Mc RANIN (regizor și scenograf): „Încerc să aflu în fiecare zi ce este teatrul”

– Mihai Constantin Ranin, pe numele lui de scenă Mc Ranin, este regizor, scenograf, profesor de regie la Universitatea „Babes Bolyai” din Cluj și director al Teatrului „Tony Bulandra” din Târgoviște, unde în această vară s-a ținut o nouă ediție a Festivalului Internațional de Teatru „Babel”. Un eveniment cultural pe care l-am rugat să-l pre-zinte în premieră pentru Formula AS –

„Fiecare regizor de teatru poate fi asemuit cu un croitor”

– Vă țineți tare pe poziții, cu un festival de an­ver­gură internațională, „Babel”, organizat la Târ­goviște…

– Da. Și acum am semnat un protocol pentru un viitor festival intercontinental, Amasia, prin care fie­care țară participantă își ia angajamentul să orga­ni­ze­ze o ediție, o dată la cinci ani. Ne-am gân­dit cum să    numim festivalul și am decis că acesta este cel mai bun nume, pentru că îl pot înțelege toți și sugerează conexiuni și apropieri între culturi diferite.

– E o unire în diversitate?

– Sigur, putem spune că avem cu toții o limbă comună, care este teatrul. Este adevărat, dar să nu uităm că teatrul nu este ca muzica. La noi e mult mai complicat. Teatrul caută forme în care să in­troducă conținut. Ele pot fi superestetice sau forme ascunse, cum e cazul teatrului social sau al celui politic, care nu au, estetic vorbind, o formă, dar au mult conținut și mesaj. Eu sunt interesat mai mult de estetică, de povești, de mituri. Fiecare regizor de teatru poate fi asemuit cu un croitor. Unii fac fracuri, alții salopete. Așa și este foarte bine, pentru că, în felul acesta, ajungem la diversitate.

– Festivalul dum­nea­voastră se numește „Ba­bel”. În Turnul Ba­bel s-au separat limbile…

– Da, dar noi avem un Babel teatral. Ne în­țe­legem perfect în dife­rite limbi. Și cea mai puternică dovadă că am dreptate este ultima noas­tră coproducție ro­mâ­no-coreeană, „Argo­nau­tast”, unde actorii din Coreea de Sud vor­besc în coreeană și ac­to­rii români, desigur, în românește. Am mai fă­cut acest spectacol cu por­tughezi și a funcțio­nat per­­fect, dar erau, to­tuși, do­uă limbi latine. Acum pariul a fost mult mai ma­re. Și co­reenii, și ro­mâ­nii au spus că s-au înțeles perfect.

– Anul acesta ați avut trupe din 32 de țări la festival…

– Da, mă amuză po­ves­tea asta cu ci­fre­le, pen­tru că foarte mulți di­rectori de fes­tival anunță cifre din astea record la hectar, cum era pe vre­muri, ba chiar este un caz celebru, al unui fai­mos șef de festival, care a anunțat ca fiind pre­zen­te mai multe țări de­cât există pe glob. Cifrele noastre sunt reale și ușor de verificat. Dar dincolo de cifre, se ascunde calitatea spectacolelor prezente în festival. E importantă cali­ta­tea. De aceea vrem să ră­mânem un festival mic. Chiar și Amasia se va învârti în jurul a maxim zece țări. Noi am vrut să facem un festival euroa­si­a­tic, dar acum s-au adăugat Egiptul și Africa. Avem, prin urmare, deja trei continente.

– Am văzut în deschiderea Festivalului Babel că artiștii defilau ca la Jocurile Olimpice, fiecare dele­gație cu drapelul propriu.

– Da, este o olimpiadă culturală fără premii, non­competitivă. Selecția în sine este un premiu.

– Aveți foarte mulți voluntari la festival, vreți să creați o generație de viitori spectatori?

– Avem 200. Sunt cei mai buni elevi ai școlilor din oraș. Mulți din voluntarii din edițiile trecute au ajuns oameni de teatru, semn că la Târgoviște facem ceva bun.

– Cum faceți față? Toată lumea se plânge de bugete tăiate, de lipsă de bani…

– Culmea este că cei care au cei mai mulți bani se plâng. Și cer, și cer, și cer. E un proverb româ­nesc care spune: „Nu pune pământ pe deal”. Noi suntem la șes. Cred că a­vem printre cele mai mici bugete dintre festi­va­lurile din România. Dar în afară de banii pe care îi primim de la Pri­măria Târgoviște, am pri­­mit bani și de la Mi­nisterul Culturii, și de la Institutul Cultural Ro­mân. Pentru noi, ajuto­rul acesta este capital, nu atât ca valoare a ba­ni­lor, ci ca recunoaștere a acestui festival. Până acum eram recunoscuți doar de cei de peste hotare.

„Sunt un student în continuă căutare”

– Sunteți director, dar, în primul rând ar­tist, regizor și sceno­graf. E multă dihonie în teatru, cum vă des­curcați?

– Da, dar eu m-am educat să fiu alt­fel. Am lu­crat multă vreme în tea­trul fran­cez și asta m-a edu­cat enorm. De exemplu, eu sunt de ani buni mem­bru al Uniunii Artiștilor Plas­tici din România și e foarte bine, pen­tru că acolo sunt oa­meni pe care nu îi cu­nosc, nu i-am vă­zut nici­o­dată. În tea­tru, ne cu­noaștem bi­ne unii pe alții. Eu, ca director de teatru, i-am scos în evidență pe alți artiști. I-am invitat să monteze pe Mihai Mă­niuțiu, A­le­xander Haus­va­ter, am invitat regi­zori străini ultra­cu­nos­cuți, cum a fost Bob Wilson, sau necu­nos­­cuți, dar pro­mi­țători. Iar anul acesta a fost prezent la fes­ti­val, pentru un work­shop, Jean-Guy Lecat, sceno­graful lui Peter Brook. Am avut lângă noi o fărâmă din Peter Brook. Orice s-ar spune, sceno­grafia a schim­bat teatrul mode­rn. Uneori în bine, alteori în rău. O uriașă tehnolo­gi­zare nu ajută foarte mult tea­trul, de altfel există regizori care caută simpli­ta­tea, bazându-se pe actor, pe interpretarea actoru­lui sau pe corpul ac­to­rului. Eu pre­dau Regie de 12 ani, la Facultatea de Teatru, de la Universitatea Babes Bolyai din Cluj. Și, sigur, nu sunt numai pro­fesor, ci și student, în același timp, pentru că sunt într-o continuă căutare. Încerc să aflu în fiecare zi ce este teatrul.    De o viață întrea­gă, încă nu am găsit răspuns. Spre îngrijorarea mea, o tânără care îmi urmărise spectacolele vreo ze­ce ani mi-a spus că le recunoaște oriunde, pentru că au o semnătură, ca acelea aflate într-un colț de tablou. Eu am impresia că mă rein­ven­tez de fiecare dată, că mă schimb de la spectacol la spectacol, dar probabil că e ceva recognoscibil în spectacolele mele. Nu pot spune că evoluez, pentru că nu cred în chestia asta, în evoluție, dar de schimbat mă schimb, pentru că și lumea se schimbă în jurul nostru.

„Ca un câine într-un coteț”

– Vorbind, totuși, despre lumea de ieri, vă amin­tiți ce v-a astras la teatru și ce vă ține în con­tinuare în teatru?

– La teatru m-a atras propria prezență pe scenă, pe când eram în clasa a-II-a, și lumina unui reflec­tor. Am înțeles atunci că există două lumi: a mea, cea de pe scenă, în lumină, și o alta (mai târziu aveam să aflu că e publicul), în întuneric.    Așa a început totul. Am știut de la prima întâlnire cu scena că voi face teatru și că voi fi regizor. Nu știam exact ce înseamnă să fii regizor. Nu știam ce e, dar sim­țeam… Mă gân­deam cu mintea mea de copil că regi­zo­rul trebuie să fie cineva care creează lumi. Sigur că mi-a plăcut la început să fiu actor, pentru că fiecare adolescent vrea să fie văzut și, dacă se poate, pe o scenă, e cu atât mai bine. Era frumos să fiu actor, ca să mă remarce fetele.    Dar foarte repede mi-am dat seama că mă plictisesc pe scenă și că nu mă interesează să repet la nesfârșit un gest. Pe mine mă interesa momentul creației. Și atunci m-am orien­tat spre Regie. Am avut și șansa să fac această meserie, de la 18 ani. Și după aceea, am avut șansa să ajung într-un teatru mare, în teatrul din Sibiu. La un moment dat, trei ani de zile, am fost singurul regizor al teatrului. Până să plec la Paris. A scris, pe vremea aceea, domnul Mircea Ghi­țu­lescu, fie iertat, o cronică despre spectacolul meu, „Pygmalion”, în România literară. Ce șansă pentru un artist de 20 de ani! Titlul articolului era „Spec­ta­colul, obiect de artă”. Și acest titlu m-a bântuit toată viața, încer­când mereu ca spectacolele mele să fie obiecte de artă. Spectacolul era sepia, încercasem să imit foto­grafiile sepia, și toate costumele erau în zona asta. Întotdeauna am pendulat între clasic și modern. Pen­tru că eu cred că trebuie să ai o bază clasică, pentru a putea construi în modernitate. Nu poți con­strui din nimic, din eter. Așa că eu sunt acum cel mai cunos­cut scenograf dintre regizori și cel mai cunos­cut regizor dintre scenografi. E o nișă și asta. Dar mă simt bine în ea. Ca un câine într-un coteț.