Moș Burete

Ne scriu cititorii

    – Este pentru mine o amintire veche, dar care apare totdeauna la începutul verilor, când lumea se umple cu miresme tari, de ierburi sălbatice, de flori, de fructe și de bureți –

Crescusem într-o lume a poveștilor, deoa­rece fiecare bătrân sau bătrână din satul meu avea câte un ghem fermecat, al cărui fir părea fără capăt. Poveștile lor nu spuneau numai despre zâne, Feți-Frumoși, împărați sau balauri. Nu, ele începeau din vremea când Dum­nezeu întocmise lumea, clădind ce­rul și pământul. Iar ei, bătrânii mei sfătoși, înțe­lepți și atotștiutori, păreau a fi fost de față la lucra­rea Creatorului. Îți găseau pe dată istoria și menirea oricărei ființe, plante sau loc ce îți apărea în cale. La acestea se adăugau întâmplările din propriile lor vieți, și nu erau puține, plus ale multor altora care trăiseră cu ani și ani în urmă, dar care lăsaseră drept amintire fapte și întâmplări demne de pome­nit. Pe una din­tre ele v-o povestesc în continuare.

Puiul de vulpe

Eram singură acasă, când poarta care dădea spre pădure s-a deschis și pe ea a pătruns un om cu o înfățișare mai puțin obișnuită. Era un bătrân scund și vânjos, cu fața brăzdată de cute adânci, pe care se citea o tristețe nemărginită. Avea hai­ne maronii, de culoarea pământului, și răspândea un miros puternic și sănătos de pădure. Părea un trunchi de copac însu­flețit, care se urnise dintre ai lui, pornind cu alte treburi prin lume. Am înțeles în momentele următoare și acest rost, când din trais­ta agățată pe umăr a scos și mi-a arătat un puișor de vulpe jigărit și speriat, aproape mort.

– Pui… pui… a rostit bătrânul, cu un ton plin de jale. Am înțeles imediat ce se întâm­plase: bravii mei vecini prinseseră o vulpe furi­șa­tă în cotețul cu găini și o tortu­ra­seră cu o cruzime de ne­ima­ginat, omorând-o. Bătrânul afla­se de is­pra­va oamenilor și veni­se pentru a salva puii rămași fără mamă, dar nu mai găsise decât u­nul, atârnat de un firicel de viață. Din aceeași trais­tă încăpătoare, mo­șul a scos și mi-a în­tins o ciu­per­că roșca­tă, cu pălăria ma­re: „Bureți”, a mai spus, îndem­nân­du-mă să o mă­nânc, după care s-a îndepărtat pe că­ra­rea care ducea spre pădu­re.   

Mi-am îngropat fața în ciuperca mare, cu pălăria roșcată pe dinafară și albă pe dinăun­tru, și i-am sorbit adânc mirosul dă­tă­tor de viață. Era o „pâine a pădurii”, ciu­per­că rară, care nu se arată oricui. Din clipa aceea, omul care mi-o dăru­ise avea să devină pentru mine un personaj coborât direct din poveste, și i-am dat nu­mele de Moș Burete.

Mutul din Merdeala

A continuat să poposească în curtea casei noastre toată vara aceea, lăsându-mi darurile lui de locuitor al pădurii: bureți de toate soiurile, flori și poame sălbatice. Nu vorbisem nimănui des­pre venirile lui, de teamă să nu fiu luată în râs și mo­șul să fie alungat. Învăța­sem să pre­gătesc bureții, uimin­du-i pe ai mei cu noile mele ta­len­te de „ciupercă­rea­să”. Fiind­că ști­am totdeauna când va veni, îi lăsam și eu în același loc câte ceva care dis­părea, semn că gestul meu era bine-venit. Îi lăsam pâine, sa­re, chibri­turi și alte lucruri fo­lositoare, fiind­că, în realita­te, Moș Burete era o ființă ome­neas­că, a cărei istorie de viață o aflasem între timp.

I se zicea „Mutul din Merdeala”, un nu­me ce de­semnase, când­­va, un deal cu livezi întinse de meri, care au dispărut cu tim­pul. Se născuse aproa­pe mut și comu­nica prin semne și une­le cu­vinte nearticulate, dar într-un mod foarte ex­presiv. Dar nu-l bă­tea nimeni la vrednicie. Boii crescuți de el erau cei mai frumoși din tot sa­tul și tocmai pe ei îi ochi­seră comuniștii, du­pă preluarea puterii în sat. Mutul îi dusese la adăpost, undeva de­par­te de sat, dar cei din fa­mi­lia lui ce­daseră presiu­nilor, dezvăluind ascunză­toarea, încât Moș Bu­re­te își văzuse boii lui cei iu­biți loviți cu ciomegele de niș­te neisprăviți. Jelise în gu­ra mare în vârful dea­lu­lui, câteva zile și nopți, în limba lui gângăvită, înțeleasă numai de Dum­nezeu. Apoi, deoarece considera­se că familia îl trădase jert­fin­du-i boii, se retrăsese de­parte de oameni, în adâncul pă­du­­rii, unde își construise o coli­bă. Câte­va lelițe din sat ple­cate să culeagă fructe de pădure îl descoperiseră o­da­­tă în­ge­­nuncheat în fața unor mesteceni. Acolo, prin­tre co­pa­cii cu trun­chiuri albe, care își aprin­deau toamna frunzi­șul ase­menea unor lumânări uria­șe, își avea el biserica. Pri­vea spre răsărit și era în­con­jurat de o lu­mină mare, spu­neau femei­le. Când una dintre femei a vrut să-i vorbească, bătrâ­nul a dis­pă­rut pe neaș­tep­tate, pă­rând că intră într-un copac. Animalele din pă­du­re erau ocrotite și ajutate tot de bătrân și se spunea că le știa toate cuiburile, vizuinile și adă­pos­tu­rile. Într-o iarnă, câțiva vâ­nători urmă­riseră prin acele locuri un iepuroi uriaș, care își în­curca­se urmele pe zăpadă, când le-a apărut în față Moș Burete. Ținea iepurele de urechi, în drep­tul inimii, când le-a po­runcit: „Puș­că-l!”.

Dar ochii lui aprinși de mânie și faptul că-l ținea la piept, în dreptul inimii, spuneau cu totul alt­ceva. Adică, va trebui să ne împușcați pe amân­doi, dacă aveți curaj. Vânătorii s-au lăsat păgubași, pornind către case. Se apropia seara și erau obo­siți, le era foame și-i mistuia setea. Ca printr-un miracol, le-a apărut în cale un arbust sălbatic, cu fructe mici, roșii, ademenitoare. S-au grăbit să se înfrupte din ele, dar după aceea au avut halu­ci­nații și stări de rău cum­plite. Cu mare greu­tate au ajuns în sat, unde au zăcut mai multe zile. Bineîn­țeles că întâmplarea a fost pusă pe seama lui Moș Burete, și vajnicii vânători n-au mai călcat nicio­dată prin teritoriul lui.

Furat de zâne

Apoi anii au trecut, și prinsă de duhul lumii, am uitat o vreme de moș Burete. Mi-am amintit de el într-o iarnă cu zăpezi care îngropaseră lumea. Duhul ocrotitor al începutului meu de ado­les­cen­ță nu mai era de multă vreme în sat. Spun nu mai era, fiindcă nu se știa cum și unde dispăruse. Tru­pul lui nu fusese găsit niciodată. Îl chemaseră, poate, zânele bune ale pădurilor, îl îngropaseră, ca într-o baladă, animalele pe care le ocrotise, se re­tră­sese să moară într-o tainiță știută numai de el, visând, pentru ultima oară, la boulenii lui cei furați și bătuți…

Am vrut să văd cu ochii mei, după atâția ani, locul în care trăise. Am urcat dealurile și am ajuns în pădure. Coliba lui, alcătuită dintr-o singură în­că­pere, era întreagă. Focul în vatră părea că aș­teap­tă să fie aprins și pe plită se afla un ceaun cu apă. La intrare, în jurul căsuței, pe zăpadă, se zăreau răspândite în toate direcțiile urme mărunte de ani­male. Deși se zicea că este nelocuită de mulți ani, coliba nu avea nimic din tristețea caselor părăsite. Părea să fie prezent în ea un duh cald și ocrotitor, care mă cuprindea și pe mine.

    N-am încercat niciodată să găsesc o explicație poveștii lui Moș Burete. La urma urmei, lumea în care trăim are mare nevoie de farmec și de mister.

MANUELA D. – Vălenii de Munte