Poveștile tușii Macrina

– Despre taina ciupercilor, rodul pămân­tu­lui și izvorul cu apă vie –

Laudă ciupercilor

Pentru tușa Macrina, pădurea este casa ei, sora, mama, o ființă vie, apropiată. Simte că această pri­etenă a ei o primește cu drag, che­mând-o cu crengile ei le­gă­nă­toa­re, dăruindu-i mulțime de bună­tăți. Culege toate soiurile de ciu­perci, de primăvara până toam­na târ­ziu: flocoșei, ure­chiu­șe, gu­șa porumbelului, mâ­nă­tărci, bu­reți iuți, bureți de fag, „păstrăv” – acel burete rar, care se întărește iască de-l culegi cu mâ­na, tre­buie nu­mai țepușă și cuțit de lemn…

„Fiecare dar al pădurii își are locul și timpul lui”, spune tușa Macrina. „Nu se lasă aflat de ori­ci­ne. Un ne­cunoscător poate să cau­te cu felinaru’ aprins ziua în amiaza mare și tot nu găsește ni­mic. Da­rurile pădurii nu se dez­văluie ori­cui, dar atunci când o fac, parcă le simți cum te chea­mă. Și culesul ciu­percilor are un rost. Calci cu grijă și fereală lo­cul în care cresc, dai ușurel frun­zele uscate la o parte, nu culegi pu­iu­ții, mai lași din ei de sămânță și pentru cele­lalte vietăți ale pădurii. Și, mai ales, te rogi de iertare pen­tru viața pe care o curmi. Deși, cine știe, poa­te că ciupercile și ierburile de leac și fructele de pădure își au rostul pre­destinat, știu că îi sunt hărăzite omului pen­tru hrană, le pare mai bine să fie adunate în coș decât să se usuce pe sub copaci. Cum se ex­plică altfel, că din trei bu­reți de pădure te saturi cât ai mânca un kilogram întreg de ciuperci de oraș, crescute în seră? Făloase pe dinafa­ră, umflate, dar de le pui în cratiță, nu ră­mâ­ne aproape nimic. Dar par­că numai ciupercile de cum­părat au gustul ăsta? Toa­te fructele și legu­mele de la piață sunt la fel: frumoase pe dinafară, dar searbede la gust. Leșioase. Țăranii noștri s-au îndepărtat de soiurile vechi, stră­moșești.”

Zânele din poiana cu fragi

Dar tușa Macrina cu­noaște la fel de bine și vân­turile care bat dinspre pă­dure, le cunoaște după glas și adiere. De cum începe să se topească zăpada, vântul de primăvară o cheamă să plece cât mai degrabă să culeagă „rodul pămân­tu­lui”, o plantă miracu­loa­să, despre care puțini știu. Apare odată cu ghio­ceii, poate chiar înaintea lor. Și crește numai în locuri cu­rate, neatinse de murdăria omenească. Are în vârf un fel de moț, ca un ciucure ma­re, pe care dacă-l cer­ce­tezi, vei afla ce roade ale pă­mân­tu­lui va aduce oa­me­nilor anul care începe. În ciu­curele lui, „rodul pământului” arată de va fi un an bogat sau nu. Vor fi porumb și grâu? Vei des­co­peri în alcătuirea lui știuletele de porumb, spi­cul grâu­lui, strugurele și poamele. De va fi an sărac și secetos, ciuful va fi sărăcăcios, ofilit. Ro­dul pămân­tu­lui nu ori­cine îl găsește, nu ori­cine îl poate citi. Pe tim­puri, erau oameni anu­miți care porneau în cău­tarea lui. Îl cule­geau, îl purtau cu grijă și-l adu­ceau celor mai bătrâni din sat, ca să-l descifreze, să-l interpreteze. Acum, și ăsta a deve­nit un obicei ui­tat, dar Macrina tot îl mai caută și, de obi­cei, are noroc de-l găsește. Îl și deslușește cum cre­de ea, cum o duce mintea, și se bucură fiind­că până acum n-a prea dat greș în prorocirile ei.

Și-i mai place la pădure înce­putul verii, când se coc frăguțele. Atunci este o adevărată săr­bă­toare în poienițele pline de soare. E atâ­ta lumină cât nu se poate spu­ne! Ea sim­te că-i plesnește ini­ma de atâta fericire și frumu­se­țe. Și-ar putea jura că la culesul frăguțelor vin și zâne mititele și nevăzute. Fiindcă ea vede ful­ge­rând prin aer niște lu­minițe scânteietoare, care-i joacă pe dina­intea ochilor. Și aude un zumzet ca de albine, dar nu-s albine, ci o chi­coteală ca de copii. Și-apoi, cine să zboare, să zburde, să se ve­selească nevăzut prin aer, în sin­gurătățile alea? Ba se mai simte uneori lovită ușurel peste față, tot în joacă. Dar ce lo­vituri, niște mân­gâieri, făcute cu ari­pioare de lumină.

Izvorul cu apă vie

„Și-ți mai spun o taină a mea”, îmi zice tușa Macrina. „Acolo, în pădure, trec cât pot eu de des și pe la izvorul cu apă vie. Îi spun așa, fiindcă nu seacă nici­o­da­tă. Așa știu eu, tot din bă­trâni, dar acum nu se mai inte­resează nimeni de el, deși apa lui dă puteri și tămă­du­iește. În timp, de-a lungul vre­mu­rilor, multe ape își schim­bă albia, seacă sau se ascund. Mai ales cutremurele le schimbă cursul, le as­tu­pă ieșirea din adân­curi. Dar izvorul ăsta, de care știu eu, n-a secat niciodată de la facerea lumii. Nici atunci când a fost pe-aici o secetă așa de mare, că au secat toate fântânile și apele dimprejur. El a susurat mai de­parte. Urcau oamenii din mai multe sate, zi și noapte, cu căruțele, așteptau la rând, umpleau butii mari de lemn cu apă și-o duceau pe la casele lor. Ajunsese apa mai de preț ca aurul. Se zice că atunci când va seca izvorul ăsta, va fi sfârșitul lumii. Atunci va fi aur pe toate drumurile, dar apă nu, și va fi vai și-amar de cei care vor apuca acele vre­muri. Se vor căi amarnic fiindcă n-au știut să prețu­ias­că da­rurile lui Dumne­zeu.”

Izvorul ăsta se află cam depărtișor, dar ea merge cât poate de des acolo, bea din el, se spală pentru a se cu­răți și aduce și acasă apă într-un ulcior de pământ. Și totdeauna zice și câteva vorbe vechi: „Apă curată, curgă­toare,/ Să-mi duci grijile la vale,/ Să mă speli/ De ură,/ De făcătură,/ De arun­că­tură,/ De căscătură./ Să mă lași curată,/ Luminată,/ Ca argintul strecurat/ Cum Maica Domnului/ În lume m-a dat”.

De fapt, izvorul ăsta este alcă­tuit din alte trei izvorașe mai mici care se unesc, își împletesc apele între ele ca o cosiță de fată mare și astfel, împreună, prind putere mai multă. Locului ăstuia i se mai zice „cum­păna apelor”, „cununa apelor”, „nunta apelor”.

Iar apele lor curate vin din „izvorul zorilor, din tă­râmul florilor” și cine bea din ele, după ce ele nuntesc, nu mai îmbătrânește.

Izvorașul curge mai întâi într-o fântâniță mică, scobită în piatră garnisită cu mușchi verde, mare cât o copăiță de îmbăiat copilul. Săpată de o mână ome­nească sau de picăturile căzute pe piatra aflată la îndemână, dar cine mai știe?

În apa aceea ca o oglindă îi place tușii Macrina să-și pri­vească chipul. Este singura oglindă din lume în care îi mai place să se vadă, fiindcă i se pare că o arată neschim­ba­tă, ca în tinerețe. „Sin­gura oglindă care mă arată tâ­­nără, cum mi-ar fi drag să mai fiu o dată”, suspină ea. Stă acolo, la cumpăna apelor, își ascultă gân­du­rile, își cerce­tează grijile, le întoarce și pe o parte și pe alta și simte cum, încet, încet, se liniștește și se lim­pezește ca apa aceea curată și neîncepută, venită din tărâ­muri adânci, necălcate de picior omenesc, de la face­rea lumii.

Silvia Hontiuc