Spitalul pentru animale din Nămăiești

Povestea unei mari iubiri

Satul Nămăiești din nordul județului Ar­geș era vestit până acum, pentru ce­lebra lui mânăstire, în care se află o icoană fă­că­toare de minuni a Maicii Domnului. De la un timp, localității i s-a mai adăugat „o minune” mo­dernă: Clinica pentru animale „Almavet Silver”. Dotată cu medici, cu apa­ra­tură de ultimă oră și cu medi­camente de top, ea oferă în plus ceva cu ade­vărat spe­cial: o mare iubire pentru făp­turile necuvântă­toa­re ale lui Dumnezeu. O poveste pe care l-am ru­gat să ne-o spună chiar pe cel care a creat-o, doc­torul veterinar SILVIU SO­CEA­NU, om al lo­cului, muscelean.                                                                                                                                               

Marele dascăl: bunicul Traian

– M-am născut într-o familie în care au fost din­totdeauna multe animale. Am crescut într-o gospo­dărie tradițională, din zona Muscelului, așa cum erau pe vremuri, cu vaci, oi, cai, porci, câini, pisici, găini care creșteau pe lângă casă. Mama a fost dintot­deauna o mare iubitoare de animale, și am avut ce învăța de la ea, dar dascălul adevărat pentru mine a fost bunicul Traian. A fost cioban și era renumit în zonă pentru că vindeca și lecuia animalele bolnave cu tot felul de ierburi și plante, cu fierturi din coajă de salcie ori salcâm. În vacanțele de vară, mă lua ade­sea cu el la stână, în munte, când pleca în trans­humanță, și acolo am văzut primele „intervenții chirurgicale” făcute sub cerul liber, după accidente ale oilor sau după fătări dificile. Țin minte cum, odată, cu mijloace pri­mi­tive, a rezolvat un prolaps uterin la o oaie. Era om fără școală, dar cu știința priceperii animalelor, a comunicării cu ele, în orice moment al vieții lor. Lecțiile de medicină practică pe care le-am văzut la el mi-au rămas întipărite bine în minte. Vreau să spun că spre deosebire de alți colegi de-ai mei, care poate nu văzuseră până în fa­cultate multe dintre animalele pe care urmau să le trateze, eu știam deja de mic cum trebuie luat ani­malul, cum trebuie abordat, cum îl prinzi, de unde îl ții, cum îl așezi pentru o anume inter­ven­ție sau pentru alta. Bunicul era un om formidabil, dacă se uita la o turmă de 200 de oi, imediat vedea oaia care este bol­na­vă. Și tot așa, dintr-o turmă de câteva sute de oi își recu­noștea cele cincizeci de oi ale lui, asta pe vremea în care nu existau crotali de identificare în urechile ani­malelor. Dar și oile îl cunoșteau pe el, se adunau toate în jurul lui, de cum îl vedeau. Acum, din păcate, s-a pierdut ceva din legătura aceasta, nu mai înțelegem tot ce vedem la un animal, s-a în­tâmplat ceva cu noi, oamenii, am pierdut cumva calea de comunicare, ne-am sălbăticit, ne-am în­stră­inat de întreaga natură și ne-am de­părtat tot mai mult de traiul natural.

Nu mai spun că tot de la bunicul și de la mama am învățat că blândețea este se­cretul cu care poți liniști orice animal, oricât ar fi de sălbatic și de speriat, în urma unei boli ori a unei traume pe care a suferit-o. Nu pot să uit altă lecție pe care mi-a dat-o bunicul, și anume – curățenia în care trebuie să adăpostești, să ții și să tratezi animalele. După dragoste și hrană potrivită, e nevoie și de curățenie și de condiții protectoare, atunci când ai un animal. Și regula aceasta este valabilă nu doar în cazul celor care au animale de com­panie, căței, pisicuțe, ținute în apar­tamente de bloc, ci e vorba și de animalele mari dintr-o gospodărie, de acelea care în­deobște stau în curte și în grajduri.

Șarpele Costel și ariciul Grămadă

– Deși clinica dvs. se află într-un sat, și-ar fi normal ca „pacienții” să vă fie „din zonă”, văd că aveți internate tot felul de animale. La intrarea în clinică am văzut într-o cușcă un… șarpe.

– Da, este Costel, un piton regal, care acum se odihnește.    Aici ar trebui să fie două șopârle agama, dar e numai una, pen­tru că cealaltă mereu fuge ca să se joace cu pisicile. În cutia de pe dulapul acesta își revine după o boală ariciul Grămadă, care a fost în tratament. Dincolo e un pui de cioară, foarte deș­tept! În fotoliu l-ați văzut adormit pe Miguel, un mo­tan din rasa Sfinx, și aproape de intrare e un alt paz­nic, o pisică albă din rasa British, pe care am bo­tezat-o Mufasa, după filmul de desene animate care a încântat copilăria atâtor generații. Mai sunt niște câini, niște păsări, broaște țestoase, papagalii i-am dus acasă, pentru că ne asurzeau cu poveștile lor… Aceștia sunt pacienții noștri, responsabili cu voia bună în clinică. Eu am crescut, așa cum v-am mai spus, înconjurat de animalele din gospodărie și am știut dintotdeauna că vreau să mă fac doctor de animale. Nu a existat vreo altă variantă de profesie, nici n-am conceput vreodată că am să fac altceva. Am făcut și liceul veterinar înainte de facultate. Așa că veți înțelege de ce îmi place ca în jurul meu să fie mereu animale cât mai multe și cât mai di­ferite. De la fiecare poți învăța câte ceva. A apărut, la un moment dat, la ușa clinicii, o pisică bolnavă, a venit singură. Am tratat-o, am sterilizat-o și a rămas la noi. Era blândă și ascultătoare. Prietenul ei cel mai bun era un hamster cu care-și petrecea toată ziua. Am mai avut în clinică și chinchilla, porcușori de Guineea, căței de toate rasele, cai. Dar animalul care mi-a fermecat copilăria, lângă care am crescut și a rămas pe veci în sufletul meu, a fost un câine din rasa golden retriever, Alma, care a mu­rit de bătrânețe. De la numele ei vine și numele ca­binetului Almavet Silver.

„Suferi ca un câine” – o zicală care trebuie să dispară

– Aveți și pacienți locali? Își aduc oamenii ani­malele la spital?

– Avem în grijă toate animalele întâlnite în gos­podăriile oamenilor, de la pisici și căței, până la rațe, vaci, oi, capre, cai, cu toată paleta de afecțiuni și probleme specifice fiecărei rase în parte. Avem pentru aceasta și o ambulanță, așa că ne putem deplasa la domiciliul pacienților, în caz de nevoie. Visul meu dintotdeauna a fost să am un cabinet medical veterinar dotat cu toată aparatura necesară investigațiilor și tratării cât mai multor afecțiuni.

– Și, după cât se vede, ați reușit. Ați apelat la fonduri europene?

– Prin efort propriu, dar și cu ajutorul unor fon­duri europene, am re­ușit să dotez această cli­nică cu aproape tot ce este ne­cesar pentru o activi­tate funcțională performantă. În cabinetele noastre fa­cem consultații, avem un ecograf performant, en­doscop, avem un laborator bine dotat unde pu­tem face analize de sânge, biochimice, hormonale, he­ma­tologice, avem cabinet de radiologie, sală pentru intervenții chirurgicale mari și mici, pentru castrări, tratarea plăgilor și rănilor, pentru osteo­sin­teze. Avem o farmacie bine dotată cu tot ce este necesar. Oa­menii ne caută pentru că sunt mul­țumiți de ceea ce au văzut că se întâmplă cu ani­malele lor aici la noi.

– Și mai aveți ceva ce nu se poate obține cu fonduri europene: dragostea pentru animale. Se simte de cum treci pragul clinicii…

– Mă bucur de ce spuneți. Într-adevăr, îngrijim cu cel mai mare drag animalele. Ceea ce mă bucură mult este faptul că în ultima vreme diferența între modul în care sunt tratate animalele de orășeni și săteni este tot mai mică. Adică, dacă acum zece ani, în sat, câinele era legat cu un lanț de 1 metru și ținut în ploaie, hrănit în cel mai bun caz cu un boț de mă­măligă, atitudinea sătenilor față de animale s-a mai schimbat. Le vaccinează, le castrează, le depara­zi­tează, le hrănesc mai bine, le tratează corespunzător. Sigur că este nevoie încă de multă educație în acest sens și ne mai ajută și legislația veterinară, care a fost adoptată în ultima vreme. Sperăm ca zicala „Suferi ca un câine” să-și piardă sensul și să dispară.

– Nămăiești e un sat înconjurat de munți și păduri. Mai există animale sălbatice în zonă. Ele n-au nevoie de îngrijiri medicale?

– În România există „Asociația Car­pathia”, care are printre activitățile ei și pe aceea de conservare a faunei și florei, de reintroducere a unor specii. Ei ne aduc adesea animale pentru tratament. Am tratat pui de că­pri­oară, pui de urs, zimbri, care au fost aduși din Slovacia și după perioada de carantină au fost lăsați liberi în pădurile din Lerești, Sătic și Nucșoara. De curând, am aflat că un grup din acești zimbri s-a despărțit de turma mare și a trecut muntele spre Zăr­nești, în Brașov, ceea ce înseamnă că s-au adaptat și se simt bine. Toate aceste ani­male sunt atent monitorizate și le tratăm atunci când este nevoie.

– Aveți pacienți atât de diferiți, bă­nuiesc că și afecțiunile specifice fie­cărei rase presupun tratamente diverse. V-a pregătit facultatea pen­tru toată această experiență?

– Teoretic, da, dar eu am și lucrat trei ani, stu­dent fiind, într-un cabinet veterinar în București, ceea ce mi-a prins foarte bine. Am citit mult și citesc și acum literatură de spe­cialitate, caut infor­ma­ții pe internet. Știu că tre­buie să fiu mereu la zi cu tot ce apare în ma­terie de tratamente ve­terinare, așa că tim­pul îmi este ta­re bine dră­muit și îm­părțit. Cli­pele libere le petrec tot în compania anima­lelor, îmi place să că­lă­resc prin pădure, însoțit de cățeii pe care îi cresc. Adeseori, în acele mo­mente mă gân­desc la bunicul Traian, de la ca­re am deprins știința vieții de la munte și dra­gul de animale, și-mi pare tare rău că nu a mai apucat să vadă că în­vă­­țăturile lui merg mai departe la clinica Al­mavet Sil­ver din Nămăiești.

Clinica ALMAVET SILVER, str. Principală nr. 234, loc Nămăiești, com. Valea Mare Pravăț, jud. Argeș. Dr. SOCEANU SILVIU, tel.: 0762.685.508