Cu ceva timp în urmă, în partea de nord a satului Hăiești, din comuna Săcelu, jud. Gorj, a apărut un câine vagabond. Un câine negru, cu părul lins, bine împlinit, dovadă că nu a trăit rău, zvelt și în bună măsură prietenos. El și-a stabilit reședința în grădina cu vie a vecinului de la nord de mine. Lătra ziua, dar mai ales noaptea, la trecători, dar și la alți câini vagabonzi, cu care făcea, uneori, simpatice partide de lupte, el ieșind întotdeauna victorios. Aveam pe atunci, le am și acum, două cățelușe castrate, care își petreceau viața, ca și în prezent, în curtea de lângă casă.
Auzind într-o zi cățelușele mele făcând scandal, m-am dus să văd ce s-a întâmplat. Cine credeți că venise să le mănânce hrana? Tocmai vagabondul proaspăt pripășit în sat! Cred că a sărit gardul, care nu era prea înalt, și se ospăta cu poftă din vasele cățelușelor. Cu greu am reușit să-l izgonesc.
Cu timpul, câinele începuse însă să slăbească și găsindu-l din nou la vasele cățelușelor, mi-a fost milă de el și i-am pus mâncare. S-a servit, până când, așa cum se spune în popor, a făcut burtă ca de vițel sărac. Am stat pe un scăunel să-l urmăresc. Nu lăsa cățelușele să se apropie, de teamă că va rămâne flămând. După ce s-a săturat, s-a așezat pe labe. Ne uitam unul la altul, eu chemându-l cuțu-cuțu, el dând din coadă. S-a târât pe burtă până la scaunul meu, a pus botul pe genunchii mei, l-am mângâiat, el a început să-mi lingă mâna dând din coadă. Am considerat comportamentul lui ca pe un gest de mulțumire, pentru că l-am hrănit pe săturate. A plecat la domiciliul lui. Într-o dimineață, pe când lucram prin curte, am auzit-o pe vecina cu grădină discutând cu o altă femeie despre faptul că vagabondul i-a făcut potecă prin vie și că ea are pastile ca să-l omoare, dar vrea să găsească pe altcineva care să i le dea, ea neavând curajul să-l otrăvească. Mi s-a făcut milă de câine și l-am luat la mine. Am dat prin cineva bani și mi-a adus de la Târgu Jiu o curea și un lanț special pentru câini. L-am pus pe sârmă, ca să se poată plimba în voie, și l-am botezat Ursulică, ca pe un înaintaș al lui, otrăvit de niște găinari care voiau să-mi fure niște curcani. Noul meu prieten s-a adaptat repede. Era harnic, dar avea și are un nărav, fapt pentru care cred că a fost abandonat de stăpânul său: nu putea suporta păsările de curte. Mi-a căsăpit și mie câteva găini, care au avut curajul să intre în teritoriile lui. În rest, Ursulică este de mare folos. Ciorile, uliul, alți câini sau pisici nu au curajul să se apropie de grădina mea. Are grijă de ea mai abitir ca un paznic plătit. Când îi duc mâncare, când trec spre grădină, trebuie în mod obligatoriu să stau de vorbă cu el, să-l mângâi, să-l las să mă îmbrățișeze cu labele din față, stând așa cu mine câteva minute, timp în care emite niște sunete ciudate, care cred că ar însemna mulțumirea lui că-l tratez ca pe un prieten, ca pe un om de-al casei. Dar nu întotdeauna am timp să mă giugiulesc cu Ursulică și trec, grăbit, spre treburile mele din grădină. Atunci începe să latre, să se târască după mine și apoi se așează pe cele patru labe și începe să plângă. I-am învățat pretențiile, și după ce ne giugiulim, Ursu se duce, mulțumit, la culcușul lui, sau trage o porție de ceartă cu câinele vecinului. Și când îi dau mâncare trebuie mai întâi să ne pupăm și numai după aceea se apucă de mâncat. Când nu mă duc la timp cu mâncarea, latră într-un anumit fel, așa, ca o ceartă pentru că îl neglijez.
O bună parte din timp îi dau drumul din lanț, îl las liber. Atunci mă însoțește la toate activitățile mele din grădină. Când lucrez, el se așează la 2-3 metri în fața mea, și când ajung lângă el, schimbă locul, mutându-se cu 3-4 metri mai în față. După fiecare masă, vine și pune capul pe genunchii mei. Se gudură și scâncește cu sunete plăcute, ca semn de mulțumire că nu l-am uitat.
Ca animale de companie, am și câteva pisici. Eu sunt un bătrân de peste 91 de ani, singuratic, și am nevoie de compania, dacă nu a oamenilor, cel puțin a unor animale atașate oamenilor. Și pisicile se atașează de oameni, dar ele sunt mai ciudate în atașamentul lor. Când nu le mai convine compania omului, scot ghearele și fug. Câinele atașat de stăpânul lui niciodată nu va deveni agresiv. Chiar dacă îl bați, el uită, vine și se gudură la picioarele tale.
În popor se spune că atunci când pisica te vede mâncând se roagă lui Dumnezeu așa: „Orbește-l, Doamne, să-i iau ce are în mână”, în timp ce câinele spune: „Satură-l, Doamne, ca să-mi rămână și mie ceva”. Se pare că poporul are dreptate.
Gândindu-mă la nesătuii noștri de politicieni, asemenea câinelui, mă rog lui Dumnezeu așa: „Satură-i, odată, Doamne, să ne mai lase și nouă, că ne-a ajuns cuțitul la os”.
EMANOIL C. – Săcelu, jud. Gorj
