Politica stagnării

Dacă prin „stabilitate” înțelegem stagnare, se poate spune că alianța aflată la putere (PSD – PNL – UDMR) și-a atins obiectivele. De aproape doi ani, guvernul condus de „liberalul” Nicolae Ciucă nu a făcut decât să amâne mereu rezol­va­rea celor mai importante probleme ale țării. Gân­dit de ini­ţiatorul lui, preşedintele Klaus Iohannis, drept cea mai eficientă formulă administrativă de atenuare a efectelor crizelor succesive ce au afectat viața na­țiunii, bucurându-se de o ma­joritate parla­men­tară de 70%, el trebuia, și pu­tea!, nu numai să ges­tio­neze prompt problemele curente, ci și să con­cre­­tizeze ma­rile proiecte naţionale, absorbind inte­gral fondurile europene acordate prin PNRR. Evident, efectele econo­mice ale crizelor pomenite im­pu­neau o anume parcimonie (ca să nu spun auste­­ritate) în chel­tuirea banului public, în distri­buirea lui pentru sectoarele afectate de aceste efec­te. Se ştie cât de dure au fost ele pentru calitatea vieţii cetă­țe­nilor, ca urmare a scumpirii alimen­te­lor și ener­giei. Stimularea unor investiţii esenţiale, crea­toare de locuri de muncă și, în con­secinţă, adu­­cătoare de venituri pentru popu­laţie, era – în contextul dat – absolut necesară. Ce a făcut însă „Guvernul stabilității”? Pe scurt spus, a pierdut tim­pul în discuţii sterile, care n-au re­zolvat ni­mic. Abandonând total perspectivele progra­ma­tice ale par­tidului pe care îl reprezintă, PNL, Ni­colae Ciu­că a „adoptat” politica PSD-istă cla­sică, de „um­flare” a administraţiei de stat, cen­trală și loca­lă, cu alocările suplimentare de fon­duri. A păstrat (în ciuda obligaţiilor asumate prin PNRR) „pensii­le speciale”, ba chiar a sporit nu­mărul „specialilor” prin includerea în rândul lor și a altor categorii de favorizaţi. „Înghețarea” an­gajă­rilor la stat, anun­ţa­tă de mai multe ori ca modalitate de stopare a dez­mățului bugetar, a fost o măsură „doar pentru căţei”. Nu are rost să mai po­menesc de proiectele ma­jore, continuate cu vite­za melcului. Stagnarea în sistem, cu păs­trarea premeditată a faliilor dintre „mizeri și bo­gați” a ajuns însă inevitabil la o sca­dență. Gre­va dască­lilor a fost o primă manifes­tare a ei. Cum poţi justifica faptul că un şofer de demnitar câș­tigă mai mult ca un profesor, a cărui misiune este for­­ma­rea generaţiilor ce vor duce țara mai de­parte? După nenumărate tergiversări, până la ur­mă, banii pentru a satisface, cât de cât, do­lean­ţe­le greviş­tilor au fost găsiți. Îi vor lua din alte îm­pru­muturi, grevante pentru economia țării, din tă­ierea unor investiţii majore, din „ciupirea” fon­­durilor eu­ropene. Dar, de favorizaţii sistemu­lui nu se vor atinge, chiar dacă există riscul real ca al­te cate­gorii profesionale să se revolte, so­li­ci­tând – la rândul lor – satisfacerea propriilor doleanţe.

Nicolae Ciucă și-a încheiat „misiunea de sta­bi­lizator”. Sarcina sa este preluată de Marcel Cio­lacu, liderul PSD-ului. Stabilitatea stagnantă va con­tinua. Dacă guvernul condus de un „li­beral” nu a putut (sau nu a vrut) să iasă din limi­tele siste­mu­lui impus de guvernările PSD-iste anterioare, cum ar putea să o facă însuși șeful acestui partid? Marcel Ciolacu a anunţat că, după preluarea gu­ver­­nului, va rezolva imediat problema pensiilor spe­ciale (de care depinde venirea unor fonduri din PNRR), în caz de ne­reuşită „plecând acasă”. Greu de crezut, Marcel Ciolacu este cu un ochi la ale­gerile din anul viitor, în care funcţionărimea ad­ministrativă va juca un rol esenţial. Clientela și fa­vorizații parti­dului devin, tocmai din cauza mobi­lizării pentru aceste alegeri, mai pretenţioși. PSD-iștii nu dau „vrabia din mână pentru cioara de pe gard”. Ce va putea face, în această situație, pre­mie­rul Ciolacu? Liderul celui mai mare partid ro­mânesc va face tot ce a făcut dintotdeauna PSD-ul: va constitui, oricât de mult ar costa economia, un fond pentru mituire, înainte de alegeri (cla­sicele „pomeni electorale”) și va promite marea cu sarea, inclusiv prin legi sociale, votate în par­la­ment. Își va învinui eventual, la momentul opor­tun, parte­nerii liberali pentru greaua moştenire pe care i-au lăsat-o. Dar, practic, nu va schimba ni­mic, amâ­nând în continuare tranşarea hotărâtă a proble­melor. Pentru România, stabilitatea a în­sem­nat stagnarea, înghețarea în sistem. Iar stag­narea duce inevitabil, mai devreme sau mai târziu, la eșec.