COSTION NICOLESCU (antropolog și doctor în teologie): „Maica Domnului este mama noastră. Ne putem pune capul în poala ei”

Mi-am dat întâlnire cu Costion Nico­les­cu într-un sat din Ardeal, unde domnia să se afla în vacanță. Un sat pierdut    pe dealurile din preajma Sebeșului, în curtea unei case străvechi, umbrită de un nuc uriaș. În răstimpul dia­logului nostru, pe drumurile așezării treceau pele­rini cântând pricesne. Se îndreptau spre mânăs­tirile zonei care adăpostesc icoane ale Fecioarei Maria, cunoscute drept făcătoare de minuni. În Transil­va­nia, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului e cele­brată într-un fel minunat. Așa cum se întâmplă an de an la Nicula, de praznicul Adormirii, când sute de mii de oameni își înalță glasul spre cer: „Am venit Măicuță, să te mai vedem/ Să-ți spunem neca­zul, care-l mai avem…”. Duioasa melodie a prices­nei de la care a și pornit prima mea întrebare:

„Pricesnele – o formă de credință extraordinară!”

– Domnule Costion Nicolescu, pelerinajele ar­de­lene de Adormirea Maicii Domnului sunt un pri­lej de unitate spirituală impresionantă a satu­lui. Țăranii care pleacă în pelerinaj merg cântând, cu toții, pricesne. E o formă de rugăciune despre care se știe prea puțin. Ce puteți să îmi spuneți des­pre ele – când și cum au apărut?

– Multe dintre pricesne au luat naștere în pele­ri­naje. Iar în spațiul acesta, dintre satul din care pleacă și mânăstire, se petrece în­so­­ți­rea lor cu Dum­nezeu, într-un mod duios, tandru și, totodată, cu o forță a credinței extraordinară. O credință excepțio­na­lă care se cere exprimată. Ştim că poporul ȋşi ex­pri­mă multe din trăirile sale prin poe­zie, dar mai ales prin cântare. Cântarea face ca lucrurile să fie mai ușor de memorat și de însoțit. Pricesnele sunt, cum le numesc unii –    liturghia de după liturghie – sunt o prelungire a slujbelor bise­ri­cii în cântări sim­ple ca versi­fi­ca­ție, foarte puternice și duioase ca ex­pri­mare. N-aș putea să vă spun când anume au apă­rut în timp, dar e limpede că sunt cântate și în bi­se­rică, dar și în afara ei, nu doar în pelerinaje, ci și când se întâlnesc țăranii la momente importante, la săr­bători. Și e impresionant să le auzi, fie în pele­rinaje, fie în bise­rică, atunci când se cântă la strană. E ceva extraordinar să auzi cânta­rea țăranilor în strană! Nu toți sunt mari maeştri ai cântării, dar la toți este o vibrație de o mare autenti­ci­tate a trăirii, a gândirii. Când îi as­culți, înțelegi că ei nu sunt inter­preți ai unor texte scrise, așa cum sunt corurile de la oraș. Ei nu sunt doar niște intermediari, pri­ceas­na e chiar cântarea lor și, prin cântare, comu­ni­carea lor cu Dumnezeu este ușurată. E o comu­ni­care directă, mai sinceră, mai liberă cu Dumnezeu și cu Maica Domnu­lui, ȋn prin­cipal. De aceea, pri­ces­nele sunt extraordinare când sunt originale, cântate din toată inima ȋn bi­se­rică sau ȋn prelungirea bisericii, în pelerinaj. Când ajung pe scenă, când sunt prelucra­te, nu mai au su­flu, pentru că sunt jucate. Așa se întâmplă cu multe alte lucruri din spațiul țărănesc: când ajung pe sce­nă, își pierd din originalitate, cum­va, din simțul pri­mar, din sinceritatea primară și din iubirea pe care o exprimă cel mai adesea. După pă­re­rea mea, ele au forță de expresie, mai ales atunci când sunt adresate Maicii Domnului, pentru că ea este principalul des­tinatar al pricesnelor. Este în versu­ri­le lor o însoțire cu Măicuța, căreia țăranii îi spu­neau toate necazu­rile lor. E în ele şi tristețe, și bucu­rie, dar, ȋn toate, nota principală, fundamentală, este cea de nădejde în căpătarea ajutorului Maicii Domnului.

„Poporul simte foarte bine puterea Maicii Domnului de a ajuta”

– Evlavia față de Maica Domnului, ne carac­te­rizează atât pe noi, ortodocșii, cât și pe creștinii catolici. De ce credeți că ță­ranii români îi cântă ei, chiar mai mult decât îi cântă Domnului Iisus, deși, mai ales în evan­ghe­lii, Maica Domnului e ara­reori pomenită. De unde a izvorât iubirea aceas­­ta du­ioa­să, plină de tandrețe?

– Eu cred că poporul simte foarte bine puterea ei de a te ajuta, și atunci, ru­gă­ciunile vin mai mult către Maica Domnului decât către Domnul Hristos, pentru că, însoțindu-se cu Măicuța, cum îi spun ță­ranii, pe urmă pot să fie cu mai mult curaj și cu mai multă cu­răție și în rugăciunile către Iisus. Ru­gân­­du-te la Maica Domnului, ceva se purifică în tine şi te apropii pe urmă şi de Hristos, cu mai mult curaj și cu mai multă pregătire a sufletului. Știu că se spune că omul are un contact direct cu Hristos, că acest contact nu este in­ter­mediat, dar, ȋn acest contact direct cu Dumnezeu, pe care orice om îl are, e ȋntotdeauna prezentă şi Maica Domnu­lui. Crești­nul simte acest lucru, de ace­ea, când se adresează Maicii, nu are sen­timentul că, ducându-se la Maica Dom­nului, se duce la un interpus la ca­re te duci ȋn audienţă, iar el ȋţi mijlo­ceş­te întâlnirea cu cel mai mare. Nu. Când te duci la Maica Domnului, te rogi ei deplin, dar ştii că e şi Hristos acolo, împreună cu ea. Și, de aseme­nea, când te rogi lui Hristos, ai con­ştiinţa că e şi Maica Domnului tot tim­pul împreună cu El, poate nu chiar aşa de puternică precum este El. La final, ai această con­știință – că atunci când te rogi unuia, te adresezi și celuilalt, pentru că cei doi sunt, de fapt, nedespărțiți.

Asta putem vedea și din evanghelii, chiar dacă a­co­lo Maica Domnului nu e pre­zen­­tă de foarte multe ori – apa­re la nașterea lui Iisus și în încă două-trei mo­men­te. E tulburătoare această existenţă a Maicii Domnu­lui împreună cu Iisus, e o minune. Tot ce s-a ȋntâm­plat cu ei doi e ex­tra­ordinar, chiar şi felul dis­cret ȋn care trece ea prin Evan­ghelii este minunat – se spune, în Tradiție, că ea le-a cerut evangheliştilor să fie mai discreţi cu prezența ei, e o discreţie sfân­tă. Maica a fost minunată, pentru că L-a primit pe Hristos la Bunaves­tire, a fost apoi minunată la Nunta din Cana Galileii, când ne-a arătat această putere a ei de a-L mişca pe Fiul ei spre ajutorul oamenilor. A fost, apoi, lângă Fiul ei în momentele esențiale – lângă cruce, la răstignire, la Învierea Lui, la Înălţare, apoi, când s-a pogorât Sfântul Duh, de asemenea. Dar, dincolo de aceste momente esenți­a­le, consemnate în evanghelii, eu o simt citind Scrip­­tura, prezentă mereu, tot timpul, alături de Hristos, chiar dacă nu fizic. Eu știu că ea și-a însoțit Fiul clipă de clipă, dacă nu cu trupul, atunci cu gân­dul, cu rugăciunea. Gândul are o putere extraor­di­na­ră, mai ales când devine rugăciune. Apoi, la Ador­mire, sufletul Maicii Domnului este luat de Hristos şi avem această icoană a Adormirii, în care Iisus ține sufletul Fecioarei Maria în brațe în chip de prunc. Îl strânge lângă inima Lui. Sufletul Maicii devine prunc, un prunc din care va crește Fecioara Maria cea cu puteri absolute. După mutarea ei la cer, tot ce are Sfânta Treime are şi ea la dispoziţie, ca să dăruiască oamenilor. Singura deosebire este că Maica e creată şi nu poate să genereze lumină necreată. Din acest moment, al Adormirii ei, adică al sălășluirii ei în adâncul Sfintei Treimi, putem spune că, unde e Maica Domnului, acolo e şi Hris­tos, unde e Hristos e şi Maica Domnului. De aceea, imensa majoritate a icoanelor sunt cu ei doi ȋmpre­ună. Icoanele care fac minuni, icoanele care atrag cel mai mult credincioșii, care sunt cele mai vestite și la care se fac acum pelerinaje sunt cele ale Maicii Domnului cu Pruncul în brațe. În Moldova sunt puse icoane destul de mari ȋn biserică şi este lăsat loc să treci pe sub ele. Când faci acest mic ritual simţi ceva… te simţi mai bine, mai curat, mai uşurat. Te ȋnchini la Maica Domnului şi treci pe sub ea. Nu ştiu icoane cu Domnul Iisus Hristos pe sub care să treci, în afară de Vinerea Mare, când treci pe sub Epitaf.

„A fost o bătălie, să i se spună «Maica lui Dumnezeu»”

– Trecând de la cântarea satului românesc la cântarea bisericii, în cin­stea Maicii Domnului, do­uă cuvinte mă impresio­nea­ză enorm, faptul că ortodoxia o numește pe Maica Domului – „Maica Luminii”! O lumină apar­te, care înconjoară orice femeie atunci când devine mamă. E înconju­ra­tă de o aură, iradiază ce­va aparte. În taina aceasta a mater­ni­tății este cuprin­să și taina extraordinară a Maicii Dom­nului.

– Da, așa este. Îmi amin­tesc că venisem cu soţia mea la mânăstire la Bistriţa, unde era părintele Ioanichie Bălan, pe vremea aceea, şi el tot ȋi spunea soţiei mele „maică”, deși ea nu năs­cuse, ȋncă nu aveam copii. Îi spunea așa, pentru că o femeie este maică, prin firea ei. Că unele, din diverse motive, nasc, că alte nu nasc, cine ştie din ce motive, dar toate femeile sunt maici şi trebuie să ne raportăm aşa la ele. De asta le spunem „maici” călugărițelor din mânăstiri, pentru că, neavând copii, raportarea lor e tot de maică, au o anumită duioşie şi căldură. Și tot de aceea, mediul de mânăstire de maici e mai prie­te­nos, cumva, mai deschis, mai duios. Iar când o fe­meie naște, se schimbă și mai mult, această potență se actuali­zează. Am văzut multe femei care au năs­cut. Se schimbă, devin și mai frumoase decât erau. De altfel, mulți pictori au fost sensibilizați de aceas­tă stare a femeii însărcinate și au pictat-o. E ceva care pogoară pe ele dincolo de voința sau gân­di­rea lor. Unele sunt mai conștiente de faptul că naș­terea are ceva sacru în ea, reflectă mai mult, alte­le sunt mai instinctive, dar, indiferent de asta, însuși darul maternității pe care îl primesc e sfânt – orice prunc trebuie privit ca un dar. Acel sâmbure-em­brion ȋncepe să-și schimbe la faţă mama. E o schimbare la faţă in­vo­luntară, pen­tru că şi aceasta este un dar. Un dar care mă duce cu gândul că acest praznic al Ador­mi­rii Mai­cii Dom­nu­lui este pus în apropierea unui alt mare praz­nic, unul extraordinar prin ȋnsem­nă­ta­tea lui: ace­la al Schimbării la Față a lui Hristos. Într-un fel, se poate spune că Maica Dom­nului este pri­ma care s-a schimbat la față, din mo­mentul Bunei­ves­tiri. Du­pă Bunavestire, Maica Domnului e numită de bi­serică – Maică a Lumi­nii. Noi știm că Dumnezeu e lumină din lumină, se re­ve­lează ca lumină pe Ta­bor. Hristos a spus singur că el este Lumina lumii. El e Lumină din Lumină, în cântările bisericii ni se spune despre Tată că e Tată al luminii. Or, e frumos că, prin Întrupare, Maica Domnului devine, și ea, Maica Luminii. Maica luminii necre­a­te, nu maica unei lumini oarecare. În fond, toate momen­tele im­portante din istoria mântuirii sunt schimbări la față și chemare la schimbarea la față, pentru că omul e chemat să se schimbe la față, să ajungă la un chip al lui Dumnezeu care este în noi. Teologic, se poate scrie infinit des­pre Maica Domnului ca Maică a Luminii, Mai­că a lui Dumnezeu, din care izvorăsc aceste e­ner­gii necreate. A fost o bătălie la sfinţii pă­rinţi, să i se spună Maica lui Dumnezeu. Părintele Stă­niloae explică mult această atribuire către ea a tuturor puterilor lui Dumnezeu, de aceea şi putem să ne rugăm: Maica Domnului, mântu­ieşte-ne pre noi! Părintele Stăniloae era supărat că, ȋn unele texte liturgice, fusese ȋnlocuit „mân­­tuieş­te-ne” cu „miluieşte-ne”. Lui i se pă­rea incorect, mie mi se părea atunci corect, pen­tru că mă între­bam – cum să mântuiască Maica Dom­nului? Numai Dumnezeu ne mântu­ieşte. Cum să mă mântuiască un om? Apoi am ȋnţeles că Maica Dom­nului, mântuieşte-ne pre noi e corect, pentru că ea are de la Dum­nezeu şi a­ceas­tă putere, desi­gur, nu singură, niciodată singură, ci ȋnsoţită mereu cu Hristos, care e îm­preună cu Tatăl și cu Sfântul Duh ȋn această lu­crare. E ataşată, să zic, e ataşată cu totul.

„Deşi este o adormire, adică o moarte, este o sărbătoare a bucuriei”

– Noi, cei de astăzi, oameni superficiali și grăbiţi, nu mai avem răbdarea să ne apropiem de Ador­mi­rea Maicii Domnului așa cum o fac țăranii, care pleacă în peleri­na­je, zile în șir. Cum să facem, totuși, ca să ne împărtășim din lumina acestei mari sărbători? Dumneavoas­tră cum faceți, cum vă pregătiți?

– Eu mă ajut cu postul, iar la Adormirea Maicii Domnului e acest post de două săptămâni, un post care te ţine atent la ea. Cei care ȋl ţin – la femei am văzut asta foarte mult – ȋl ţin cu mai mult ataşament, adică, e o tandreţe în el, o duioşie pentru gândul la Maica Domnului. Postul Crăciunului e puţin mai vesel, mai relaxat, la fel postul Sfinților Apostoli, dar postul Adormirii Maicii Domnului e un post aspru, rupt din postul Patimilor. Pe urmă avem, în acest post, în biserici, dar și acasă, această slujbă a Paraclisului Maicii Domnului, o slujbă care atrage atenţia şi asupra ta, pentru că spune puţin despre slăbiciunea firii omului şi multele greşeli pe care le poate face. Apoi vine sărbătoarea, cu liturghia de praznic, iar impactul acestui eveniment, Adormirea Maicii Domnului, este extraordinar. Deşi este o ador­mire, adică o moarte, este o sărbătoare a bucu­riei. La fel ca Paştele, care vin ȋn urma unor patimi – o ȋnviere, după o săptămână de patimi. Ador­mi­­rea Maicii Domnului nu vine ȋn urma unor pa­timi, dar impactul ei este foarte puternic – plecarea ei la cer răspândeşte căldură, o căldură umană. Sigur, căldură umană a avut și are şi Hristos, dar e puţin mai aspră. Maica Domnului e cea mai blândă dintre maici, cea mai apropiată. O ştim cât de mare e prin felul cum a trăit, prin apropierea de Hristos, prin felul cum a plecat dintre noi dar, totuşi, te apropii cu atâta curaj de ea! Dacă te uiţi ȋn biserică, toţi ceilalţi sfinţi au o anumită seriozitate, care poate să te descurajeze un pic, pe când Maica Domnului e du­ioasă ȋntotdeauna. Şi atunci, curajul cel mai mare ȋl ai spre Maica Domnului, deşi ea este mai mare decât toți sfinții. În viaţa de toate zilele, eşti cu atât mai temător, cu cât un om e mai sus. Or, la ea e invers: ea e foarte sus şi ȋţi lasă un curaj, o libertate de adresare totală. La Maica Domnului avem un sân matern pe care să ȋţi pui capul, la care să-ți spui ru­găciunile. Pe Născătoarea de Dum­ne­zeu poți să ți-o iei ca pe o maică a ta, nu ca pe o perso­nalitate din cer, depărtată, care are putere doar să te asculte şi să ȋţi dăruiască. Este o mai­că de care poţi să te lipeşti. Ce e mai tămăduitor pentru anumite sufe­rin­ţe, decât să pui capul ȋn poala ma­mei tale? Or, asta ar trebui să fie clar, că lumea poate să ȋşi pună capul în poa­la ei, să ȋşi spună durerea. Maica Dom­nului este mama noastră! Fieca­re dintre noi a avut sau are o mamă şi ştie ce ȋn­seam­nă legătura cu o ma­mă (când e o legătură normală). Deci, ci­ne a avut o legătură cu mama lui ştie ce ȋnseamnă asta, cât de mult se dă­ru­ieşte mama şi se jertfeşte pen­tru tine, cât de liber te simţi faţă de mama ta, faci toate ştren­găriile, deşi ţi se spune să nu le faci, dar ştii că ea ţi le iartă, te şi dojeneşte, dar nicio­da­tă nu capeţi o spai­mă de mama ta, o frică. La un moment dat, ȋncepi să te maturizezi şi simţi o da­to­rie să nu o mai superi şi să o ȋngrijeşti pe cât poţi, pentru că aşa e mersul vieţii. Dar raportul mamă-copil nu se stinge odată cu trecerea copilăriei. Ei, bine, Maica Dom­nu­lui tot aşa trebuie luată, ca o mai­că care se uită cu duioşie la tot, chiar dacă ai fă­cut năzdrăvănii şi te dojeneşte, ea tot te strânge, în cele din urmă, la pieptul ei, că are şi ea nevoie de iu­birea ta. Maica Domnului nu numai dă, te ajută, dar are nevoie şi ea de duioşia ta. Când capeţi du­io­şia asta şi te raportezi ȋn felul ăsta, de dragul ei te faci şi mai bun – aşa cum de dragul mamei tale faci unele lucruri. Ea, dacă sim­te lipsa ta de iubire, tot te ajută. Chiar şi pentru fiul cel mai ti­că­los, mama tot mamă rămâne, chiar dacă ea res­pin­ge faptele lui, to­tuși nu se leapădă de copilul ei. Mai­ca rămâne ace­eaşi pentru toţi, pentru fiecare e dis­po­nibilă şi binefă­că­toare, dar când e un ra­port de reciprocă iubire, o simţi luându-te ȋn braţe, mângâin­du-te şi consolân­du-te şi suferind cu tine, făcându-L şi pe Hristos mai prezent în inima ta.