ne, ar mu­ri pe loc, bles­te­mat. Pe cât de fru­moase, tot pe atât de ciu­doa­se și de răz­bunătoare, le rătă­cesc min­țile celor care le văd, aduc boli, iau pe sus copiii ne­bo­tezați, lă­sați fără pază, schim­bân­du-le înfăți­șa­rea sau făcân­du-i pierduți… Singurul leac cu care se lasă îmblân­zite e… vorba bu­nă, toto­dată o formă de apărare pen­tru cei care le întâl­nesc. Un soi de jurământ de prie­tenie, afec­țiune și neamestec în lu­mea și treaba lor. Omul nu are voie sub nici o formă să intre în mijlocul vâr­tejului pe care-l for­mează, dacă vrea să rămână întreg la min­te și sănătos. Cel mai mult și mai mult le plac lau­dele bogate, dovada că privito­rul este încântat peste poate de fru­musețea pe care o vede și de faptul că i s-a permis să aibă acces la ea. Odată res­pectat pro­tocolul, răsplata este și ea pe măsură, su­pra fireas­că, de neuitat…

O poveste adevărată

Deși ce vă spun par povești, ele au corespon­dent deplin în realitate. Iată, înregistrată pe bandă    de reportofon, o relatare din anul 1985, pe care am auzit-o în comuna Bârsana din Maramureș. Era cam după miezul nopții, când lumina era întreruptă din interese de stat… Dragoș Surdu, profesorul de româ­nă din sat, pusese la cale o întâlnire ciudată, la care îi poftise pe bătrânii în­țelepți care știau povești legate de tradiția locului. N-am să uit niciodată cum a intrat în încă­pe­rea cea scundă, luminată doar de o lampă cu gaz, că­rând în spinare o bătrână de vreo 80 de ani, ce nu mai putea să meargă. O che­ma Doca și a spus ur­mătoarea poveste: „Un oarece om ce venea de la moa­ră s-o tâlnit în cale cu Frumușalele. Ca să nu pățas­că ceva, s-o pornit a le lăuda: «Frumușică, Frumu­șele/ Jocu vost să se mărea (mărească)/ Și mândru să se-nmul­țea (în­mulțească)/ Pă tăt câmpu și pă tăte delurelele».

– Și ție să ți să-nmulțea fărina în sac, să nu ți se gate în veci!, o zâs Fru­mușelele cătră om. Și-așe o fost. C-o tăt luat la fărină din sac, da ea n-o scăzut nici on pic, nu să găta, batăr de cocea pâine în tătă zâua. De la o vreme, mu­ierea omului s-o mirat:

– Măi omule, da ce nevoia ai făcut, de ce nu să gată în veci fărina? Omu s-o uitat într-o lature și-o tăcut.

– Măi, omule, o zis iară muierea, ce-ai făcut cu fărina, că de nu-mi spui, casă bună cu tine io nu mai am. Înfricat să nu zică la nime de în­tâmplare, așa cum l-o-nvă­țat Frumușelele, omu n-o pu­tut, săracu, să sca­pe de gura femeii și i-o po­vestit ce-o pățit când venea de la moară. N-o gă­tat bine vorba, că fă­rina o și-nce­put a scădea. Cum lua din sac, cum scădea, pâ­nă când s-o gătat. Plată, diptce nu ș-o putut țâne gura și n-o ținut legământu’ jurat.”

Sufletul vântului

Dar partea cea mai seducătoare a poveștii nu este întâmplarea în sine, jură­mântul cel pe­dep­sit, ci co­mu­nica­rea omului cu natu­ra, dia­logul din­tre ță­rani și vânt, cre­dința că ori­­ce al­că­tuire a lu­mii, chiar și o tor­na­dă de va­ră, are su­flet și vor­bă ome­neas­că, că este pe­reche cu el în ar­monia uni­ver­sa­lă, lă­sată de Dum­ne­zeu pe pă­mânt.

În Mara­mu­reș, poveștile des­pre Fru­mu­șele sunt încă vii, ele trăiesc și în ziua de azi. Orice ma­­­ramu­re­șean, vă­zând o tor­nadă sau doar un simplu vâr­tej de vânt, se va feri din calea lor, adre­­sân­du-le toto­dată cuvin­tele cu­venite, im­puse de regula bunei con­vie­țuiri.

În diferite locuri din România, vâr­te­jurile de vânt poartă nume pli­ne de cu­loare și fante­zie, le­gate și de ac­țiunile pe care le în­tre­prind. Sunt nu­mi­te: Cele frumoa­se, Ie­lele, Mă­ies­tre­le, Șoi­manele, Mi­los­ti­ve­le, Dân­­sele, Zâ­ne­le, Ru­salele, Ce­le sfinte, Cele ne­po­me­nite, Vân­toa­sele și, spre deosebire de Mara­mureș, umblă noaptea, lă­sând în urma lor cercuri de iarbă arsă. În Mara­mu­reș, Fru­moa­sele sunt ființe eoliene diurne, solare, capabile și de fapte bu­ne – șotii, glume – nu numai de îm­bolnăviri și pociri. Cu toate că cele mai mul­te vârtejuri de vânt se văd pri­mă­vara, nici vara sau toamna nu lip­sesc, ba atunci „joa­că” cu și mai mare putere, putând lua pe sus căpițe și clăi în­tregi de fân, staule de oi, copii… Vizați sunt cei care ignoră con­sem­nul și le vorbesc urât. Așa îmi povestea un om, că aflându-se la fân, făcea o claie sin­gur și când a văzut că vin Frumu­șe­le­le, necre­zând în po­veștile despre ele, a început să le ocă­rască strigând: „Hâ­dele! Hâ­de­le! Hâ­dele!”. Atunci vântul s-a în­te­țit și i-a luat fânul pe care-l așe­zase în jurul parului, pală cu pală, și l-a dus pe sus, îm­prăștiindu-i-l pe o rază de câțiva kilo­metri, în așa fel în­cât să nu-l mai poată adu­na în vecii veci­lor. „Noa, amu, cred și eu că este ce­va”, a adăugat gân­ditor omul.

Când a zburat Lișca

Pe Valea Someșului, la Lucăcești, vârtejurile de vânt se numesc Vân­toa­se ori Vânt rău. „De­mult, când îi para­liza pă oamini, zâce că i-o lovit Vânt rău”. Aici, Vântoasele sunt în afara oricărei metode de protecție, chiar dacă aceasta se bazează pe simbolul crucii, din religia noastră creștină.

„Lișca, când o fost nevastă tânără, o secerat grâu, ș-o vinit o Vântoasă ș-o rădicat-o sus de la pă­mânt și Buhaiu o tras-o de pticioare în jos. Când o văzut-o pă Vântoasă viind, Lișca o zâs: «Ptiu, ucigă-te cru­cea!». Pântru acé o luat-o pă sus și hainele i le-o ră­dicat tăte-n cap.” (Ioan Coza, 80 de ani, Lucăcești)

Dintr-o altă relatare a bătrânului povestitor Ioan Coza, reiese că Vântoasele posedă o inteli­gență supe­ri­­oa­ră, pedepsind fala, trufia, fără drept de apel.

„Două fete o căpătat zadii în cap (baticuri) din Ame­rica și s-o dus cu ele pă cap la târg. S-o uitat târ­gu după ele, așa de faine erau. Oarece femeie o zâs: «Mnira-s-ar lumea de zadiile cele, că frumoase-s!». Ș-o vinit Vântoasele și le-o luat zadiile di pă cap și le-o dus păstă Codru Butesî încolo, de nu le-o mai văzut nime-n veci!”

Dar vârtejul de vânt poate să determine și o declarație de dragoste tacită între doi soți. Cea mai frumoasă bătrână din De­sești, Pălăguța lui An­draș, de 87 de ani, îmi povestea prin 1989, zâmbind amin­tirilor: „Eram pă claie, ș-o zinit Frumușelele și mi-o luat pânzătura (baticul) și mni-o dus-o sus-sus, ca până-n vârfu’ besericii, într-on stejar. Bărbatu-mneu s-o urcat după ié. S-o desculțat de opinci, până când o fo în vârfu stejarului și mi-o dat pânzătura. No! Io nu l-am mânat. Așe o vrut el, chiar de-o fost gata să-și rupă gâtu’”.

Ce-a pățit Pălăguța

În ceea ce-i privește pe copiii mici, se știe că este absolut interzis ca aceștia să fie scoși din casă înainte de a fi botezați, deoarece Frumu­șelele vor încerca să-i ră­pească. „Frumușelele îs on Vânt rău care aduce ne­no­rocire, boală și zâce că trebe să fugi din drumu lor. Zine on vârtej de vânt și ie tăt ce află pă jos: frunze, fân. Într-o zi, m-am dus a culege mere «La Temeteu», cu cocoana (copila) ce mai mică în brațe și-mi era nebotezată. Am pus cocoana supt on măr, jos, și io am cules mere de supt alt măr și eram cu spatele la cocoană. Odată o aud pe Măria lui Ghiuri: «Pălăgu’, ni cum îți duce cocoana pă sus!». Pă când m-am întors, cocoana iera rădi­cată mai mult de on metăr de la pământ și o ducé vântu cu perină cu tăt. Am sărit ș-am prins-o. O dus-o cât de-aici până-n perete – să zâc așé – vo tri-patru metări. Asta așé o fo, am pățât-o io. Da’ vezi, lumea nu crede. Ș-apoi mi-o fo beteagă rău co­coana. Și n-am mai ieșât nicări cu ié, până n-am botezat-o.” (Pă­lăguța Roman, De­sești)

Marți între tunuri

Frumușelele fac parte dintr-un calendar stră­vechi, ziua lor fiind marțea, când femeilor li se pretindea să o respecte nelucrând aproape nimic. Adică: să nu toar­că, să nu țeasă, să nu coacă pâine, să nu spele rufe, să nu se spele sau piap­tăne pe cap. Dintre toate marțele din an, una este însă extrem de importantă. Se nu­mește Marți între tunuri (tunete) și este marțea din Săptă­mâna-nsemnată, adică marțea din prima săp­tă­mână a Postului Mare. De altfel, toate zilele din „săp­tămâna-ntâie-n post” poartă câte un nu­me și fie­care este menită numai anumitor munci și inter­zisă pen­tru altele. Zilele se numesc: Lunea urâtă, Marți între tunuri, Miercurea Milos­tivelor, Joița verde, Vi­nerea sea­că, Sâmbăta morților, și conțin un amestec de re­guli păgâne și creștine. Marți între tunuri nu-i slobod a țese, ca să nu trăznească în clăile de fân și să nu-l împrăștie Frumușelele. Este ziua fenomenelor atmo­sfe­rice, a tornadelor ce prevestesc furtuni, a tunetelor și trăs­ne­telor, considerându-se că tot ce există în jurul nos­tru are suflet, este viu și înțelege gân­durile și in­ten­țiile cele mai ascunse ale omului. Această religie an­ces­trală poartă numele de animism. În zilele noas­tre, știința – fizica – demonstrează că nu este vor­ba des­pre nici un fel de naivitate sau primitivism, ci că este adevărul-adevărat, fiindcă absolut tot ce ne în­con­joară e viu, este format din particule în continuă miș­care, chiar dacă nu vedem cu ochiul liber acest pro­­ces. Viața înseamnă mișcare, iar bunul ei mers pare a depinde în totalitate de dragostea între formele de manifestare, de „înțelegerea” dintre ele, de cuvin­tele fru­moase și bune numite altădată incantații sau des­­cân­tece, iar în era creștină – la un stadiu superior – rugă­ciuni. Dra­goste, înțele­gere, cuvinte frumoase – o triadă arhi­cunos­cută, veche și nouă, păgână și creș­tină, capabilă să instituie raiul pe pământ. Atât de ușor de realizat, în aparență, și imposibil, în fapt, la mo­­mentul de față, când sălbăticia omenească nu mai ține cont de nimic. Dar dacă se vorbește des­pre aceas­tă armonie (rai) înseamnă că ea a existat cu sigu­ran­ță. Și tot ce a existat va mai fi, „nimic nou sub soa­re”, spune Cartea Cărților. Ca un mic exemplu, vreau să re­latez ce făceau părinții mei atunci când în urma unei perioade cu temperaturi înalte, începea să bată vântul, anunțând o furtună, foarte probabil adu­că­toare de grindină. Îl vedeam pe tata în mijlocul câm­pului sau al curții, bucuros, privind cerul și rugân­du-se. Iubea vântul, și când su­fla cu cea mai mare putere, zi­cea: „Vântul, sfântul, curăță pă­mân­tul!”. Iar ma­ma: „Adă-o, Doam­ne (ploa­ia) sfântă și curată”. Niciodată de când exist nu s-a întâmplat ca după ros­tirea aces­tor cu­vinte să vină vreo ploa­ie cu piatră, de­vastatoare. Ploaia ce venea era dreaptă și grea, ploaie grasă, mă­noasă, ridicând o pătură ușoară de ceață. Stăteam cu to­ții nemișcați, tă­cuți, privind cu admirație acest dar al cerului și îmbă­tându-ne cu muzica ce se degaja din îmbrățișarea lui cu pământul. Nu ne încerca nici o frică. „De voia lui Dum­nezeu nu te poți ascunde – n-ai unde”, ziceau pă­rinții. Azi înțeleg că în ei exista cu adevărat acea credință cât bobul de mac, prin care Stăpânul Lumii le comunica, îmblânzind stihiile, că le-a auzit dorința.

Despre Frumușele se poate vorbi mult, fiind­că sunt multe întâmplări cu ele. Am să sfârșesc textul aces­ta, și-așa prea lung, cu o experiență trăită în di­rect. Într-o primăvară, pe când se scuturau florile de cireș, aflându-mă în grădină, au venit Frumușelele și m-au învăluit în petale din cap până-n picioare, ca într-o rochie de mireasă. M-am rotit cu vântul ducând mâi­nile la cap și am zâmbit. Se jucau cu mine, mulțu­min­du-mi, poate, pentru articolul de acum.