Apa din adâncuri

– Apa, element clasic al lumii fizice, alături de foc, pământ și aer (anticii le ziceau stihii) este prezentă atât la suprafață, cât și în subteran. Da, există râuri și lacuri captive sub straturi geologice, cufundate în beznă, fără maluri cu ierburi și sălcii. Aceste ape, care le includ și pe cele termale, reprezintă o bogăție în sine, ca aurul, ca petrolul și gazele. Mai nou, fermierii români au pus ochii pe aceste rezerve de apă subterană, pentru irigații –

De la nuiaua de alun la foraj

Sursele de apă potabilă în satele și chiar în ora­șe­le românești au fost, până în sec. XX, fântânile, care erau, de obicei, publice, adică toată lumea a­vea acces la ele. Înainte de săparea puțului, a gropii aceleia rotunde și adânci, căptușită cu bo­lovani de râu, un ins priceput căuta locul care ar fi ascuns „vâna de apă”. Unii dintre acești me­seriași utilizau o nuia de alun, magneți și sârme, cum aflu că ar fi procedat un Dumitru Damșe, din satul bihorean Crân­cești (crișana.ro ). Alteori, se întâmpla însă ca munca să fie zadarnică: săpau adânc în stratul de pământ și „cuibul de apă” tot nu-l găseau. O luau de la capăt, în alt loc. În pre­zent, tehnica de iden­ti­fi­care a apelor subterane, a acviferelor, cum le spun geologii, este mult mai eficientă. Există echipa­mente de forare a puțu­rilor, accesul la apa din adân­curi este mult mai ușor. Dacă intri în aproape orice gospodărie din satele Bărăganului, găsești fântâni cu pompe elec­trice. Accesul la stratul de apă pota­bilă din sub­teran nu mai este unul colectiv, așa cum era odi­nioară, la fântânile satului. Este un acces indi­vi­dual, pe cheltuială proprie, pentru uz propriu. Progresul tehnic a favorizat astfel exploatarea ma­si­vă a apelor subterane, care zăceau acolo de mi­lioa­ne de ani, nederanjate. Numai în zona Bucu­rești – Ilfov au fost făcute mii de foraje. Capitala este străbătută în pământ de două mari acvifere suprapuse, denumite după materia geologică a straturilor care le țin captive: Pietrișurile de Co­len­tina și Nisipurile de Mostiștea. Aceste pân­ze fre­a­ti­ce se află la zeci de metri adâncime și au o curgere lentă, spre sud. Sunt râurile din a­dâncurile Bucu­reș­tiu­lui. Sunt sur­se de apă potabilă. Astfel de re­zervoare se află în toa­tă Câmpia Bărăga­nu­lui. Sunt pri­mării care a­pro­vizi­o­nea­ză lo­cali­tă­țile din sub­or­dine cu apă ex­tra­să din adân­curi. Pre­siu­nea umană pe aceste rezerve este foar­te ma­re, mai ales în verile secetoase, când legu­mi­cultorii fo­lo­sesc apa pentru a uda roșiile și castraveții. Scoa­tarea apei la lumi­nă pentru a fi utilizată în scop gos­podăresc și industrial pre­supune, din păcate, riscuri de poluare, de con­tami­na­re a acesteia.

Corp de apă dulce

Stau și scriu acest articol într-un bar din Piața Romană din București. Aerul de afară s-a încins de la caniculă. Aici, înăuntru, e aer condiționat, ră­co­ros. Îmi e însă sete și cer o sticlă cu apă plată. Apa îmbuteliată nu provine dintr-un lac sau din­tr-un râu. Este scoasă din adâncuri, dintr-un acvifer din România. De fapt, trebuie să re­cu­noaștem: cei mai mulți din­tre noi nu mai bem apă de la fân­tână, nici apă de la robinet, chiar dacă a­vem filtre eficiente. Punem în pa­har, în fiecare zi, apă extrasă din pământ, apă subterană. Să nu mai vorbim de apa minerală. E de ajuns să ne amintim de a­cest fapt, ca să înțelegem importanța apelor subte­rane pentru viața noastră cotidiană. Impor­tan­ța vitală a acestor ape este subliniată în documente emise de cele mai înalte foruri europene. Cu un an înainte de aderarea României la Uniunea Euro­pea­nă, în 2006, autoritățile de la Bruxelles au emis o Direc­ti­vă dedicată apelor subterane, document prin care este recunoscut că acestea „reprezintă corpul de apă dulce cel mai sensibil și mai important din Uni­unea Europeană și, în special, principala sursă a rețelei publice de apă potabilă în numeroase regiuni”. Totodată, „apele subterane reprezintă o re­sursă naturală valoroasă și, prin urmare, ar tre­bui protejate împotriva deteriorării și a poluării chi­mice. Acest lucru este important în special pen­­tru ecosistemele care depind de apele sub­te­ra­ne, precum și pentru utilizarea apelor subterane în aprovizionarea cu apă destinată consumului u­man”. După doi ani de la aderarea la Uniunea Eu­ro­peană, Guvernul României a adoptat un Plan na­ţional de protecţie a a­pe­lor subterane îm­po­­triva poluării şi de­te­­riorării, asumân­du-și, în acest fel, să aibă grijă de a­ceas­tă bogăție as­cun­să în sub­solul ță­rii. Apele sub­te­rane pot fi poluate din exte­rior, de la supra­fa­ță, în pro­fun­zimea unde se a­flă situate: sunt su­­te de lo­calități în Ro­­mâ­nia ale căror fân­tâni au apă con­ta­mi­nată cu ni­triți și ni­trați, din cau­za ac­ti­vității agri­cole! A­ces­te ape sunt în­să poluate și prin extra­ge­rea lor din adân­curi, de aceea, fo­ru­rile euro­pene cer ma­re grijă din partea gu­vernelor din statele membre, să ur­mă­reas­că acti­vi­tățile prin care a­pe­le sub­te­rane sunt exploatate și in­tro­du­se în cir­cuitul eco­nomic.

Un cadou pentru marii fermieri

Refacerea sau extinderea greoaie a Sistemului Național de Irigații, deși au fost alocați bani mulți de la Uniunea Europeană și de la bugetul de stat, îi lasă pe unii fermieri fără apă pentru irigații, în ve­rile cele mai secetoase. Agricultorii se uită lung pe canalul gol, sub cerul care arde ca o pară de foc, în timp ce plantele se usucă și mor. Unii din­tre ei au luat taurul de coarne și au forat pe chel­tuiala lor puțuri pentru extragerea apei subterane, pentru a o distribui în culturile agricole. Unele investiții sunt făcute așa, mai la limita legii, altele sunt de-a drep­tul ilegale, însă sunt și proiecte legale, aprobate de Administrația Națională „Ape­le Române”. Citesc în presa agricolă un articol despre un fermier din județul Ialomița care a cheltuit 30.000 de euro ca să înființeze o instalație proprie de irigare, folosind apa din pânza freatică. În prealabil, omul ar fi obținut aprobarea insti­tuției de resort și plătește acesteia o redevență. Au, totuși, voie fermierii să folosească pentru iri­gații apa din pânza freatică? Haideți să urmărim un pic traseul legislativ. În legea 107/1996 stă scris, la art. 9: „Apele de suprafaţă sau subterane pot fi folosite liber, cu respectarea normelor sa­ni­tare şi de protecţie a calităţii apelor, pentru băut, adăpat, udat, spălat, îmbăiat şi alte tre­bu­in­ţe gospodăreşti, dacă pentru aceasta nu se folo­sesc instalaţii sau se folosesc instalaţii de capa­ci­tate mică, de până la 0,2 litri/secundă, destinate exclusiv satisfacerii necesităţilor gospodăriei pro­­prii”. Cu un debit de 0,2 litri/secundă, un ma­re fermier nu face nimic, decât un duș! Dar, ime­diat mai jos, la art. 10: „Apele subterane, co­res­punzătoare calitativ, sunt destinate în primul rând pentru alimentarea cu apă a populaţiei şi ani­malelor, precum şi pentru asigurarea igienei şi sănătăţii populaţiei. Aceste ape pot fi utilizate şi în alte scopuri numai în baza autorizaţiei de gos­podărire a apelor”. Legea 107/1996 a fost mo­­dificată pe parcurs, iar în iulie 2020, a fost mo­di­ficată de Parlamentul României, pentru ca apa din subteran să fie folosită și pentru irigații: „Uti­li­zarea în scop de irigații a apelor subterane este permisă numai în zonele unde nu există ape de suprafață și numai din primul strat acvifer cu potențial hidrogeologic (stratul freatic), pe baza studiilor hidrogeologice întocmite sau expertizate de Institutul Național de Hidrologie și Gospo­dărire a Apelor”. Prin urmare, începând cu anul 2020, fermierii români au bază legală pentru a ataca acviferele de adâncime mică. Dar cine verifică, de fapt, până unde ajunge forajul? Dacă este folosită pentru irigații și apa din straturile profunde, apă neatinsă de nitriții și nitrații eli­be­rați în natură chiar prin activitatea agricolă? Le­gea din 2020 a fost un cadou făcut marilor fer­mieri, care nu vor mai depinde de Sistemul Na­țional pentru Irigații: scot apa de sub picioarele lor! Vom vedea mai târziu care vor fi con­se­cințele.