Serbările verii – Sânzienele și târgurile de țară

– Splendorile tradiției românești –

Când se deschid cerurile

Au trecut timpurile de aur, când omul avea răgaz să stea trântit în iarba înflorită, cu ochii pierduți în cer. Timpul contemplării naturii s-a dus. Viața ne pune probleme grele, ca o teză la mate­ma­tică. Trăim în imediat. Căutăm permanent re­zol­vări. Cine să-și mai amintească, de pildă, că se apropie solstițiul de vară, ziua când cumpăna dintre lumină și întuneric se schimbă, și soarele își pierde tot mai mult din puteri? O clipă magică, pe care țăranii români o ce­le­brau ca pe o adevărată minune: noaptea când cerul își deschidea porțile, pentru ca oamenii să îl vadă pe Dumnezeu. Și chiar îl vedeau, altfel cum să ex­plici întâmplarea că așteptarea se repeta an de an? Ba era însoțită de-o sărbătoare care, ca prin minune, se celebrează și azi: Sânzienele (după numele ei din Ardeal), Drăgaica (după numele ei muntenesc). „La mie­zul nopții a rânduit Dumnezeu un răstimp de li­niște, când stau în cum­­pănă toate sti­hiile, și ceru­rile cu stele și vânturile, du­pă care dintr-o da­tă toa­te purced în scădere. Iarna înce­pe a-și pregăti har­ma­sarii în grajdu­rile ei din miază­noap­te. În acel ceas al cum­penei, Dum­nezeu a orânduit pace între toate ani­malele, ji­găniile și paserile. Le dă și lumi­na în­țelegerii pentru acel răstimp, ca să gră­iască în­toc­mai așa cum gră­iesc oame­nii”, scrie atât de frumos Mi­hail Sa­do­veanu, în nuvela „Noaptea de Sân­ziene”. Dar oare cum s-a născut forța sărbătorii de Sânzie­ne, de durează până în ziua de azi, sfi­dând „ideologia” in­ter­netului și a rețe­le­lor de socializare? Iată câ­te­va explicații posi­bi­le:

Simbol agrar: „Cap de vară”

De la 22 iunie înainte, țăranii noștri ziceau că „soarele se odihnește la amia­ză”. Momentul avea o mare relevanță în viața agricolă, pentru că de acum înainte se pornea secerișul, începea cositul în satele de la munte și se săpa încă o dată pămân­tul, pentru a-l afâna și a-l scăpa de bu­ruieni. Prac­tic, ziua de Sânziene simbo­liza crugul verii, recol­ta ce avea să urmeze și care trebuia neapărat săr­bă­torită, pentru a se împlini. Dar „cap de vară” în­semna și „cap de viață”, cap de dragoste și împli­niri sufletești. Puține sărbători sunt așa de legate de practici magice și divinatorii, menite să asigure găsirea ursitului și nuntitul, dăruit cu bucurie și mulți copii.

Sănătate: plantele de leac au cea mai mare putere

Tradiția populară ne învață că nopțile dintre 22 și 24 iunie sunt cele mai prielnice pentru culegerea plantelor de leac, deoarece puterea lor de vinde­care este acum maximă, mai ales dacă culesul lor e înso­țit și de un ritual. Femeile care recoltau plan­te în această noapte specială trebuiau să respecte un anumit protocol. În unele zone, exista, de pildă, obi­ceiul ca femeile care plecau la cules să fie desculțe, nemâncate și neatinse de mâini băr­bătești. Printre cele mai importante plan­tele medicinale culese de Sânziene și cunos­cute și azi se numărau gălbene­lele, menta, florile de tei, cimbrul, florile de mușe­țel, sân­zienele, sunătoa­rea, omagul, pelinul și mă­ghiranul. Multe al­tele s-au pierdut, pe măsură ce satele s-au modernizat. Dar ade­vă­ratele vedete ale nop­­­ții de Sânziene sunt, desigur, chiar sânzie­nele, consi­derate pur­tă­toare de sacralitate și despre care se spu­ne că „apără de toate relele şi de toate bo­lile”. Dar tot potrivit tradiției populare, cine îndrăznește să culeagă florile galbene și albe de sânziene, înainte de ziua lor, riscă să atra­gă nenorociri. În Ma­ramureș, cea mai con­servatoare zonă fol­clo­rică a țării, până în urmă cu 30 de ani, de Sânziene, femeile se spălau cu rouă de flori, pe obraz și pe trup, ca să rămână frumoase toată viața.

Practici magice: „apa de stele” și chematul Ursitelor

Potrivit credințelor populare, magia Sânzie­nelor nu se limita la potențarea proprietăților plan­telor de leac, ci își făcea simțite efectele și în sfera iubirii, în noaptea de Sânziene fiind săvârșite nu­me­roase ritualuri erotice. Fetele bune de măritat, dar şi fe­mei­le în toată firea credeau de pildă că, dacă îşi pun sânziene în păr sau în sân, vor deveni mai frumoase şi mai „drăgăstoase”. Un alt obicei era ca femeile vârstnice să strângă cu ajutorul unei pânze albe și noi roua adunată în noaptea de Sân­ziene, care era numită şi „apă de stele”, iar apoi să o stoarcă într-o oală de lut, de asemena nouă. În timp ce adunau roua, femeile nu aveau voie nici să vorbească, și nici să se întâlnească pe drum cu un om. Dar toate aceste strădanii păreau să aibă și rost: femeile cre­deau neclintit că cine avea norocul să se poată spăla cu „apa de stele” urma să fie tot anul sănătoasă și iubitoare. O credință era și aceea că plantele culese în noaptea de Sânziene aveau puterea de a le reda fertilitatea femeilor sterpe. În unele locuri se obiș­nuia ca nevestele tinere să se lege peste mijloc cu un brâu confecționat din sân­ziene, și să se tăvălască prin fân cosit, pentru a avea copii sănătoși. Un obicei de Sânziene era și scăl­datul ritual, în cazul căruia erau preferate apele curgătoare, despre care se credea că pot spăla și duce de vale cu ele, toate nenorocirile şi supără­rile, lăsându-l pe cel „lăit” curat și la trup, și la minte. Dar cel mai cunoscut obicei de Sânziene era aflatul ursi­tului, când fetele își puneau noaptea, sub per­nă, cununi sau flori de sânziene. Un alt obicei magic, răspândit mai ales în Ardeal, era aruncatul cununii de flori de sânziene pe casă. Tine­rele cule­geau florile, le împleteau în cununi și le aruncau pe acoperiș, iar dacă ele rămâneau agățate de horn, era semn că nunta lor se apropie.   

O tradiție rezistentă și azi

Sânzienele se numără printre cele mai rezis­tente sărbători populare. Și nu doar că rezistă, dar chiar și întineresc. Sunt vești bune, că în multe zone ale țării mai există femei care pleacă să cu­leagă flori și ierburi de sănătate, pe care le usucă la soare, pe grinda casei, ca să le aibă, la nevoie, drept leac. Dar există și părți ale țării, în care Sânzienele continuă a fi celebrate la nivelul unor comunități întregi. Și poate că cea mai cunoscută asemenea regiune este cea a Văii Someșului din Bistrița-Năsăud, ori din Ilvele, vecine cu Buco­vina. Aici se mai practică și azi aruncatul cunu­nilor de sânziene pe case, se aprind focuri și se rostogolesc roți de flăcări, pentru a proteja satele și a-i ajuta pe cei care se țin de tradiție, să fie întă­riți sufletește și ocrotiți.