GURASADA – biserica de-o mie de ani

– În satul Gurasada, acolo unde râul Sada se în­tâlneşte cu apele Mureşului, se află una din cele mai vechi și frumoase biserici din Transil­va­nia. Istoria ei se împleteşte cu cea a local­ni­cilor, urmaşi ai marilor cneji, care au ţi­nut vie fla­căra nea­mului românesc în acest colţ de ţară. Ar­heologii cred că bisericuţa de piatră are cel puţin şapte secole şi că e printre cele mai vechi sfinte lăcaşe din ţară –

Un cimitir ca o gură de rai

Mai întâi e cimitirul. Uriaş, tălăzuit de apele ier­bu­­rilor înalte, sub care simţi oasele strămoşilor. Se urcă pe fiece vinişor de plantă, ca să se sorească-n petalele de narcise încâl­cite printre crucile bă­trâne. N-au avut parte de prea multă lu­mină în viaţă. Ţinutul acesta a fost răscolit de sabie şi război, iar ei au trebuit să lupte con­tinuu. Nu le-a fost uşor, dar nici nu s-au plâns. Când a fost nevoie de moar­­te, au murit. Când a fost ne­voie de viaţă, au trăit. Acum dorm liniştiţi şi împăcaţi, ţinân­du-l în braţe pe Dom­nul, aşa cum şi El i-a ținut la sân în timpul vieţii. E atâta înviere aici, încât te crezi mai degrabă pe-o gură de rai decât într-un lăcaş al morţilor. Şi e pace. O pace ca de înce­put de lume. Şoseaua care tună şi trăs­neşte e departe, în urma ta, parcă pe ceea parte de lume. Aici eşti doar tu, cu­fundat între iarbă şi cer.

Lăcaşul

Apoi e biserica. Micu­ţă, tupilată în valurile de iarbă şi străjuită la drum de doi goruni uri­aşi. Co­pacii sunt fiecare cât o cate­drală. Au crengi lungi, no­duroa­se, şi o coroană cât să cu­prindă tot sa­tul sub ea. Bisericuţa e de pia­tră, iar pe creştet poartă cuşmă de şiţă, tăiată din lemnul go­runilor. Zidu-i durat la fel ca cel din cetăţile dacilor. Piatră de râu, rostogolită din munte, dăltuită doar de apă, apoi aşezată de mâini trudi­toare şi legată cu un fel de mortar. Cum? Nu mai ştie nimeni! Dar zidul făcut astfel e mai tare de­cât stân­cile Retezatului şi poa­­­te îndura orice vifor­ni­ţă. De aceea l-au şi făcut. Nu numai pentru ru­gă. Nici­decum. În lăcaşul Dom­nului te poţi şi lupta. Şi atunci, ruga se face spa­dă şi îi înfricoşează pe nă­vălitori.

Merg aproape. Mângâi bolovanii bă­trâni rânduiți în perete, peste care au tre­cut veacurile. Bisericuţa de la Gurasada a crescut în timp, ca un prunc, întă­rin­du-se şi mărindu-se veac după veac. Pe atunci, oa­me­nii îi ştiau şi taina, şi ros­tul. O încăl­zeau cu ini­mile lor şi îi dădeau suflet prin rugă. Astăzi… parcă ne-am răcit. Nahlapii puhoa­ielor barbare nu mai sunt. S-au tălăzuit de sfântul lăcaş, l-au frământat în pumnii lor negri, l-au luat pe coa­mele cailor săl­batici, ba chiar au rupt din el fărâme, dar, până la ur­mă, s-au spart şi s-au risipit ca vis­colul în faţa soarelui de primăvară. Acum e pace! Dar ce folos, dacă noi sun­tem mai străini de noi în­şi­ne, dacă nu mai ştim graiul bisericii şi nu-i mai purtăm glasul clopotelor către inimă, aşa cum făceau străbu­nii? Şi dacă acum sfântul lăcaş îmi pare singur, părăsit în iarba mare şi neostoit în durerile lui, e pentru că noi ne-am însin­gurat. De el şi în­treolal­tă.

Îi trec pragul înfiorat. O uşă mică, de lemn, prin­să-n chingi de fier, te lasă să intri doar dacă te apleci. E felul ei de a chema la o sfân­tă umilinţă, pe care în­tregul lăcaş o respiră firesc. Pe zi­duri, chipuri palide de sfinţi, zugrăvite cu veacuri în urmă, pe cheltuiala cră­iesei Ma­ria Tereza. A crezut ea, cră­iasa căreia i se pleca tot apusul, că ţăranii din Gurasada îşi vor schimba legea dacă le zugră­veşte lă­caşul. Dar ei, strănepoţi ai cnejilor, mândri şi neple­caţi, au mul­ţămit pentru sfinţii zu­gră­viţi, dar legea străbună, cea ortodoxă, nu şi-au schim­bat-o. Cuminţi, au scris în pi­sania pusă în fruntea bise­ricii: „Cu ajutorul Ta­tălui şi cu îndemânarea Fiului şi cu pur­cederea Du­hului Sfântu s-au zugrăvit această sfântă biserică, în zilele înălţatei chesaro-crăiesii noas­tre Mariei Terezii”. Atât. Ş-apoi şi-au văzut de traiul lor ca şi mai înainte.

Moş Petrea

La început, nici nu l-am zărit. Stătea aplecat pe mor­mântul reavăn, căruia îi meşterea o cruce. Avea o faţă bătrână, bătrână, brăzdată de cute adânci, dinlăun­trul cărora îi luceau ochii vii, albaştri şi sfredelitori. Un aer măreţ, de împărat în zdrenţe, completa figura aceasta stranie şi greu de pătruns.

„Bisearica îi taaaare veche. Şi gorunii la fel”, spune de parcă mi-ar fi citit întrebarea pe buze. „Îi dă pă vremea cnejilor, cum le zâc ominii p-aicea. Faini bărbaţi! Şi viteji! Ei conduceau toate sa­tele dă pân părţile ais­tea şi tot ei mânau po­poru-n luptă şi făceau şi bisearicile. Le făceau ca cetăţile lu’ Decebal. La fel tăt! Din pchiatră la fel, cu var la fel”. Vede că ochii îmi sclipesc curioşi atunci când aud de meşteşugul tăinuit al zidarilor daci. Tără­gă­nează vorbele, plim­bând fiecare cuvânt îna­inte să-l lase să curgă li­niştit spre mine. Are timp, parcă e de o veş­nicie aici, în cimitirul bisericuţei.

„Io ştiu cum o fă­ceau. Săpau adââânc în pământ ş-apăi aşăzau pchietre mari şi pântre ele var cu nâsâp. Var nestins! Ş-apăi legau tăt cu drugi dă lemn până sus. Apăi aruncau păstă pchietre apă multă, multă, dă stângeau varu’ dinlăuntru şi ieşea un zid de nu-l fa­râmi acu’ nici cu barosu. Nu mai ştie nima să facă ce făceau iei. Nima!”

N-am aflat de unde era moş Petrea. Când l-am în­trebat, a tăcut luminat de o amintire din străfund. Dar eu l-am simţit a fi de aici, din cimitirul înecat de iar­bă, potopit de narcise, din lo­cul în care dorm stră­mo­şii. Viaţa lui e aninată acum în­tre două lumi – cea de aici şi cea de dincolo. Le aşează la sfat şi dă sa­mă uneia de cealaltă. Parcă s-a născut bătrân, parcă e de când lumea, făcut aşa, ca o poartă prin care trecu­tul se varsă în ziua de as­tăzi. Când am vrut să-l cer­cetez şi să aflu de unde ştie atâ­tea despre biseri­cuţă, mi-a îngânat stins, abia auzit – „Dân bă­trâni”.

Cei șapte preoți și Maslul cu minuni

De la ei va fi aflat şi că „pă când era bi­sear’cuţa gata, vrăjmaşii o prădat co­nacul cnea­zului. Ş-or fă­cut prăpăd, prăpăd. Numa’ o fomeie o scăpat, da’, ‘nain­te d-a scă­pa, s-o jurat că de-o rămâne cu viaţă îşi dă tăţi ficiorii să hie preoţi! Ş-o avut şăpte fi­ciori. Şăpte! Cân’ s-o făcut ei preoţi, go­runii erau mici. Pusăsă cneazu’ sămânţa când o-nce­put lucru’ la bi­searcă. Ş-apăi ficiorii s-or legat tăţi, ca, de ziua lu’ mumă-sa, care cădea dă «Schimbarea la Faţă a Domnului», să hie tăţi aci, la cimitir, şi să facă Sfântu’ Maslu lângă goruni, cu tăt satu’. Şi d-atunci, întru pomenirea lor, aşa facem şi noi, în fiece an. În fiecare an să strânje tăt satu’ sub goruni la slujbă. Tăt! Şi vin ominii şi din alte sate, şi vin şapte preoţi, câţi ficiori avea fomeia. Şi să face slujba sub gorun, pă locu’ însămnat dă ei cu pchiatră”.

Mă duce să văd şi eu altarul de piatră. E ridicat ca de câteva palme din iarbă, lângă trunchiul goru­nului bătrân. Aici, sub cerul înalt, se strâng urmaşii cnejilor de odinioară, să-şi înalţe rugile străvechi dim­preună cu cei şapte preoţi. Şapte… Număr din Cartea Sfântă.

„Ş-apăi multe minuni s-o-ntâmplat la Maslu’ cela! Că cine are rugăciune tare şi credinţă multă, să vinde­că d-orice boală. Maslu cu­răţă tăt, tăt! Numa’ să crezi! D-aia vin ominii dă dăparte tare, să se roaje cu noi aci, şi cu cei şapte preoţi”.

Nea Gheorghe Haida

Stă în casa lui, ca un bo­ier de demult. O curte largă şi o grădină în care te pierzi. E trecut de 70 de ani, dar e mai voinic şi mai sprinten decât mine. Oţelit de viaţă şi de muncă. Tot ce văd – vite, acareturi, ţarină lu­crată – toa­te-s grijite de el şi de soţia lui. Doi oameni care toată viaţa nu au cerut lumii nimic. Doar să nu-şi piar­dă rânduiala, să-și păs­treze rădăcinile din ca­re s-au năs­cut. După ce ne dă „zâua bu­nă”, mie şi părintelui Ovi­diu, parohul bisericu­ţei, ne pof­teş­te-n tin­dă.

Se uită departe, la văzduh, când îl întreb cum era lumea odi­ni­oară, dacă era ca a­cum. „Nu! Nu era ca acu’! O fost mai cre­dincioasă, mai cu fri­că de Dum­ne­zeu. Nu erau ominii aşa duş­mă­noşi. Erau foorte îm­păcaţi. Nu se cârt­cheau unu pă’ altu’ ca acuma, nu s-auza să-şi bată ficioru’ tata, ş-alte lucruri de mi-i ru­şine să vi le spui!”. Din răs­punsul său răz­bate o tris­teţe amară. Nea Gheorghe Haida ştie ce-i cu schim­bările „ais­tea”. Înţelege mersul lumii.

„Timpu-l face pă om. Tim­pu’! Or vinit comu­niştii, omini fără Dumnezău, şi nu i-or mai lăsat pă copchii la şcoală să-nveţe relijia. Pă nevastă-mea o pârât-o unu că de ce-şi duşe copchiii la bisearcă. I-o spus scurt – «Cât îs în curtea mea îi duc unde vrau!». Da’ altora le-o fo’ frică. Or început să nu mai ştie de Dumnăzău. Ceva ce io n-am pominit pă lume!”

Nea Gheorghe Haida a crescut în suferinţă. Când era copil, tatăl i-a murit pe front, în Rusia. A rămas acolo într-o groapă co­mu­nă, iar mama s-a descurcat „cum o putut”. Adoles­cenţa şi prima tinereţe le-a pe­tre­cut în lipsuri. Pentru mine e de mi­rare că acum şi-aminteşte de anii aceia întu­necaţi cu nostalgie. Le regretă tihna pe care le-o dădea credinţa şi viaţa rit­mată de clopote. A fost botezat în bisericuţa cneazului, s-a cununat în ea, acolo merge în fiece duminică sau sărbătoare şi tot acolo va fi pro­hodit. Tot ce-a fost mai important în viaţa lui s-a scurs sub cuşma ei de şiţă, între zidurile de piatră veche, sub privirile sfinţilor ațintite de veacuri spre credincioşi.

„Pă vremea tinereţii mele, numa’ ăla era om de merjea la bisearcă şi se lua. Fără popă, bărbatu’ şi femeia nu să fac una! Ş-apăi, dacă nu-s una, nici casa nu e una, nici co­piii, nii’ca. Să destramă tăt! Ş-apăi, noi făceam nuntă! Cu alai, d-acasă, luam mireasa şi merjeam pă jos cu lu­minile aprinse până la bi­searcă. Merjeam şi juma’ dă ceas. Apăi, după slujbă, viniam acasă, ş-o zi ş-o noapte petrecea la mire, şi altă zi ş-altă noap­te la mireasă. Ş-apăi te făceai om la casa ta. No! Da’ acu’, ti­ne­rii nici nu mai ştiu. Trăiesc aşa… fără căpătâi. Lumea s-o făcut cum nu poa­te s-o mai priceapă ni­meni. S-o destrămat!”

Un ban cât un mileniu

Părintele Ovidiu Stre­tean e voinic. Dacă nu ar fi părul alb, ai spune că nu-i trecut de 50 de ani. Şi to­tuşi, face 20 de ani de când e aici păs­tor. 20 de ani în care a săvârşit Taina Mas­lului de sub go­run. El îi adună pe cei­lalţi şase pre­oţi, îm­pli­nind numărul fe­­cio­rilor femeii de odi­nioa­ră. Apoi, îm­preună cu preo­ţii şi cre­dincioşii, să­vâr­şeş­te taina. Ştie şi el că rân­duiala e stră­ve­che. La fel de veche precum e şi bi­serica.

Părintele îmi spu­ne cum se luptă să păs­treze sfân­tul lăcaş aşa cum e, în frumu­seţea lui dintot­dea­una. Cum a salvat fresca bătrână, în ur­mă cu aproape două decenii. Atunci a refăcut şi ziduri, şi aco­periş. Apoi au trecut anii şi nu a mai putut face nimic, pentru că nimeni nu a mai vrut să-l aju­te. Îmi arată însufleţit că sub fresca marii crăie­se Maria Tereza se află o alta, cu mult mai bătrână, de la începu­turile bisericii. O frescă pe care, proba­bil, a aşezat-o aici cneazul-ctitor. Câte ne-ar putea spune acele chipuri de sfinţi, dacă ar fi scoase la lumină? Dar astăzi ni­meni nu mai vrea să ştie de cele moşte­nite din bătrâni. Preţuim doar altarele noi, catedralele de oraş, pentru care suntem gata să jertfim to­tul. Jertfim chiar şi bisericuţele vechi, care stau aninate de sufletul nos­tru prin iţe nevăzute, ţesute prin noi de stră­buni.

Cu ani în urmă, arheologii au săpat aici. Chiar în biserică. Sub strana dreaptă. Părintele îmi spune că acolo sunt înmormântaţi ctitorii. Cu fală, la fel ca îm­­păraţii. Acolo îl vor fi pus pe cneazul care s-a lup­tat ca acest lăcaş să fie ridicat. Arheologii nu l-au mai găsit sub lespezile reci. Poate că timpul, în curge­rea lui năvalnică, îi topise oasele bătrâne. Sau poate că vrăj­maşii le risipiseră.

Au găsit în locul lui doar un ban. Un ban mâncat de vremuri, vechi de mai bine de 1200 de ani. Va fi fost pus acolo chiar de la început? Va fi făcut parte din comoara cneazului? Dacă e adevărat, atunci Gura­sada nu e numai una dintre cele mai vechi bi­serici ale noastre, ci este, poate, cea mai veche! Asta pentru cei care încă mai iubesc trecutul şi tainele lui cele vechi. Pentru ceilalţi, aici e doar un cimitir tălăzuit de valu­rile ierbii, cu o bisericuţă în mijloc. Atât! În rest e tă­cerea străbunilor care dorm dede­subt, aşteptându-ne la marea întâlnire. O întâlnire în care va trebui să le spunem cum le-am rân­duit moş­tenirea. Şi lăcaşele. Şi ruga.

(Fotografiile autorului)