Sentința în cazul Ursu și rescrierea istoriei

Luni de zile au ieșit în stradă, înainte de pandemie, sute de mii de oameni. Contrar modei de dată re­cen­tă, când categorii în­tregi de bu­ge­tari protestează ca să obțină sala­rii mai mari sau beneficii spe­ciale, protestatarii de pe vremea regi­mului Liviu Dragnea și a interpușilor săi lup­tau – nu pentru avantaje personale – ci pen­tru o justiție independentă, în acord cu aspira­țiile euro­pene ale României. Reprimată vio­lent, într-un scenariu demn de anii ’90 (nepe­depsit până azi!), lupta pen­tru justiție a fost apoi dinamitată cu metodă. Pro­fi­torii politici ai mișcării din Piața Victoriei au fă­cut parcă înadins ca să delegitimeze efortul societății civile, printr-o prestație la limita ridico­lului. Un context numai bun, pentru ca apoi, ma­rea „combinație” PSD-PNL să consfințească, sub înaltul patronaj al președintelui, abandonarea oricărei pretenții de justiție independentă. Ce nu s-a reușit „noaptea ca hoții”, s-a făcut ziua în a­mia­za mare: corupții ies pe capete din închi­soare, laolaltă cu infractori periculoși, iar cine e pedep­sit, prin vreo regretabilă excepție, are ori­când va­rianta „vacanțelor” în Italia sau Grecia. Ma­gistrați prinși cu șpagă sunt cură­țați lună, prin prescripția faptelor, își reiau funcțiile răsplătite cu salarii și pensii speciale și mai primesc înapoi și des­păgubiri!

Despre cum mistifică justiția realitatea de zi cu zi ne-am convins deja. Dar a trebuit să vină sentința în cazul disidentului anticomu­nist Gheor­ghe Ursu, ca să înțelegem că miza e mult mai mare decât salvarea corupților de la vârf. Siste­mului care s-a înstăpânit după căderea lui Ceau­șescu nu-i e de ajuns să con­tro­leze prezentul și viitorul țării, vrea să rescrie și trecutul. Tocmai i-a făcut scăpați pe torționarii inginerului Ursu, cel care, în anii ’80, denunțase regimul comunist, în scri­sori trimise către Radio Europa Liberă și într-un jurnal personal. Sunt mai bine de 30 de ani de când fiul disidentului luptă pentru a obține o condamnare, măcar simbolică, a ucigașilor tată­lui său. Înalta Curte de Casație și Justiție tocmai i-a achitat definitiv pe cei care i-au torturat părintele până la moarte!

E de discutat cât de bine a fost întocmit dosa­rul de către Procuratură. Numai că jude­cătorii de la Înalta Curte nu s-au mulțumit să atace slăbiciu­nile juridice ale rechizitoriului, ci s-au lansat, în motivarea sentinței, în consi­derații care dezincri­minează, de fapt, rolul poliției politice, în repri­marea oricărei forme de opoziție, în ultimele de­ce­nii ale comu­nismului. Pentru „onorata” in­stan­ță, după 1964, Securitatea renunțase la practi­cile sale de exterminare a adversarilor ei; în anii ’80, nu exista vreo adversitate între Securitate și popu­lație, iar practicile de interogare din epocă nu sunt cu nimic diferite de cele de azi! În fine, spune instanța, inginerul Ursu nici măcar nu era disi­dent, ci un simplu infractor de drept comun, prins cu 17 dolari în casă! Mai dureroasă decât sentința în sine e tocmai retorica după care a fost judecat cazul. Ca într-o veritabilă distopie, jucă­torii se erijează în comisari ai „Ministerului Adevărului” și rescriu istoria după bunul lor plac, ignorând flagrant realitatea istorică. De ce au ieșit în stradă muncitorii de la Brașov, în ’87, de ce au înfruntat gloanțele, zeci de mii de oameni, în ’89, dacă totul era roz în comunism, ca în motivarea Înaltei Curți? Dacă ne-ar fi rescris istoria duș­manii noștri istorici, și n-ar fi ieșit mai rău decât ne-o prezintă magistrații pe care îi plătim cu mii de euro pe lună, ca să ne demonstreze că negrul e alb!    Duș­manii României nu sunt în afară, sunt bine-mersi printre noi, precum cei doi torționari care l-au ucis pe Gheorghe Ursu și care vor primi, la final de lună, pensia specială, pentru binele pe care ni l-au făcut…