Muntele cu rugăciuni – Mânăstirea Predeal

– La doar patru kilometri de Pre­dea­l, cunoscuta stațiune de pe Valea Prahovei, se află ascunsă o co­moară: o bisericuță veche, înconjurată de chilii, în care viețuiesc monahi de mai bine de două secole. Dacă vara aceasta căutați răcoarea muntelui, nu uitați să vă cufundați și în liniștea rugă­ciunii acestui schit stră­vechi –

Partenie și tâlharul

Înainte ca turiștii, schiorii și montaniarzii să ia cu asalt munții și pârtiile Predealului, aici a fost doar un loc de rugăciune. Sihaștrii au fost primii. Ținuturile erau sălbatice, numai călugării și haiducii căutau ascunzișul codrilor de nepă­truns, al prăpăs­tiilor și culmilor Clă­bucetului. Pentru unii, singură­tatea era scară spre cer, pentru ceilalți, un ascunziș. Niciun drum nu trecea pe atunci pe aici, să lege Ardealul de Țara Românească. Puținii călători care se încumetau să străbată trecă­toarea Bucegilor foloseau o potecă îngustă și prăpăstioasă. Filele de cronică povestesc cum în pustietăție acestea s-a temeluit, la început, un schit cu trei chilii, o bise­ri­cuță de lemn având hramul Sfântului Ierarh Nico­lae. „Să se scie începerea aces­tui sfânt schit, ce se numesce Predeal din Plaiul Prahova, că la anul 1774, în luna iunie 20, s-a dus cuviosul Ioanichie ieromonahul la preacu­vio­sul boer Gr. Buzoianu și l-au rugat să dăruiască loc din moșia dumnealui, la poalele muntelui Clăbu­cetul Taurului, ca să facă un schit. Deci, i-au și dăruit, precum se vede”. Starețul Ioanichie era din Brașov, iar primul ctitor, „preacuviosul boer Gr. Buzoianu” din Săcele, un sat mare și bogat, așezat în coasta Brașovului, de unde veneau mai toți mocanii care-și păstoreau turmele în preajma schitului. Ciobani aspri și avuți, ei și-au legat numele de mica așe­zare monahală la care vor fi poposit pentru rugă și sfat. Cel de-al doilea ctitor al schi­tului, Ion Buzatu, a fost tot din Săcele. El va reface Schitul Sfântul Nicolae după ce, la 1788, a fost ars de turci. Doi ani mai târziu, în 1790, starețul Ioanichie se va retrage, lă­sându-i egumenia părintelui Partenie, venit de la mânăs­tirea Sinaia, un om cu inima ca o pâine caldă. „L-au pus năcealnic, foarte silitor fiind acest Partenie, mult au deschis schitul și l-au împodobit și au strâns călu­gărași ca să laude pe Dumnezeu după cu­viință”.

De pe vremea acestui stareț Partenie, ne-a rămas și o întâmplare care-i vădește sufle­tul sfânt. S-a întâmplat într-o iarnă, pe la anul 1800, când o ceată de tâlhari au luat urmele unui negustor care mergea spre Bra­șov, cu gândul să ajungă la Lipsca. Lângă schit, hoții i-au aținut ca­lea, iar negustorul a fugit de ei în podul bise­ricii. Tâlharii au ve­nit să-l caute, dar Sfântul Nicolae li s-a arătat aievea și i-a mustrat, gonindu-i cu o putere nevăzută. Hoții au golit, totuși, cămara mânăstirii și l-au silit pe stareț să care povara. Când a ajuns la locul în care se ascundeau hoții, părintelui Partenie i-a fost așa de milă de frigul și mizeria în care tră­iau, încât și-a scos palto­nul, l-a dăruit lor, iar el s-a întors la schit numai în du­lama călugă­rească. Mișcat de dra­gos­tea stare­țului și, poate, de vederea mi­nunată a Sfân­tului Nicolae, unul din­tre tâlhari s-a pocăit și s-a făcut călugăr.

Bisericuța din palma lui Dumnezeu

Nimic nu m-a pregătit pentru întâlnirea cu Schitul Sfântul Nicolae din Predeal. Nici drumul pe care a trebuit să urc șerpește, prin poala Clă­bucetului, nici pădurea, care m-a prins în brațele ei. Din clipa în care am trecut pe poarta mânăstirii, m-am trezit, într-o clipire de ochi, în cu totul altă lume. La doar patru kilometri de centrul unei sta­țiuni care geme de lume, liniștea este nesfârșită. Auzi cum îți bate inima în piept. Din trei laturi, pădurea îmbracă schitul ca o cetate vie, punându-i rugile la păstrare, ferite de larma, tulburarea și chinul lumii. Înțeleg de ce aici a începutul totul. Și începe și acum, cu fiecare liturghie. În fața mea, delicată, să o ții în palmele făcute căuș, e biserica veche a schitului, durată din piatră, la 1819. Lăcașul de lemn, ridicat la 1788, nu mai este, în locul lui a fost ctitorită o bijuterie din stâncă de Caraiman, ca veacurile să nu o poată birui. Intru într-un naos micuț, ca într-un sipet. Sunt două secole de rugă­ciuni adevărate în el. Mă simt învelit în haina lor de lumină și de tămâie. Iisus e atât de aproape, mai că-L atingi cu palmele unite în rugăciune. Respir smerenie și simplitate dumnezeiască. Biserica e atât de micuță, încât călugării nu au avut loc să facă două uși diaconești în catapeteasmă, s-au mulțumit cu una. În dreapta, într-un chivot lucrat cu migală, e păstrată o părticică din moaștele Sfântului Ierarh Nicolae. Mă închin ocrotitorului schitului, care i-a înfricoșat acum două veacuri pe tâlhari. Puterea lui e la fel de aprinsă și vie astăzi, ca și ieri. Ies în tindă. În dreapta mea, e cea de a doua biserică a mânăstirii, închi­nată Nașterii Maicii Domnului. A fost ridicată douăzeci și șase de ani mai târ­ziu. Lăcașul e mai mare și mai în­că­pător, dar inima mea rămâne în urmă, prinsă în găoacea bisericii vechi.

Cu mine e maica stareță Spiridona Mihu. Îmi îngăduie tăcută rugile. Rupe tăcerea cu câte un cuvânt de fo­los, legat de vremurile prin care schi­tul a răzbătut. Cea mai grea încercare a fost vifornița comunistă. Mult mai grea decât apăsarea otomană, care a făcut scrum mânăstirea, la 1788. Comu­niștii știau că nu zidurile sunt cele mai de preț într-o așezare călugărească. Dacă dărâmi zidurile, monahii le fac din nou. Dacă însă alungi monahii, atunci ucizi chiar harul unei mânăstiri. Comuniștii asta au făcut, prin cele­brul decret 410 din 1959. Schitul Sfântul Nico­lae a fost pustiit    de călu­gări. A fost reîn­viat abia 34 de ani mai târziu, în 1993, cu sprijinul a cinci măicuțe, venite din Munții Apuseni, de la Râmeț. Maica sta­reță Spiri­dona a venit cu ele. Avea atunci 32 de ani, din care cincisprezece, petrecuți în mânăstire la Râmeț.   

Maica Spiridona și florile

„Când am intrat pe poarta schitului, m-am speriat, am vrut să mă întorc îna­poi, la Râmeț. Biserica era tare părăginită, nu se putea sluji în ea și nu aveam nici preot cu noi. Nu aveam nici ce mânca, în afară de un sac de ceapă și unul de lapte praf. Atât. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să punem flori. Multe flori. Și de atunci, s-au schimbat multe. Credincioșii au fost impresionați, florile le-au schimbat gândurile oame­nilor. Mie îmi plac foarte mult, deși e foarte greu să le crești aici, la Predeal, unde vara este scurtă. Când la noi înflo­resc pomii, în restul țării se coc cireșele. În septembrie cade deja bruma”.

Maica stareță Spiridona e tăcută, dis­tinsă, se­nină. Cele șaizeci și două de primăveri care i s-au așezat pe răbojul vieții nu se văd. A intrat în mona­hism de la șaptesprezece ani și a rămas tânără și la chip, și la inimă. Îmi vorbește scurt, fără să intre în amănunte, despre copilăria ei în satul Purcăreț, din județul Alba. Tatăl ei, cantor la biserică, le-a dus la slujbele Mânăstirii Afteia, care tocmai fusese redes­chisă de doi călu­gări – Serafim și Sofronie. Fuse­seră dați afară din monahism de decretul comunist din 1959, și se întorseseră. „Ne-au chemat la stra­nă, pentru că părintele Serafim nu avea cu cine să facă liturghia. Așa am prins drag de viața de mâ­năstire”. Șapte fete au plecat din sat împreună la călugărie și sunt și acum monahii, unele la Râ­meț, altele la mânăsti­rea Dintr-un lemn. La vre­mea când a intrat ca soră în cinul călugăresc, maica Spi­ridona împlinise șaptesprezece ani. „Aveam toate râvna de început. Așa de dragă ne era mânăs­tirea, că și dacă ar fi tăiat cineva lemne pe noi, nu ne-am mai fi întors acasă. Tremuram numai la gândul că pute­rea comunistă ne-ar fi putut trimite înapoi. Îmi aduc aminte cu drag de anii ăia. Sluj­bele ne țineau în mânăstire. Și smerenia care venea din ascultare. Erau și ispite, dar treceau. Chiar dacă uneori ne mai supăram între noi, seara ne ceream iertare, întotdeauna”.

– Vă mai este dor de Râmeț, maică stareță?

– Da. Râmeț o să rămână mereu mânăstirea mea de metanie. Nu știu dacă o să mă mai întorc acolo, pentru că aici mi-am pus tot sufletul. Îl simt lângă mine pe Sfântul Nicolae, m-a ajutat mult. Când am avut necazuri, am ple­cat în pelerinaj la Bari, în Italia, acolo unde se află moaștele lui, m-am rugat, și sfântul a făcut mi­nuni. Ori de câte ori am pus genun­chiul la moaștele sale, el ne-a ajutat.

Părintele Teofil, duhovnicul

„Românii își caută scăpare la Dumnezeu”

E liniște în chiliuța în care stăm de vorbă. O liniște în care am intrat de când am pășit pe poarta mânăstirii și care acum se întinde între mine și părintele Teofil Șerban, duhovnicul măicuțelor. Un părinte blând, cu multă tihnă și răbdare. Vorbim de parcă am avea tot timpul din lume, ca și cum nu ar trebui să mai plec de aici niciodată. La fel ca maica stareță Spiridona, părintele Teofil e călugărit din adoles­cență. A luat drumul monahismului când inima îi era încă tânără și sufletul înaripat, și apoi s-a așezat la temelia mai multor mânăstiri care stăteau să se nască în România anilor 90. În 2001, a ajuns la Pre­deal, venind de la Mânăstirea Caraiman, acolo unde părintele Gherontie Puiu a ctitorit o adevărată lavră. Dar pacea la care visa și-a aflat-o aici, la Predeal. „Cred că Sfântul Nicolae m-a chemat să pun pe picioare această mânăstire, căci biserica închinată lui era în paragină. Și să știți că dacă îți pui sufletul într-un loc, atunci Dumnezeu întotdeauna te ajută să realizezi ceea ce-ți dorești. De când am venit aici m-am îndră­gostit de biserica mică. Am căutat ceva in­tim și, după ce am început să slu­jesc, m-am le­gat de ea. Chiar dacă sun­tem într-o stațiu­ne, e pace aici, suntem încon­jurați de munte și de pă­dure. Cred că pă­sările și cântecul lor îmi aduc cea mai mare liniște. Si­gur că depinde de fiecare să și-o gă­seas­că. Eu mi-am aflat-o aici. Con­tează și cum îți afli liniștea. Eu am învățat că îmi aflu pacea su­fletească, dacă îi întâmpin pe oamenii care vin la mânăstire cu dragoste. Dacă îi judec, mi-o pierd. Așa au trecut anii și, slavă Dom­nului!, nădăjduiesc să rămân aici până la moarte. Con­tează foarte mult să ai liniște sufle­tească. Am fost călugăr în multe locuri, ultima dată la Mânăs­tirea Caraiman, de la Bușteni, unde era foarte frumos, dar erau multe con­strucții și foarte multă lume. Asta nu este prielnic pentru un călugăr. Mo­nahii au nevoie de liniște și de izolare, ca să fie în comuniu­ne cu Dum­nezeu, să se poată ruga cât mai mult. La Bușteni, cu atâta lume în jur, eram în bătaia puștii, în mijlocul încercărilor, nu era bine. Sigur că de încer­cări ai parte oriunde, dar e foarte importantă liniștea, atunci când le înfrunți. Greutăți am avut și aici, la Predeal, am îndurat multe lipsuri, dar, încet, încet, Dumnezeu ne-a ajutat. Au pus umărul și oa­menii, și autoritățile și, încet, încet, am răzbit”.

– Părinte Teofil, spovediți nu numai obștea mânăstirii, ci și pelerinii. Care mai e temperatura credinței românilor? Crește sau scade?

– Eu văd că, mai ales în pandemie și după ea, numărul celor care îl caută pe Dumnezeu a crescut. Cel puțin nouă, ne-au trecut pragul din ce în ce mai mulți credincioși. Românii cred că s-au speriat și și-au căutat scăparea acolo unde și-o caută de veacuri – la Dumnezeu. Cred că este important ca și noi, cei ce slujim, să le ie­șim în întâmpinare, să ne rugăm ca Mântuitorul să le întoarcă ini­mile, așa cum spunea părintele Ghe­rontie Puiu de la Caraiman, la „cre­dință, iubire și bunătate”.

– Ce-i apasă pe români cel mai tare?

– Cred că deznădejdea e, în pri­mul rând, problema vremurilor noas­­tre. La începuturile slujirii mele ca duhovnic nu era atât de răspân­dită depresia, care vine, cred eu, din faptul că oamenii nu își pun nădej­dea în Dumnezeu. Când slăbește cre­dința, atunci intervine deznădej­dea și apoi ajungi la tot felul de lupte lăuntrice, chiar la depresie și la tot felul de alte boli ale trupului sau ale minții. Însă, dacă ai credință, poți trece peste toate acestea, chiar peste ispite mari care vin din partea dia­volului. Eu îi sfătuiesc pe oameni să își pună toată nădejdea în Dum­nezeu, în rugăciune, post, milostenie și dragoste față de aproapele. Pen­tru că orice credință, fără fapte, este moartă. Și care sunt faptele credinței? Postul, rugă­ciunea, acasă și la Liturghie, căci liturghia este cea mai prețioasă rugăciune și, desigur, milostenia, care și ea ne înalță la cer. Dacă îl cauți pe Dumnezeu, ești în comuniu­ne cu El, dacă ai un duhovnic și o rânduială în viață, atunci ai putere să treci peste toate încercările. Dacă nu, diavolul face tot ce vrea – să ne piardă sufletul. Asta îi sfătuiesc pe toți cei care ne calcă pragul, mai ales pe tineri, cărora le spun și să rămână în țară, chiar dacă trăim vremuri grele. Dar le spun să rămână în țară, să stea aproape de pă­rinți, pentru că pă­rinții sunt cei mai apropiați prieteni ai noștri. Să nu alerge după bani pe afară, că știu mulți care au plecat în străi­nă­tate după bani, i-au strâns, dar și-au pier­dut liniștea su­fle­­tului. Și degeaba ai bani, dacă nu ai pace și bucurie în inimă.