Salariile și buna guvernare

„Atunci când nu mai ai probleme cu șomajul, vei avea probleme cu nivelul salariilor”, îmi spunea ci­neva, acum câteva săptămâni. Printr-un concurs complex de împrejurări, care ține și de dezvoltarea economică, dar și de migrația forței de muncă în Occident, România a depășit, de ceva ani, pro­ble­ma șomajului. Ba, sunt sectoare, ca agri­cultura sau serviciile, unde patronii au bătăi mari de cap când vine vorba să găsească oameni potriviți. Din­tr-un exportator de forță de muncă, România a devenit un importator! Munci pe care românii nu mai sunt dispuși să le facă sau le-ar face doar pentru un anumit nivel salarial sunt prestate acum de oa­meni pentru care 400 de euro în mână înseamnă bani din care își ajută inclusiv familiile de acasă, din Asia…

Deși a arătat constant bine în statisticile macro­economice din ultimii 15 ani, România s-a dez­vol­tat, totuși, inegal. Sunt zone unde salariile se apropie mult de cele din Occident (în multinaționale sau în IT, există pături întregi de bugetari care au salarii ex­trem de bune), după cum există branșe care n-au ținut ritmul, greva profesorilor ne-a arătat că destui oameni din sistem sunt nevoiți să se descurce cu mai pu­țin de 3.000 de lei pe lună. Mai cu seamă în ora­șele-magnet, cei cu salarii mici sunt nevoiți să supra­viețuiască într-un mediu în care prețurile, de la o masă la restaurant la chirie, s-au aliniat, fatalmente, în funcție de veniturile de mii de euro pe lună ale celor care prestează în industriile bănoase. Ten­siunea socială pe care o simțim în aceste zile vine și de aici, alimentată, desigur, și de inflație, ca și de instrumentarea oneroasă a acesteia de către unii.

După 30 de ani în care România a crescut mai ales în profitul celor puternici – mulți dintre ei pa­troni corecți și curajoși, dar încă de câteva ori pe-atâ­ția, speculanți, unși cu toate alifiile sau privile­giați ai sistemului – presiunea pentru alinierea la Occident a salariilor celor mulți va fi tot mai mare. Dacă privim dincolo de tulburările sociale inerente, alinierea salariilor la Occident e încă un pas logic în dezvoltarea României. Ceea ce a simțit statul în ulti­mele săptămâni, strâns cu ușa de greva viguroasă a celor din Educație, simt, pe pielea lor, de multă vre­me, patronii din economia reală. Într-o țară civiliza­tă, negocierea dintre cerere și ofertă, unul dintre principiile de bază ale capitalismului, e mediată de sin­dicate. Cum, la noi, mișcarea sindicală a fost de­credibilizată și folosită mai mult ca trambulină po­litică, e nevoie de mult curaj și de neclintită unitate din partea celor nemulțumiți, pentru a-și atinge sco­purile. Profesorilor, iată, le-a ieșit! Dar procesul e abia la început. Salariile decente sunt doar un prim pas pentru a avea cu adevărat o țară „ca afară”. Știm cu toții că există domenii unde salariile au crescut, dar performanțele întârzie. Chiar Guvernul e un bun exemplu în acest sens. Nu doar dezvoltarea inegală a României e vinovată pentru discrepanțele salariale de azi, ci și corupția endemică: în loc să se regăseas­că în fluturașul de salariu al omului simplu, bunăsta­rea țării se scurge în conturile grase ale celor sus-puși. Când sute de mii de oameni protestau în Piața Victoriei pentru apărarea statului de drept, marile sin­dicate din România erau total absente. Mărirea de acum a salariilor    nu ajută la mai nimic, dacă țara e prost guvernată, iar corupția căpușează orice avans economic. Peste un an, salariile mărite s-ar putea să nu mai însemne nimic! Tocmai de aceea, pe lângă salarii, sindicatele trebuie să ceară în stradă și bună guvernare. Când concupiscența în care se scaldă, de zeci de ani, sindicatele și guvernanții va lua sfârșit, România va putea bifa un nou prag în progresia sa. Greva profesorilor din 2023 ar fi un bun moment pentru ca asta să se întâmple.