Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului

– În luna iulie, biserica cinstește icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. Printre ele, două sunt foarte iubite de români – Li­di­anca, de la Mânăstirea Neamț (sărbătorită pe 9 iulie), și Prodromița de la Schitul Românesc din Muntele Athos (sărbătorită pe 12 iulie) –

Cele mai multe icoane ortodoxe făcătoare de minuni sunt ale Maicii Domnului. Niciun sfânt nu are puterea ei de vinde­care trupească și sufletească (dar al lui Dumnezeu, pentru că l-a născut pe Hristos) și niciun sfânt nu se bucură de o mai mare evlavie din partea credin­cioșilor. De aceea, biserica a rân­duit ca aceste icoane făcătoare de mi­nuni ale Preasfintei Născă­toare de Dum­nezeu, să aibă în calendar sărbăto­rile lor, pentru că sunt porți ale cerului, deschise pe pământ, porți ce rodesc miracole pe măsura credinței celor care încearcă să le treacă pragul.

Domnul Costion Nicolescu, colabo­ratorul re­vistei noastre, a trăit el însuși, când se afla la încercare, ajutorul dat de Maica Domnului, prin­tr-o icoană a ei făcătoare de minuni. L-am rugat să ne povestească miracolul pe care l-a trăit.

„Am izbutit să mă întâlnesc singur cu Maica Domnului”

„Acum patrusprezece ani, în 2009, am desco­perit, cu ajutorul lui Dumne­zeu și al unei docto­rițe de familie inspi­rate, care a avut intuiția să mă trimită la un control, că am cancer. Cuvântul, în sine, este un șoc pentru oricine, te gândești la ce-i mai rău. Lucrurile păreau că necesită o inter­venție chirurgicală de urgență, așa cum se întâm­plă în această boală. Eu tocmai mă pregăteam pen­tru un pelerinaj, cu totul special, la Muntele Athos, care mi-ar fi întârziat operația cu două-trei săptă­mâni. Așa că l-am întrebat pe doctor dacă mă lasă, totuși, să plec. El s-a uitat la mine, a văzut că-mi doream mult, și a încuviințat. Am ajuns în Sfântul Munte cu o stare complicată. Pe de o parte, aveam bucuria de a întâlni părinți duhovnicești și de a păși pe un loc cu biserici străvechi și o natură extraor­dinară, eram ca în rai. Pe de altă parte, exista îngri­jorarea aceasta, undeva, în adânc, că am cancer, deși nu îl simțeam deloc, îmi era bine. Îmi era bine, dar știam că, undeva, în mine, răul lucra. Muntele Athos e un loc prielnic întâlnirii cu Dumnezeu, acolo tămăduirea e mai aproape, mai posibilă. La Mânăs­tirea Vatoped, de pildă, se află multe icoane făcătoare de minuni ale Maicii Dom­nului, foarte vestite, cu minuni de po­veste, venite din istoria lor, printre care și cea nu­mită „Pantanassa”, adică „Împărăteasa Tuturor”, renumită ca vindecătoare de cancer. Eu m-am atașat tare de ea, și pen­tru că aveam cancer, dar și pentru că e foarte fru­moa­să. Cât am stat în mânăstire, am văzut-o des, i-am trimis gândul meu, care, sigur, fiind bolnav, era un gând al rugăciunii mai concentrat, dar me­reu era lume multă în biserică, iar eu îmi doream mult un răgaz și un locșor în care să mă așez și să spun liniștit Paraclisul Maicii Domnului, în fața icoanei, fără să fiu deranjat sau să deranjez la rân­dul meu. Ei bine, nu se putea… Ori de câte ori voiam să mă rog liniștit, apărea un grup de pelerini! Dar Dumnezeu m-a ajutat și, în cele din urmă, am prins acel timp și spațiu numai al meu și am avut o așa mare bucurie și ușurare, pentru că am reușit să mă întâlnesc singur cu Maica Domnului! N-am avut sentimentul că, gata, boala mea s-a rezolvat și, de acum, sunt sănătos. Nu! Ceea ce am trăit a fost că am apucat să îi spun Maicii Domnului ce aveam de spus și că rugăciunea mea fusese primită. Și gata! Mai departe, totul era în grija lui Dumnezeu. Am venit în țară, m-am operat și, iată, de atunci sunt bine.

„Maica Domnului e de-a noastră”

– Domnule Costion Nicolescu, în ortodoxie, cele mai multe icoane făcătoare de minuni sunt cele ale Maicii Dom­nului. De ce credeți că lucrează Dumnezeu în acest fel?

– Pentru că Maica Domnului este foarte apropiată de Sfânta Treime, ea este, totuși, Mama Domnului Hristos. De aceea a primit de la Sfânta Treime toate calitățile lui Dumnezeu, în afară, bineînțeles, de faptul că Dumnezeu este necreat, iar Maica Domnului este creată. Deci, ea are o putere de a ne dărui harul egală cu a lui Hristos. I s-a dat totul, totul, totul… Ea e plecată dintre noi, e de-a noastră, așa că este normal să simtă o duioșie pentru noi, iar asta ne dă și nouă curaj și liniște să mergem spre ea. Știm că ne e mamă și ne e aproape. Unde se simte mai bine copilul, de­cât la sânul maicii sale? Iar noi, care suntem copiii Mai­cii Domnului, unde să ne simțim mai bine pe acest pământ? Pentru că la sânul Maicii Domnului îl gă­sim pe Pruncul ei Sfânt. Fiind cu Maica Domnu­lui, suntem și cu Dumnezeu, la modul maximal, nu ori­cum, de aceea este natural ca miracolele din bise­rică să vină, în primul rând, de la icoanele Maicii Domnului. Pe de altă parte, noi știm că, în fond, nu icoanele fac minuni, ci Preacurata prin ele și, în cele din urmă, Dumnezeu care lucrează prin ea. Niciun sfânt nu face minuni prin puterea lui, ci Hristos lucrează, prin fiecare, minunile Sale. Dar sfinții și Maica Domnului sunt ca acele acceleratoare de particule folosite de fizicieni, ei au puterea de a ne accelera rugăciunile și de aceea noi apelăm la ei. Prin ei, rugăciunea noastră ca­pătă o mai mare forță. De aceea icoanele Maicii Domnului dau naștere la pelerinaje și ne aduc atâtea bucurii.

„Minunile, ca și stelele, sunt de multe feluri”

– Dar de ce doar unele icoane ale Mai­cii Domnului fac minuni?

– Noi știm că orice icoană este făcătoare de minuni, doar că la unele dintre ele aceste minuni sunt mai vizibile și se transmit în biserică, iar la altele sunt mai tainice. Ce înseamnă o minune vizibilă? Una în care legile naturii, așa cum le știm, sunt în­căl­cate. Și sunt atestate științific uneori, mai ales în cazul unor boli. Sigur că, de cele mai multe ori, noi nu așteptăm astfel de mari minuni, ci ne rugăm Maicii Domnului să ne apere, să ne ocrotească, să ne ajute. Nu asta îi spunem când vor­bim cu Preacurata, în fața icoanei ei pe care o avem cu toții în case – să facă mici minuni? Faptul că la unele dintre icoanele ei se petrec mira­colele mai vizibile decât în alte cazuri vine, cred eu, de la rugăciunile unor oameni prin care s-au petrecut astfel de fapte minunate, foarte vizibile. La rân­dul lor, aceste mari miracole au atras și mai mulți credincioși și mai multe rugă­ciuni. În felul acesta, se creează o legă­tură foarte puternică între pelerinii care vin și încarcă aceste icoane cu rugăciu­nile lor, iar răspunsul la ele, revărsarea de har a Maicii Domnului, cheamă și mai mulți oameni. Așa iau naștere lo­curile de pelerinaj, fenomen vizibil și în spațiul occidental. Acolo, de altminteri, în foarte multe biserici catolice, găsești și câte o icoană a Maicii Domnului, ade­sea chiar ortodoxă. Când le-am văzut m-am bucurat și pentru catolici, dar și pentru noi, pentru că eu cred că acolo, în icoană, ne putem întâlni foarte bine, și teologic, și duhovnicește. Când le văd, decupate în acel decor occidental, am o săltare de inimă, recunosc în ele ceva drag și intim. Și parcă, doar văzându-le, chiar și în bisericile celorlalți, se petrece în mine o mică minune – starea mea se schimbă, concentrarea mea, de asemenea. Eu cred că nu trebuie să apreciem minunile doar în măreția lor. Minunile, ca și stelele, sunt de multe feluri și, uneori, te poți bucura de o minune mică, la fel de mult ca de una mare, dacă ai ochi să o observi. De altfel, minunile mari sunt mult mai rare și să ne ferească Dumnezeu să avem ne­voie cu adevărat de ele.

Maica Domnului „Prodromița”

– În fiecare an, pe 12 iulie, biserica cinstește icoana Maicii Domnului aflată la Schitul Pro­dromou din Athos. Dintre toate icoanele Preacu­ratei făcătoare de minuni aflate în biserici româ­nești, ea este singura „nefăcută de mână ome­neas­că”. Deși a fost, în mare parte, pictată de un iconar, la Iași, chipul ei și al Pruncului Iisus s-au zugrăvit printr-o minune, așa cum a relatat icona­rul însuși, într-un document semnat de mâna lui și păstrat, cu sfințenie, la Schitul Prodromou.

– „Eu, Iordache Nicolau, zugrav din târgul Iași, am zugrăvit aceasta sfântă icoană a Maicei Dom­nu­lui, cu însăși mâna mea, la care a venit o minune: după ce am isprăvit veșmintele, după meșteșugul zugrăvirii mele, m-am apucat să lucrez fețele Mai­cei Domnului și a lui Isus Cristos. Privind eu la chipuri, cu totul a ieșit din potriva, pentru care foar­te mult m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meș­teșugul. A doua zi, după ce m-am sculat, am făcut trei metanii înaintea Maicei Domnu­lui, rugându-mă să-mi lumineze mintea, să pot is­prăvi sfânta ei icoană. Când m-am dus să mă apuc de lucru, am aflat chipurile drese desăvâr­șit, precum se vede. Văzând această minune, n-am mai adaos a-mi pune condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deși o greșală a fost aceasta ca am dat lustru la o asemenea minu­ne”. Citatul de mai sus este dintr-un document datat 29 iunie a anului 1863 și este păstrat cu sfințenie la Schitul Românesc Prodromou. Când s-a petrecut mi­nunea, pictorul Nicolau era deja înaintat în ani – „îi tremurau mâinile de bătrâ­nețe și nu mai putea zugrăvi așa de bine și de curat ca altă­dată”. Cu toate acestea, pe el l-a ales starețul Nifon al singurului schit românesc din Mun­tele Athos să picteze cea mai de preț icoană a bisericii mari. Făcând asta, el s-a încredințat că nu îi dă lucrarea celui mai bun pictor al Iașilor, ci celui care avea cea mai aprinsă rugăciune și cea mai curată viață, în stare să zugrăvească chipul Maicii Domnului după străvechea rânduială bizantină – în post desăvârșit, fără să se atingă de mâncare sau apă, chemând neîncetat numele lui Iisus. Așa și numai așa, fiecare așezare a penelului lăsa pe lemn har, nu doar vopseluri meșteșugit alese. Când îl răzbeau foamea sau setea, meșterul Iordache Nico­lau se oprea din pictat și relua lucrarea a doua zi, când își reîncepea nevoința postului aspru. Din lup­ta aceasta a lui cu trupul, cu bătrânețea, în scurt, cu toate neputințele omenești, iconarul și-a țesut o legă­tură strânsă cu Maica Domnului, în urmă căreia Prea­curata și-a așternut pe lemn chipul ei și al Prun­cului Sfânt.

Primele minuni

Vestea că o icoană s-a pictat sin­gură, cu dar ceresc, a cutremurat Iașii anului 1863 și, prin ei, țara toată. O asemenea minune se întâmplă, poate, o singură dată, în curgerea prin vremia unui neam. Deși ortodoxia mai are icoane făcătoare de minuni nezugră­vite de mână ome­nească, ele sunt atât de rare, încât le nu­meri pe degete. La români, era prima, fără seamăn. A ve­nit să se închine la icoa­nă însuși mitro­politul Calinic Mi­clescu și puțin a lip­sit ca ieșenii să nu îl mai lase pe stare­țul Nifon să plece cu icoana în Mun­tele Athos. Chiar dacă el o comandase, icoana era, simțeau ei, a lor. Cum să îi dea voie să plece peste mări și țări? Unde mai pui că Preacurata vin­­decase deja, prin icoană, felurite boli. Cronicarii Schitului Românesc Pro­dro­mou consemnează că „s-au tă­măduit prin această Sfântă Icoană bolnavi de fri­guri, surzi, cu dureri de cap, de măsele, de ochi, de vătămare, îndrăciţi, cari suferă de boala copiilor şi alte multe feluri de boale”. Așa se face că starețul Nifon, împreună cu părintele Nectarie, monah la același schit, Prodro­mou, au plecat în grabă spre Galați, cu gândul să se îmbarce pe un vas care să îi ducă la Muntele Athos. Pe drum, la icoană au înce­put să vină, deja, pelerini. Auziseră de miracolele de la Iași și își căutau și ei vindecare. S-au păstrat de atunci și istorisirile unor tămăduiri minunate, petre­cute pe drum spre Mun­tele Sfânt. Poate că cea mai impresionantă a fost cea a unei femei din Bârlad, care s-a lecuit, înainte să ajungă în fața icoa­nei Maicii Domnului, pe când se afla pe drum spre ca­te­drala din oraș, unde poposiseră cu icoana cei doi părinți aghioriți. Odată ajunsă la Schitul Românesc Prodromou, Preasfânta a continuat să rodească miracole în inimile și tru­purile tuturor celor care îi cer ajutorul. Și săvârșește astfel de minuni până astăzi.

Maica Domnului „Lidianca” de la Mânăstirea Neamț

– Dacă Prodromița este o icoană nefăcută de mâini omenești, „Lidianca” este o copie a unei ast­fel de icoane. Ea străjuiește de patru veacuri mânăstirea Neamț și țara Moldovei și este prăz­nuită în fiecare an pe 9 iulie.

– Istoria ei începe însă în afara Moldovei, cu foarte mult timp în urmă, acum două mii de ani, când în Țara Sfântă își trăia ultimii ani Maica Dom­nului. O tradiție spune că în orașul Lydda (astăzi Lod, Israel), unde a trăit apoi și Sfântul Mare Muce­nic Gheorghe, s-a ridicat un sfânt locaș, iar apostolii Petru și Ioan au vrut ca Preasfânta să vină să îl binecuvinteze. Dar, din pricina vârstei înaintate, Măicuța nu a putut merge la noua biserică, dar s-a rugat pentru sfințirea ei. Și, prin rugăciunea ei, pe un stâlp al bisericii a apărut atunci, în chip minunat, un portret al ei, cu Pruncul Sfânt în brațe. Aflând de minune, Maica Domnului a binecuvântat icoana să rodească, la rândul ei, miracole. Șase sute de ani mai târziu, viitorul Patriarh Gherman al Constanti­no­polului a poruncit ca acest chip, nezugrăvit de mână omenească, să fie copiat de un iconar iscusit. Așa s-a născut icoana Maicii Domnului „Lidianca”, numită așa după biserica unde se afla originalul ei. Și pentru că originalul era la Lydda, cetatea Sfân­tului Mare Mucenic Gheorghe, Patriarhul Gherman a cerut ca pe dosul icoanei să fie zugrăvit acest mare martir al creștinătății. Veacuri de-a rândul, icoana aceasta a avut de îndurat prigoanele vremurilor potrivnice. Mai întâi, pe cele ale iconoclaștilor. Pen­tru a fi salvată de furia lor a fost trimisă la Roma, de unde a revenit apoi în Constantinopol, unde a adăstat cinci sute de ani. În Moldova a fost trimisă în anul 1429, de împăratul Manuel Pa­leologu, care i-a dă­ruit-o mitro­po­litului Io­sif Mușat al Moldovei. De atunci, de șase veacuri, „Lidianca” ocrotește Sfân­ta Mânăstire a Neam­­țului, arătându-și puterea prin vinde­ca­rea de boli și dureri, dar, mai cu seamă, mus­trând necre­dința atunci când simte că oa­menii alunecă pe căra­rea care duce spre rău. An­dro­nic, ieromonah la lavra Neamțului, consem­nează prima minune săvârșită de Maica Dom­nului, la 1491, când „icoana s-a ridicat ca și cum s-ar smul­ge din mâinile celor care o purtau (în pro­cesiune) și ar voi să se răpeas­că”. Miracolul aceasta, prin care icoana dădea semne că vrea să părăsească poporul și lumea păcă­toasă, s-a repe­tat de-a lungul timpului.

Într-o altă procesiune, petrecută în vremea lui Ștefan Gheorghiță al Moldovei (1653-1658), icoana „s-a smuls din mâinile norodului și răpindu-se s-a dus ea însăși în văzduh, stând deasupra amvonu­lui.” Așa au ajuns și credincioșii și necredincioșii să o cins­tească la fel ca pe o ființă vie, cu o viață a ei, care avea în centru puterea Maicii Domnului. O putere care alină și mustră, în același timp. Ultima minune de acest fel, consemnată în arhivele mânăs­tirii, s-a petrecut în 1821, în vremea revoluției lui Tu­dor Vladi­mirescu. Atunci, egumenul Ilarie a po­run­cit pă­rin­telui Neonil Buzilă să ascundă icoana în pă­dure, de frică să nu fie pângărită de turci. Maica Domnului i s-a arătat în vis unui părinte din mânăs­tire, spu­nându-i: „Voi mă ascundeți, dar eu nu vă voi pă­răsi!”. Era în cuvintele acestea și o mustrare pentru puțina credință a călugărilor? Poate… Știm sigur că turcii, care au ars Mânăstirea Secu, nu s-au atins de Mânăstirea Neamț, deși le era lesne să o facă. Un an mai tâziu, pe 28 octombrie 1822, stare­țul a trimis părinții să aducă înapoi icoana. Așezată cu mare cinste în biserică, în timpul liturghiei, icoa­na a dat un semn înfricoșător – „s-a înnegrit şi s-a schimbat, întunecându-se cu totul faţa Preacu­ratei Maicii lui Dumnezeu, întrucât nicidecum nu se cunoştea. Şi foarte s-au îngrozit, înfri­coşându-se părinţii acei ce au ascuns-o şi au rămas ca nişte morţi de spaimă. Şi plângeau şi se tânguiau, socotind că poate acolo, în pământ, unde a fost as­cun­să, s-a vătămat şi s-a stricat şi nu se pricepeau ce să facă. Apoi, după săvâr­şirea dumne­zeieştii liturghii, a ieşit pă­rin­tele stareţ cu tot soborul, cu psalmi şi cu laudă şi cu tămâieri, spre întâmpina­rea sfintei icoane. Cum s-a ivit soborul ve­nind, o, minune! atunci îndată a înce­put faţa Mai­cii Domnului a se lumina, mai întâi la obraz, în partea din dreapta, apoi şi toată faţa i s-a rumenit, făcân­du-se mai luminoasă decât era mai îna­inte, întrucât strălucea cu nespusă lumi­nă, ca şi cum ar fi fost vie, arătând prin aceasta milos­tivirea sa cea de maică către noi cei păcătoşi”.