Pr. MARIUS GABRIEL MATEI (protoiereu al Protoieriei Germaniei de Nord): „Poate asta e vrerea lui Dumnezeu, misiunea noastră, a românilor, de a răspândi sămânța ortodoxiei, în cele mai ciudate și mai îndepărtate colțuri ale lumii”

– În nordul Germaniei, în landul Niedersachsen, se află cea mai impu­nă­toare biserică ortodoxă maramureșeană din diaspora. Între zidurile ei din lemn românesc se-adună, în fiecare duminică, sute de credincioși orto­docși, din cei șase mii de români, câți sunt stabiliți în zonă. Grija lor o poartă părintele Marius Gabriel Matei, preot în Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel; Sfântul Apostol Iacob – ruda Domnului; Sfântul Ierarh Nec­tarie” din Emsland, Niedersachsen, și protoiereu al Protoieriei Germaniei de Nord –

„La început, ne strângeam la slujbă cinci oameni, acum sunt 6000 de credincioși”

Părintele Marius Gabriel Matei e bucureștean, dar dragul de biserică l-a prins în vacanțele copi­lă­ri­ei petrecute la bunici, într-un sat din județul Ga­lați. „Prima dată când preotul m-a pus să cânt Apos­tolul a fost în 20 Iulie, ziua Sfântului Prooroc Ilie. O să țin minte toată viața acea zi, pentru că, în ciuda emo­țiilor, de atunci m-am simțit «ca aca­să» în Bise­ri­că”, își amintește părintele.    Când a ve­nit vremea, i s-a pă­­rut firească propunerea ma­mei, de a urma cursurile seminarului teologic. Un an de zile s-a pregătit pentru ad­mitere. Întâi, a făcut Semi­narul Teologic, apoi fa­cul­tatea. Timpul a trecut și a fost hirotonit preot, pe seama parohiei Sălciile, din județul Prahova. Un con­ce­diu petrecut în Germania avea să schimbe, însă, destinul tinerei familii pe ca­re și-o întemeiase. „Am descoperit o altă lume, în care cu­vintele de ordine sunt discipli­na, riguro­zi­tatea și seriozi­tatea. Din pă­cate, în Româ­nia nu mai prea găseam așa ceva, ba avu­sesem ocazia să ne lovim, în repetate rânduri, de mediocritate și necin­ste, și ne-am dorit altceva pen­tru primul nostru născut, Ștefan Gabriel”. Doam­­na preoteasă, Laura Alexandra, medic de profesie, a urmat un curs in­ten­siv de limba germană și, în 2016, a plecat înainte în Germania. Până să-i fie recu­nos­cu­te studiile din Ro­mânia, a lu­crat la un spital din Mon­chen­glad­bach, a­poi, cu sprijinul unui preot catolic, a fost an­ga­jată ca medic anes­te­zist în orașul Lingen, din Nie­dersachsen. „Au fost luni de sa­cri­ficiu, când toți bă­nuții din salariul meu de preot (1100 de lei pe atunci) îi trimiteam în Ger­ma­nia, pentru ca doamna preoteasă să aibă cu ce să-și plă­tească chi­ria și sa aibă ce să mă­nânce. Au fost vre­muri grele, dar, pri­vind în urmă, toate cele prin care am trecut au for­mat oamenii care sun­tem acum”.

– Părinte, toți cei 6000 de ro­mâni din landul Niedersachsen sunt arondați unei sin­gure parohii orto­do­xe: a dum­nea­voas­tră. Nu e prea greu, cu atâția eno­riași?

– Da, toți acești ro­mâni sunt aron­dați u­nei sin­gu­re parohii. Dis­tanța dintre locu­in­țele lor se tra­du­ce în sute de ki­lo­metri. Dar ce reprezintă 140 km pentru mine, când ei parcurg de 50 de ori această distanță, într-un an?!

La început, când am ajuns pentru prima dată în Germania, la slujbe ne strângeam doar cinci oa­meni: eu cu soția, cântărețul, Bogdan Alixandru și doi credincioși. Acum, printre cei șase mii de cre­dincioși din parohie sunt mulți de altă credință sau chiar fără niciuna, dar care participă destul de des la slujbele noastre ortodoxe.

– Ce îi atrage la biserica în care slujiți?

– Cred că frumusețea slujbelor îi atrage cel mai mult. Apoi, bineînțeles, și biserica de lemn joacă un rol important, prin ea însăși. Și mai e, nu în ultimul rând, liniștea de care se bucură când trec pragul bi­se­ricii. La început, mulți se arătau indignați că sluj­be­le noastre sunt foarte lungi (căci la catolici, slujba de duminică durează maximum o oră), acum rămân în biserică chiar după slujbă și stau cu mine, să închidem împreună Biserica.

– E greu să ad­mi­nis­trezi o comunitate așa de mare, ca oameni și spațiu?

– Nu este ușor de­loc, dar, pe cât de greu, pe atât este și de fru­mos. Spre deosebire de Ro­­mânia, aici tu tre­buie să te duci după fie­care cre­dincios, să în­cerci să îl aduci la Dum­­nezeu, să îi accepți capriciile și să-l faci să renunțe la odihna de duminică, la gră­tarul cu prietenii, la meciul de fotbal, la tot ce în­seam­nă lumesc, ca să țină a­proape de biserică, de credința strămoșească și de Dumnezeu.

„Am vrut să lăsăm o urmă românească aici, de aceea am ales o biserică maramureșeană”

– Se știe că în Occident, preoții ortodocși ro­mâni slujesc, fie în spații improvizate, fie în bi­serici închiriate cu ora. Cum ați reușit să ridicați o biserică, și încă una de lemn, mara­mureșeană?

– Așa este, în Occident, preoții ro­mâni săvârșesc slujba întotdeauna du­pă gazdele lor catolice sau evan­ghe­lice. Din păcate, asta înseamnă că pruncuții, viitorii creștini ai Bisericii Ortodoxe, primesc Sfânta Împărtă­șa­nie duminica, abia pe la ora 15. În ceea ce ne privește, timp de trei ani, și noi eram nevoiți să așteptăm să se termine slujba cre­­dincioșilor catolici. La ora 12, începeam efectiv slujba, după un adevărat maraton de amplasare în spa­țiul închiriat a tuturor celor necesare cultului or­to­dox. La început, pregăti­rile acestea durau vreo ze­ce minute, căci nu aveam decât două icoane, o cru­­ce, Sfânta Evanghelie, Sfintele Vase, cădelnița și cărțile de cult. După ce doam­na preoteasă a pri­mit pri­mul sala­riu de medic, am reușit să mai achi­­zi­țio­năm câte ceva, astfel încât pregă­tirile se întin­deau pe trei sferturi de oră. Acum, multe din acele prime obiecte le-am donat, pe rând, unor alte pa­ro­hii aflate la început de drum. Chiar dacă am avut bucuria de a sluji vremelnic în bisericile catolice, ade­vărate cate­drale, liniștea specifică unei biserici ortodoxe nu am avut-o nică­ieri.

Ideea construirii unei biserici orto­doxe a fost imediat îmbrățișată de cre­dincioșii români de aici. Dumnezeu, prin oamenii pe care ni i-a pro­ni­at, a făcut totul posibil. În anul 2018, din banii do­nați de credincioși în ziua Paștelui, am achi­zi­țio­nat o machetă a bisericii pe care ne-o doream, lucrată arti­zanal. Macheta a stat o vreme la Primăria orășe­lu­lui Sögel și, în luna noiembrie a aceluiași an, ni s-a aprobat, pentru construcția bisericii, conce­sio­narea unui teren de 4576 de metri pătrați, pe o pe­rioa­dă de 99 de ani.

Terenul era plin de buruieni și deșeuri, dar orien­tarea lui exact spre răsărit, așa cum o impun canoa­nele ortodoxe, ne-a dat mare încredere că vom reuși să ducem la bun sfârșit visul nostru de a avea aici un colțișor de Românie. După multă muncă, trudă, dar și jertfă, am reușit ridicarea bisericii. E lungă de 26 metri, lată de 12 și are o înălțime de 32 metri. Cos­turile au fost imense, peste 567.000 euro, dar nu ne-am dat bătuți și, cu ajutorul oamenilor, reu­șim să plătim rata lunară de 1401 euro. Acum, bi­se­rica e frumoasă, impunătoare, măreață, dar nu­mai cei ce au trecut pe aici în ultimii ani știu de câte jertfe a fost nevoie până a ajunge aici.

– De ce ați ales tocmai o biserică maramu­reșeană? Era cea mai ieftină opțiune?

– Nu era cea mai ieftină opțiune, de altfel nici nu m-am gândit la asta. Ideea era că trebuie să lă­săm ceva unic în urma noastră. Cum occidentalii au zeci, sute de biserici, care mai de care mai mărețe și mai impunătoare, construite din ciment și piatră, am zis că noi trebuie să avem altceva, ceva mai aproa­pe de natură. Și ce altceva ar fi fost mai potri­vit decât o biserică de lemn?

„Românii ce apucă să stea mai mult de trei-patru ani nu se mai întorc acasă”

– Părinte, să vorbim puțin și despre biserica de suflete pe care o aveți în grijă. În primul rând, care sunt greutățile cu care se confruntă preoții pe care-i păstoriți, ca protoiereu?

– Ca protoiereu, am în grijă 18 preoți și diaconi. Cea mai mare problemă o reprezintă faptul că nu suntem încadrați, din nici un punct de vedere, în sistemul social. Ne­având salariu, nu contribuim la siste­mul de pensii, la sistemul sa­ni­tar și așa mai departe. Dacă nu am munci în afara bisericii ori nu ar avea doam­nele preotese un salariu foarte bun, nu am avea cum să sub­zis­tăm. Faceți un exercițiu de ima­gi­nație și o să vedeți câți bani se duc doar pe combusti­bilul nece­sar de­pla­sării unui preot. Eu, spre exem­plu, par­curg regulat peste 2000 de kilometri lunar, dar sunt destule luni în care nu­mărul kilo­metrilor efectiv se dublează.

– Oare românii din parohia dum­neavoastră au gânduri de a se întoarce acasă, le mai este dor de țară? Sau au îm­prumutat și ei ceva din răceala nemților, au deve­nit mai prag­matici, mai mate­rialiști?

– Din păcate, cea mai grea problemă cu care se confruntă românul ajuns pe aceste meleaguri este necu­noaș­terea limbii țării de a­dop­ție. Noi, ca popor, sun­tem foarte încrezători în for­țele proprii, pe prin­cipiul că „românul este bun la toa­te”, dar în Ger­ma­nia nu este așa. Fiecare activitate ce­re un spe­­cialist. Zugravul este zu­grav, mecanicul este meca­nic, electricianul este electri­cian. Reticența aceasta de a le învăța limba, obiceiu­ri­le, de a le respecta tradițiile, ne îngreunează integrarea în so­cietatea germană. Dar oda­tă ce ți-ai însușit un pic din dis­ci­plina nemțească, totul de­vi­ne mai ușor. Iar dacă ai un ser­viciu stabil și, mai ales, da­că muncesc ambii soți, este mult mai ușor să faci fa­ță nevoilor materiale.

În Germania, primul cu­vânt pe care îl înveți este „asi­gurare”. Aici este țara tuturor asigurărilor posibile și imposibile, iar pentru pla­ta lor trebuie să ai un venit sta­­bil, ceea ce duce la o ne­vo­ie de bani și, astfel, unii, vrând nevrând, devin mate­rialiști. Este foarte greu să îți menții linia de plutire într-o țară unde rulotele, ca­ra­vanele și concediile sunt la ordinea zilei. Din ceea ce am observat în acești aproa­pe șapte ani de când ne a­flăm pe aceste me­leaguri, ro­mânii ce apucă să stea mai mult de trei-patru ani rămân aici, nu se mai întorc acasă. Media de vâr­stă a celor care participă la slujbele din bi­se­rica noastră este undeva la 25-30 de ani.

– În calitatea dvs. de pre­ot și de duhovnic, faceți ce­va ca românii să se în­toar­că acasă, să-și boteze copiii în țară, să-i învețe limba română?

– Ca preoți, ne dorim me­­reu să îi vedem aproape pe credincioși, ne dorim ca bise­ricile să fie cât mai pli­ne, dar, în același timp, te doa­­­re sufletul când vezi, prin­­­tre ti­neri, medici, notari, avocați, in­gineri, oameni pro­­­­fesio­niști, bine pregătiți, care ar putea duce, cu sigu­ranță, Ro­mânia mai sus. Noi îi îndem­năm să nu-și vândă casele din țară, să nu se le­pe­­de de tot ce înseamnă pământul natal și, urmând cuvântul Înaltprea­sfin­ți­tului Părinte Mitropolit, chiar îi în­demnăm să se întoarcă.

Traiul mai bun din străinătate nu e întotdeauna sinonim cu liniș­tea sufletească. Degeaba ai tot ce îți poți dori, dacă gândul îți este la mingile de cârpă pe care le loveai cu piciorul când te jucai, la leagă­nul ce scârțâia de auzeau toți veci­nii sau la gardul pe care te cățărai ca să ajungi să iei un măr din pomul oprit. Lucrurile acestea lip­sesc, iar cei mici, care sunt crescuți în sistemul străin de aici, nu vor avea șansa să le trăiască niciodată, iar asta e mare păcat. Și mă gân­desc și la propriii mei copii: Ștefan Gabriel, care are zece ani, și    Christian Alexandru, care s-a născut aici, în urmă cu patru ani. În proiectele pe care le inițiem, noi ne străduim să îi învățam pe cei mici limba și literatura română, geografia României, istoria ei și toate tradi­țiile noastre strămoșești. Cartea noastră de identitate, ca neam, la urma urmei.

„Crucea Patriarhală”, cea mai mare distincție pentru un preot

– Dumneavoastră, personal, intenționați să vă întoarceți în țară?

– Chiar dacă sufletul meu este în țară, mi-e foarte greu să mă mai întorc. Lucrarea mea e aici, trebuie cineva să aibă grijă de sufletele românilor, de îngerașii ce vin pe lume, de această minunată lucrare pe care am realizat-o. Împreună cu oamenii calzi la suflet, am reușit să avem biserica noastră, colțișorul unde se respiră, se simte și se trăiește românește. Iar distincția pe care am primit-o în urmă cu doar câteva zile, „Crucea Patriarhală”, cea mai mare distincție pentru un preot, mă obligă să rămân alături de cei pe care Dumnezeu mi i-a în­cre­dințat, pentru a avea grijă de sufletele lor.

S-a înmulțit numărul bisericilor ortodoxe și al preoților români din străinătate, proporțional cu numărul românilor ce pleacă din țară. Le rămâne țara mică și nu prea le mai e acasă, dar, pe unde pot, construiesc de la zero biserici ortodoxe. Poate asta e vrerea lui Dumnezeu, misiunea noastră, a româ­nilor, de a răspândi sămânța ortodoxiei în cele mai ciudate și mai îndepărtate colțuri ale lumii. Totul, cu prețul bisericilor goale din țară, care se prăbușesc în ele însele, lipsite de umerii cre­dincioșilor pe care să se mai poată sprijini…

Cei care doresc să sprijine Parohia Orto­doxă Română din Emsland, Niedersachsen – Germania, o pot face în contul:

Rum. Orthodoxe Kirche Papenburg und Sögel Kto.:

DE49 2665 0001 1091 0596 81

BIC: NOLADE21EMS

„Orice donație reprezintă pentru noi o gură de aer, un semn că Dumnezeu nu ne lasă sin­guri și că, încet încet, vom reuși să achităm toate ratele”, spune părintele Marius Gabriel Matei.