– În satul Gurasada, acolo unde râul Sada se întâlneşte cu apele Mureşului, se află una din cele mai vechi și frumoase biserici din Transilvania. Istoria ei se împleteşte cu cea a localnicilor, urmaşi ai marilor cneji, care au ţinut vie flacăra neamului românesc în acest colţ de ţară. Arheologii cred că bisericuţa de piatră are cel puţin şapte secole şi că e printre cele mai vechi sfinte lăcaşe din ţară –
Un cimitir ca o gură de rai
Mai întâi e cimitirul. Uriaş, tălăzuit de apele ierburilor înalte, sub care simţi oasele strămoşilor. Se urcă pe fiece vinişor de plantă, ca să se sorească-n petalele de narcise încâlcite printre crucile bătrâne. N-au avut parte de prea multă lumină în viaţă. Ţinutul acesta a fost răscolit de sabie şi război, iar ei au trebuit să lupte continuu. Nu le-a fost uşor, dar nici nu s-au plâns. Când a fost nevoie de moarte, au murit. Când a fost nevoie de viaţă, au trăit. Acum dorm liniştiţi şi împăcaţi, ţinându-l în braţe pe Domnul, aşa cum şi El i-a ținut la sân în timpul vieţii. E atâta înviere aici, încât te crezi mai degrabă pe-o gură de rai decât într-un lăcaş al morţilor. Şi e pace. O pace ca de început de lume. Şoseaua care tună şi trăsneşte e departe, în urma ta, parcă pe ceea parte de lume. Aici eşti doar tu, cufundat între iarbă şi cer.
Lăcaşul
Apoi e biserica. Micuţă, tupilată în valurile de iarbă şi străjuită la drum de doi goruni uriaşi. Copacii sunt fiecare cât o catedrală. Au crengi lungi, noduroase, şi o coroană cât să cuprindă tot satul sub ea. Bisericuţa e de piatră, iar pe creştet poartă cuşmă de şiţă, tăiată din lemnul gorunilor. Zidu-i durat la fel ca cel din cetăţile dacilor. Piatră de râu, rostogolită din munte, dăltuită doar de apă, apoi aşezată de mâini truditoare şi legată cu un fel de mortar. Cum? Nu mai ştie nimeni! Dar zidul făcut astfel e mai tare decât stâncile Retezatului şi poate îndura orice viforniţă. De aceea l-au şi făcut. Nu numai pentru rugă. Nicidecum. În lăcaşul Domnului te poţi şi lupta. Şi atunci, ruga se face spadă şi îi înfricoşează pe năvălitori.
Merg aproape. Mângâi bolovanii bătrâni rânduiți în perete, peste care au trecut veacurile. Bisericuţa de la Gurasada a crescut în timp, ca un prunc, întărindu-se şi mărindu-se veac după veac. Pe atunci, oamenii îi ştiau şi taina, şi rostul. O încălzeau cu inimile lor şi îi dădeau suflet prin rugă. Astăzi… parcă ne-am răcit. Nahlapii puhoaielor barbare nu mai sunt. S-au tălăzuit de sfântul lăcaş, l-au frământat în pumnii lor negri, l-au luat pe coamele cailor sălbatici, ba chiar au rupt din el fărâme, dar, până la urmă, s-au spart şi s-au risipit ca viscolul în faţa soarelui de primăvară. Acum e pace! Dar ce folos, dacă noi suntem mai străini de noi înşine, dacă nu mai ştim graiul bisericii şi nu-i mai purtăm glasul clopotelor către inimă, aşa cum făceau străbunii? Şi dacă acum sfântul lăcaş îmi pare singur, părăsit în iarba mare şi neostoit în durerile lui, e pentru că noi ne-am însingurat. De el şi întreolaltă.
Îi trec pragul înfiorat. O uşă mică, de lemn, prinsă-n chingi de fier, te lasă să intri doar dacă te apleci. E felul ei de a chema la o sfântă umilinţă, pe care întregul lăcaş o respiră firesc. Pe ziduri, chipuri palide de sfinţi, zugrăvite cu veacuri în urmă, pe cheltuiala crăiesei Maria Tereza. A crezut ea, crăiasa căreia i se pleca tot apusul, că ţăranii din Gurasada îşi vor schimba legea dacă le zugrăveşte lăcaşul. Dar ei, strănepoţi ai cnejilor, mândri şi neplecaţi, au mulţămit pentru sfinţii zugrăviţi, dar legea străbună, cea ortodoxă, nu şi-au schimbat-o. Cuminţi, au scris în pisania pusă în fruntea bisericii: „Cu ajutorul Tatălui şi cu îndemânarea Fiului şi cu purcederea Duhului Sfântu s-au zugrăvit această sfântă biserică, în zilele înălţatei chesaro-crăiesii noastre Mariei Terezii”. Atât. Ş-apoi şi-au văzut de traiul lor ca şi mai înainte.
Moş Petrea
La început, nici nu l-am zărit. Stătea aplecat pe mormântul reavăn, căruia îi meşterea o cruce. Avea o faţă bătrână, bătrână, brăzdată de cute adânci, dinlăuntrul cărora îi luceau ochii vii, albaştri şi sfredelitori. Un aer măreţ, de împărat în zdrenţe, completa figura aceasta stranie şi greu de pătruns.
„Bisearica îi taaaare veche. Şi gorunii la fel”, spune de parcă mi-ar fi citit întrebarea pe buze. „Îi dă pă vremea cnejilor, cum le zâc ominii p-aicea. Faini bărbaţi! Şi viteji! Ei conduceau toate satele dă pân părţile aistea şi tot ei mânau poporu-n luptă şi făceau şi bisearicile. Le făceau ca cetăţile lu’ Decebal. La fel tăt! Din pchiatră la fel, cu var la fel”. Vede că ochii îmi sclipesc curioşi atunci când aud de meşteşugul tăinuit al zidarilor daci. Tărăgănează vorbele, plimbând fiecare cuvânt înainte să-l lase să curgă liniştit spre mine. Are timp, parcă e de o veşnicie aici, în cimitirul bisericuţei.
„Io ştiu cum o făceau. Săpau adââânc în pământ ş-apăi aşăzau pchietre mari şi pântre ele var cu nâsâp. Var nestins! Ş-apăi legau tăt cu drugi dă lemn până sus. Apăi aruncau păstă pchietre apă multă, multă, dă stângeau varu’ dinlăuntru şi ieşea un zid de nu-l farâmi acu’ nici cu barosu. Nu mai ştie nima să facă ce făceau iei. Nima!”
N-am aflat de unde era moş Petrea. Când l-am întrebat, a tăcut luminat de o amintire din străfund. Dar eu l-am simţit a fi de aici, din cimitirul înecat de iarbă, potopit de narcise, din locul în care dorm strămoşii. Viaţa lui e aninată acum între două lumi – cea de aici şi cea de dincolo. Le aşează la sfat şi dă samă uneia de cealaltă. Parcă s-a născut bătrân, parcă e de când lumea, făcut aşa, ca o poartă prin care trecutul se varsă în ziua de astăzi. Când am vrut să-l cercetez şi să aflu de unde ştie atâtea despre bisericuţă, mi-a îngânat stins, abia auzit – „Dân bătrâni”.
Cei șapte preoți și Maslul cu minuni
De la ei va fi aflat şi că „pă când era bisear’cuţa gata, vrăjmaşii o prădat conacul cneazului. Ş-or făcut prăpăd, prăpăd. Numa’ o fomeie o scăpat, da’, ‘nainte d-a scăpa, s-o jurat că de-o rămâne cu viaţă îşi dă tăţi ficiorii să hie preoţi! Ş-o avut şăpte ficiori. Şăpte! Cân’ s-o făcut ei preoţi, gorunii erau mici. Pusăsă cneazu’ sămânţa când o-nceput lucru’ la bisearcă. Ş-apăi ficiorii s-or legat tăţi, ca, de ziua lu’ mumă-sa, care cădea dă «Schimbarea la Faţă a Domnului», să hie tăţi aci, la cimitir, şi să facă Sfântu’ Maslu lângă goruni, cu tăt satu’. Şi d-atunci, întru pomenirea lor, aşa facem şi noi, în fiece an. În fiecare an să strânje tăt satu’ sub goruni la slujbă. Tăt! Şi vin ominii şi din alte sate, şi vin şapte preoţi, câţi ficiori avea fomeia. Şi să face slujba sub gorun, pă locu’ însămnat dă ei cu pchiatră”.
Mă duce să văd şi eu altarul de piatră. E ridicat ca de câteva palme din iarbă, lângă trunchiul gorunului bătrân. Aici, sub cerul înalt, se strâng urmaşii cnejilor de odinioară, să-şi înalţe rugile străvechi dimpreună cu cei şapte preoţi. Şapte… Număr din Cartea Sfântă.
„Ş-apăi multe minuni s-o-ntâmplat la Maslu’ cela! Că cine are rugăciune tare şi credinţă multă, să vindecă d-orice boală. Maslu curăţă tăt, tăt! Numa’ să crezi! D-aia vin ominii dă dăparte tare, să se roaje cu noi aci, şi cu cei şapte preoţi”.
Nea Gheorghe Haida
Stă în casa lui, ca un boier de demult. O curte largă şi o grădină în care te pierzi. E trecut de 70 de ani, dar e mai voinic şi mai sprinten decât mine. Oţelit de viaţă şi de muncă. Tot ce văd – vite, acareturi, ţarină lucrată – toate-s grijite de el şi de soţia lui. Doi oameni care toată viaţa nu au cerut lumii nimic. Doar să nu-şi piardă rânduiala, să-și păstreze rădăcinile din care s-au născut. După ce ne dă „zâua bună”, mie şi părintelui Ovidiu, parohul bisericuţei, ne pofteşte-n tindă.
Se uită departe, la văzduh, când îl întreb cum era lumea odinioară, dacă era ca acum. „Nu! Nu era ca acu’! O fost mai credincioasă, mai cu frică de Dumnezeu. Nu erau ominii aşa duşmănoşi. Erau foorte împăcaţi. Nu se cârtcheau unu pă’ altu’ ca acuma, nu s-auza să-şi bată ficioru’ tata, ş-alte lucruri de mi-i ruşine să vi le spui!”. Din răspunsul său răzbate o tristeţe amară. Nea Gheorghe Haida ştie ce-i cu schimbările „aistea”. Înţelege mersul lumii.
„Timpu-l face pă om. Timpu’! Or vinit comuniştii, omini fără Dumnezău, şi nu i-or mai lăsat pă copchii la şcoală să-nveţe relijia. Pă nevastă-mea o pârât-o unu că de ce-şi duşe copchiii la bisearcă. I-o spus scurt – «Cât îs în curtea mea îi duc unde vrau!». Da’ altora le-o fo’ frică. Or început să nu mai ştie de Dumnăzău. Ceva ce io n-am pominit pă lume!”
Nea Gheorghe Haida a crescut în suferinţă. Când era copil, tatăl i-a murit pe front, în Rusia. A rămas acolo într-o groapă comună, iar mama s-a descurcat „cum o putut”. Adolescenţa şi prima tinereţe le-a petrecut în lipsuri. Pentru mine e de mirare că acum şi-aminteşte de anii aceia întunecaţi cu nostalgie. Le regretă tihna pe care le-o dădea credinţa şi viaţa ritmată de clopote. A fost botezat în bisericuţa cneazului, s-a cununat în ea, acolo merge în fiece duminică sau sărbătoare şi tot acolo va fi prohodit. Tot ce-a fost mai important în viaţa lui s-a scurs sub cuşma ei de şiţă, între zidurile de piatră veche, sub privirile sfinţilor ațintite de veacuri spre credincioşi.
„Pă vremea tinereţii mele, numa’ ăla era om de merjea la bisearcă şi se lua. Fără popă, bărbatu’ şi femeia nu să fac una! Ş-apăi, dacă nu-s una, nici casa nu e una, nici copiii, nii’ca. Să destramă tăt! Ş-apăi, noi făceam nuntă! Cu alai, d-acasă, luam mireasa şi merjeam pă jos cu luminile aprinse până la bisearcă. Merjeam şi juma’ dă ceas. Apăi, după slujbă, viniam acasă, ş-o zi ş-o noapte petrecea la mire, şi altă zi ş-altă noapte la mireasă. Ş-apăi te făceai om la casa ta. No! Da’ acu’, tinerii nici nu mai ştiu. Trăiesc aşa… fără căpătâi. Lumea s-o făcut cum nu poate s-o mai priceapă nimeni. S-o destrămat!”
Un ban cât un mileniu
Părintele Ovidiu Stretean e voinic. Dacă nu ar fi părul alb, ai spune că nu-i trecut de 50 de ani. Şi totuşi, face 20 de ani de când e aici păstor. 20 de ani în care a săvârşit Taina Maslului de sub gorun. El îi adună pe ceilalţi şase preoţi, împlinind numărul feciorilor femeii de odinioară. Apoi, împreună cu preoţii şi credincioşii, săvârşeşte taina. Ştie şi el că rânduiala e străveche. La fel de veche precum e şi biserica.
Părintele îmi spune cum se luptă să păstreze sfântul lăcaş aşa cum e, în frumuseţea lui dintotdeauna. Cum a salvat fresca bătrână, în urmă cu aproape două decenii. Atunci a refăcut şi ziduri, şi acoperiş. Apoi au trecut anii şi nu a mai putut face nimic, pentru că nimeni nu a mai vrut să-l ajute. Îmi arată însufleţit că sub fresca marii crăiese Maria Tereza se află o alta, cu mult mai bătrână, de la începuturile bisericii. O frescă pe care, probabil, a aşezat-o aici cneazul-ctitor. Câte ne-ar putea spune acele chipuri de sfinţi, dacă ar fi scoase la lumină? Dar astăzi nimeni nu mai vrea să ştie de cele moştenite din bătrâni. Preţuim doar altarele noi, catedralele de oraş, pentru care suntem gata să jertfim totul. Jertfim chiar şi bisericuţele vechi, care stau aninate de sufletul nostru prin iţe nevăzute, ţesute prin noi de străbuni.
Cu ani în urmă, arheologii au săpat aici. Chiar în biserică. Sub strana dreaptă. Părintele îmi spune că acolo sunt înmormântaţi ctitorii. Cu fală, la fel ca împăraţii. Acolo îl vor fi pus pe cneazul care s-a luptat ca acest lăcaş să fie ridicat. Arheologii nu l-au mai găsit sub lespezile reci. Poate că timpul, în curgerea lui năvalnică, îi topise oasele bătrâne. Sau poate că vrăjmaşii le risipiseră.
Au găsit în locul lui doar un ban. Un ban mâncat de vremuri, vechi de mai bine de 1200 de ani. Va fi fost pus acolo chiar de la început? Va fi făcut parte din comoara cneazului? Dacă e adevărat, atunci Gurasada nu e numai una dintre cele mai vechi biserici ale noastre, ci este, poate, cea mai veche! Asta pentru cei care încă mai iubesc trecutul şi tainele lui cele vechi. Pentru ceilalţi, aici e doar un cimitir tălăzuit de valurile ierbii, cu o bisericuţă în mijloc. Atât! În rest e tăcerea străbunilor care dorm dedesubt, aşteptându-ne la marea întâlnire. O întâlnire în care va trebui să le spunem cum le-am rânduit moştenirea. Şi lăcaşele. Şi ruga.
(Fotografiile autorului)
Interesant, biserica este din piatră…in tmpul ocupatiei austro/ungare, romănii ortodocsi nu aveau voie să folosească piatra la construirea bisericilor
Minunat articol .Întotdeauna mi-am dorit să vizitez această biserică , eram curioasă , mi-am dat seama de faptul că este foarte veche. Vă mulțumesc !