Inevitabilul s-a produs: începând din acest an, România nu mai are nicio universitate între primele 1000 ale lumii, conform criteriilor Topului Shanghai, unanim recunoscut pe plan mondial. Când lupți împotriva curentului – cum luptă și mediul economic privat! (iar curentul e direcționat chiar de sus, de la nivel ministerial și prezidențial), șansele să te poți bate de la egal la egal cu cei mari sunt mai mici pe zi ce trece. Până la urmă, nu locul ocupat de cele mai importante universități românești în contextul internațional deranjează cel mai tare, cât direcția implacabilă în care ne duce curentul, mereu în jos, și lipsa oricăror perspective rezonabile de redresare a situației. Dacă n-ar fi fost promulgat cu mare tam-tam pachetul de legi asumat de președintele Klaus Iohannis sub numele pompos de „România Educată”, am fi avut măcar scuza că ne pregătim să gândim un proiect de reformă. Dar nici măcar scuza asta nu o avem: dimpotrivă, proiectul „România Educată” nu face decât să încurajeze metehnele care au transformat învățământul superior din țara noastră într-o latifundie a diverșilor baroni universitari, bine conectați politic, și într-o tiparniță de diplome fără nicio acoperire în perfomanța academică.
Sunt destui cei ce deplâng prejudiciul de imagine asociat absenței oricărei universități românești din Top 1000. Adevăratul prejudiciu trebuie căutat mai în spate: România a dat, în ultimii ani, o pleiadă de plagiatori notorii, cu funcții mari, de la premier și ministru în jos, cât să umpli două academii! Când, chiar puși în fața evidenței, unii dintre ei se țineau cu ghearele de fotoliu, încurajați de tăcerea vinovată a profesorilor care trebuiau să le sancționeze derapajele etice, despre ce reformă universitară putem vorbi? Și, dacă mai adaugăm și alte păcate, precum subfinanțarea cercetării sau tradiționala deturnare a banului public de la adevăratele nevoi, cum să urci în clasamentele internaționale? Avem, ce-i drept, discipline la care suntem în topurile universitare, dar și ele riscă să fie înghițite de marasmul din jur, așa cum s-a întâmplat cu Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj, care a ieșit, și ea, din elita internațională.
România se confruntă în ultimul deceniu cu un veritabil exod al creierelor – un fenomen mai grav decât migrația forței de muncă brută de după aderarea la UE. Cum să-i mai convingi pe cei mai buni copii ai României, olimpici internaționali sau tineri de mare perspectivă, vânați de cele mai bune universități din lume, să rămână să studieze în țară și, eventual, să-și continue dezvoltarea profesională aici? De ce ar lăsa din mână oferta unei universități din Top 300 ca să rămână în hățișul de interese din mediul academic românesc? Ce garanții le dă „România Educată” a președintelui Klaus Iohannis că lucrurile se vor îndrepta, când această degradare dramatică a sistemului de învățământ e girată chiar de un profesor care, în loc să aducă pe scaunul de ministru al Educației un expert respectat, merge fix pe tipicul din universitățile noastre și își numește pe funcție un protejat?
