„Atunci când nu mai ai probleme cu șomajul, vei avea probleme cu nivelul salariilor”, îmi spunea cineva, acum câteva săptămâni. Printr-un concurs complex de împrejurări, care ține și de dezvoltarea economică, dar și de migrația forței de muncă în Occident, România a depășit, de ceva ani, problema șomajului. Ba, sunt sectoare, ca agricultura sau serviciile, unde patronii au bătăi mari de cap când vine vorba să găsească oameni potriviți. Dintr-un exportator de forță de muncă, România a devenit un importator! Munci pe care românii nu mai sunt dispuși să le facă sau le-ar face doar pentru un anumit nivel salarial sunt prestate acum de oameni pentru care 400 de euro în mână înseamnă bani din care își ajută inclusiv familiile de acasă, din Asia…
Deși a arătat constant bine în statisticile macroeconomice din ultimii 15 ani, România s-a dezvoltat, totuși, inegal. Sunt zone unde salariile se apropie mult de cele din Occident (în multinaționale sau în IT, există pături întregi de bugetari care au salarii extrem de bune), după cum există branșe care n-au ținut ritmul, greva profesorilor ne-a arătat că destui oameni din sistem sunt nevoiți să se descurce cu mai puțin de 3.000 de lei pe lună. Mai cu seamă în orașele-magnet, cei cu salarii mici sunt nevoiți să supraviețuiască într-un mediu în care prețurile, de la o masă la restaurant la chirie, s-au aliniat, fatalmente, în funcție de veniturile de mii de euro pe lună ale celor care prestează în industriile bănoase. Tensiunea socială pe care o simțim în aceste zile vine și de aici, alimentată, desigur, și de inflație, ca și de instrumentarea oneroasă a acesteia de către unii.
După 30 de ani în care România a crescut mai ales în profitul celor puternici – mulți dintre ei patroni corecți și curajoși, dar încă de câteva ori pe-atâția, speculanți, unși cu toate alifiile sau privilegiați ai sistemului – presiunea pentru alinierea la Occident a salariilor celor mulți va fi tot mai mare. Dacă privim dincolo de tulburările sociale inerente, alinierea salariilor la Occident e încă un pas logic în dezvoltarea României. Ceea ce a simțit statul în ultimele săptămâni, strâns cu ușa de greva viguroasă a celor din Educație, simt, pe pielea lor, de multă vreme, patronii din economia reală. Într-o țară civilizată, negocierea dintre cerere și ofertă, unul dintre principiile de bază ale capitalismului, e mediată de sindicate. Cum, la noi, mișcarea sindicală a fost decredibilizată și folosită mai mult ca trambulină politică, e nevoie de mult curaj și de neclintită unitate din partea celor nemulțumiți, pentru a-și atinge scopurile. Profesorilor, iată, le-a ieșit! Dar procesul e abia la început. Salariile decente sunt doar un prim pas pentru a avea cu adevărat o țară „ca afară”. Știm cu toții că există domenii unde salariile au crescut, dar performanțele întârzie. Chiar Guvernul e un bun exemplu în acest sens. Nu doar dezvoltarea inegală a României e vinovată pentru discrepanțele salariale de azi, ci și corupția endemică: în loc să se regăsească în fluturașul de salariu al omului simplu, bunăstarea țării se scurge în conturile grase ale celor sus-puși. Când sute de mii de oameni protestau în Piața Victoriei pentru apărarea statului de drept, marile sindicate din România erau total absente. Mărirea de acum a salariilor nu ajută la mai nimic, dacă țara e prost guvernată, iar corupția căpușează orice avans economic. Peste un an, salariile mărite s-ar putea să nu mai însemne nimic! Tocmai de aceea, pe lângă salarii, sindicatele trebuie să ceară în stradă și bună guvernare. Când concupiscența în care se scaldă, de zeci de ani, sindicatele și guvernanții va lua sfârșit, România va putea bifa un nou prag în progresia sa. Greva profesorilor din 2023 ar fi un bun moment pentru ca asta să se întâmple.
