O nouă „performanță” pentru „România Educată”

Inevitabilul s-a produs: începând din acest an, România nu mai are nicio universitate între primele 1000 ale lumii, conform cri­teriilor Topului Shanghai, una­nim recunoscut pe plan mondial. Când lupți împotriva curentului – cum luptă și mediul economic pri­vat! (iar curentul e direcționat chiar de sus, de la nivel ministerial și prezidențial), șansele să te poți bate de la egal la egal cu cei mari sunt mai mici pe zi ce trece. Până la urmă, nu locul ocupat de cele mai impor­tan­te universități românești în contextul inter­na­țional deranjează cel mai tare, cât direcția im­placabilă în care ne duce curentul, mereu în jos, și lipsa oricăror perspective rezonabile de re­dresare a situației. Dacă n-ar fi fost promulgat cu mare tam-tam pachetul de legi asumat de pre­ședintele Klaus Iohannis sub numele pompos de „România Educată”, am fi avut măcar scuza că ne pregătim să gândim un proiect de reformă. Dar nici măcar scuza asta nu o avem: dimpo­tri­vă, proiectul „România Educată” nu face decât să încurajeze metehnele care au transformat în­vă­țământul superior din țara noastră într-o la­ti­fun­die a diverșilor baroni universitari, bine co­nec­tați politic, și într-o tiparniță de diplome fără nicio acoperire în perfomanța academică.

Sunt destui cei ce deplâng prejudiciul de ima­gine asociat absenței oricărei universități româ­nești din Top 1000. Adevăratul prejudiciu tre­buie căutat mai în spate: România a dat, în ulti­mii ani, o pleiadă de plagiatori notorii, cu funcții mari, de la premier și ministru în jos, cât să um­pli două academii! Când, chiar puși în fața evi­denței, unii dintre ei se țineau cu ghearele de fotoliu, încurajați de tăcerea vinovată a profeso­rilor care trebuiau să le sancționeze derapajele etice, despre ce reformă universitară putem vor­bi? Și, dacă mai adaugăm și alte păcate, pre­cum subfinanțarea cercetării sau tradiționala detur­na­re a banului public de la adevăratele nevoi, cum să urci în clasamentele internațio­na­le? Avem, ce-i drept, discipline la care suntem în topurile universitare, dar și ele riscă să fie în­ghi­țite de marasmul din jur, așa cum s-a întâm­plat cu Uni­ver­sitatea „Babeș Bolyai” din Cluj, care a ieșit, și ea, din elita internațională.

România se confruntă în ultimul deceniu cu un veritabil exod al creierelor – un fenomen mai grav decât migrația forței de muncă brută de după aderarea la UE. Cum să-i mai convingi pe cei mai buni copii ai României, olimpici inter­na­țio­nali sau tineri de mare perspectivă, vânați de cele mai bune universități din lume, să rămâ­nă să studieze în țară și, eventual, să-și continue dezvoltarea profesională aici? De ce ar lăsa din mână oferta unei universități din Top 300 ca să rămână în hățișul de interese din mediul acade­mic românesc? Ce garanții le dă „România Edu­cată” a președintelui Klaus Iohannis că lucrurile se vor îndrepta, când această degradare drama­ti­că a sistemului de învățământ e girată chiar de un profesor care, în loc să aducă pe scaunul de mi­nistru al Educației un expert respectat, merge fix pe tipicul din universitățile noastre și își nu­mește pe funcție un protejat?